Statea in fata mea si m-a intrebat:

- Si de ce nu ma saruti?

Am inceput sa ma intreb si eu acelasi lucru. Eu eram teoretic singur, ea era practic atragatoare, ma simteam natural cu ea pe ringul de dans si totusi de ce nu am incercat pana atunci sa o sarut? De unde se nascuse in mine dintr-o data sentimentul de vinovatie sentimentala? Pentru prima oara imi impusesem sa fiu fidel unui sentiment platonic si pana in momentul acela reusisem sa ma detasej de orice dorinta animalica de imperechere.

Si totusi, de ce nu as fi sarutat-o?

Cand alerg beau apa doar dupa ce termin cei 6 kilometri pe care mi i-am propus. Cand am participat la cursa de 5 kilometri de aici la fiecare 500 de metri erau tineri care imparteau pungi cu apa. Nu imi era sete dar dupa ce am refuzat 4 copii cu mana intinsa am luat si eu o punga din lichidul care ar fi trebuit sa ma hidrateze. Nu numai ca nu m-am simtit revigorat dar am inceput sa-mi simt apa din stomac miscandu-se in ritmul pasilor pe asfalt.

Era magie pura. Cel putin daca ai privi din afara. Sexual eram facuti unul pentru altul. Dansul nostru era cel mai firesc lucru posibil. Imi asculta aberatiile ca si cum ar fi fost cele mai interesante povesti. Totul a pornit insa de la un sarut pe care nu eram dispus sa il ofer in seara aceea; asa am ajuns ca in loc sa ma bucur de atingerea ei sa ma gandesc la lasatul de fumat. De fiecare data cand am incercat am esuat spunandu-mi ca voi mai fuma o alta ultima tigara si apoi renunt.

O ultima noapte de sex nevinovat si apoi ma intorc la sentimentele mele nobile si platonice.

Am ajuns din Kathmandu in Delhi si inainte sa merg la hotel m-am oprit in barul in care am fost de vreo 10 ori pana acum. Nu e nici aproape de hotel, nu e de loc ieftin si nu are nimic special doar ca mi-a placut de prima oara si nu am vrut sa experimentez altceva. In afara de 04 Root am mai fost in alte doua baruri relativ constant. Ambele in Noida si pana la care nu fac aproape 2 ore. Desi la toate cele trei am lucruri de reprosat am revenit pentru ca macar stiu la ce sa ma astept. Mi-am dat seama ca acelasi lucru il fac si in Bucuresti. Am locurile mele de baut bere. Chiar daca mi-am zis de cateva ori ca nu mai merg in Argentin sau in Oktoberfest am continuat sa merg.

Imi place sa ma asez si tipa care ma serveste sa vina deja cu berea fara sa spun nimic sau nea’ Vasile sa se mire cand cer o sticla de vin si nu una de Azuga. Tipul din spatele barului sa ma intrebe: “Kingfisher, sir?” sau sa-mi spuna ca s-a schimbat politica de Happy Hour de ultima saptamana de cand nu am mai fost. Cu toate astea pana acum am tot fugit de alte lucruri constante in viata mea. Am mai vorbit despre teoria mea legata de compromisuri dar acum ma intreb de ce revin intr-un bar in care trebuie la un moment dat sa-mi iau paharul de pe bar pentru ca gandacul sa-si continue traseul zilnic dar ma deranjeaza faptul ca persoana pe care o iubesc isi schimba tonul vocii cand vorbeste cu strainii?

Poate ca imi place sa stiu unde e baia si de asemenea imi place sa vorbesc despre copilaria din Gura Humorului mai mult decat despre lucrurile intamplate in ultimele 8 ore de cand nu am mai vazut-o. Imi place berea si atat; imi plac inceputurile dar cred ca ar fi interesant de experimentat o relatie in care sa stii sa mergi la toaleta si cu ochii inchisi. Sa nu fii nevoit sa spui nici un cuvant seara cand ajungi acasa pentru ca stie deja ce bere preferi. Da, pe bar se plimba gandaci dar macar stii ca ea nu iti va reprosa faptul ca nu o saruti mai mult decat cei 10% trecuti deja pe nota.

Am aterizat acum 7 ore. Nu am vizitat nimic pana acum dar nu conteaza. Stau intr-o bodega si beau o sticla de Everest (are cam acelasi gust ca si azuga doar ca e de trei ori mai scumpa) si sunt fericit. As fi vrut sa impart cu cineva asta dar daca as fi facut-o probabil ca nu as fi facut poza care m-a facut atat de fericit. O veti vedea si voi in cateva zile dar sunt convins ca nu aveti cum sa intelegi starea mea de acum. E aproape banala dar spune o poveste. Oamenii de aici par atat de impliniti. Se citeste pe zambetul lor. De la multimea de europeni (probabil ca aici e printre ultimele enclave hipy) la localnicii care par ca traiesc intr-o saracie mai mare decat indienii. Ei macar nu sunt in conflict cu nimeni.

Sunt convins ca as fi profitat mai mult de ospitalitatea sincera a omenilor de aici daca nu m-as fi plimbat atat de mult prin zonele turistice din New Delhi. O data iesit din zona plina de baruri si straini am ajuns intr-o zona plina de magazinase si strazi extrem de inguste si cu oameni zambitori. Aveam la mine doar lentila de 30 dar am facut mai multe poze la oameni pur si simplu decat in India timp de 6 saptamani. Am fost, ce-i drept, fugarit de un tip cu o bata dar asta s-ar fi intamplat cu siguranta si in Bucuresti sau in New York (era un om al strazii care isi apara proprietatea).

Intre timp am inceput o discutie cu o tipa de vreo 40 de ani de la masa de langa. Ea vorbeste in franceza si eu raspund in engleza. E de o luna in Nepal si Tibet. Pur si simplu. As vrea sa ma bucur si eu ca si ea de mancarea Tibetana dar din pacate prima experienta mi-a adus prea mult aminte de mancarea Indiana.

Locul asta imi aduce aminte de Vama: fiecare cu pi**a masii! In caz ca nu ati inteles, asta e de bine. Aproape ca simt adierea valurilor. Nu o sa ma culc la 6 dimineata ci o sa ma trezesc pe la 5 dimineata si maine. Sper totusi ca o sa dansez pentru o ora in seara asta. O sa-mi imaginez nisipul sub talpi in timp ce ma bucur de lumea pestrita de aici.

In febra cautarilor pe google am ajuns pe un forum pe care un tip spunea ca peste 6 luni are primul lui maraton si se intreba daca e realistic sa-si propuna un timp de 4 ore tinand cont ca desi a alergat cateva curse de 5 km nu a alergat pana atunci intr-un mod constant si pe deasupta mai si fumeaza. M-a surprins similtudinea povestilor noastre. Am stat o ora sa citesc raspunsurile de pe forum. Majoritatea spuneau ca 6 luni e prea putin sa te pregatesti pentru un maraton daca nu ai alergat cel putin 40 de kilometrii pe saptamana pana atunci, mai ales ca si fumator. Putini erau cei care spuneau: ‘What the fuck, give it a try!”

Dupa ce am citit fiecare raspuns am inceput sa ma indoiesc de sansele pe care le am sa termin cei 42 de kilometrii intr-un timp care sa-mi permita sa apar a doua zi in NY Times. Mi-am adus de asemenea aminte de cat de surprins am fost de fiecare data cand o fosta prietena imi spunea ca urmeaza sa se casatoreasca cu cineva la mai putin de cateva luni dupa ce l-au intalnit. Acum sunt foarte fericite alaturi de sotii lor. In mintea mea ma gandesc ca ar trebui sa o ia treptat, sa parcurga fiecare etapa si apoi sa ia decizia asta: dupa primele doua intalniri sa-l sarute, dupa cateva luni sa isi lase o periuta de dinti la el, dupa un an sa se mute impreuna, dupa cativa ani sa se casatoreasca. Mai intai incepi sa alergi prin parc, dupa cateva luni participi la o prima cursa de 5k, dupa un an sau doi incerci un maraton stafeta in 4 (10.6k), apoi dupa ceva antrenament un semimaraton si dupa cativa ani dupa ce ai parasit canapeaua alergi primul maraton.

Eu sunt ultimul om care ar putea judeca pe cineva (e si singurul motiv pentru care cred ca pot fi un foarte bun prieten) dar sunt primul care ma judec. De exemplu, cred ca unul din motivele pentru care am ales sa merg la New York si nu sa alerg in Bucuresti, Berlin sau Atena e aroganta si superficialitatea care ma definesc. “Nu e destul de cool sa alergi pur si simplu, trebuie sa o faci in Central Park ca sa stie lumea ca esti corporatist si daca nu scrii 42 de posturi despre asta nu are sens.” “O stii doar de o luna, nu poti fi nebun sa-ti doresti sa te muti cu ea si ar trebui sa fii internat la Socola pentru ca intr-o seara in timp ce o priveai cum doarme ti-ai imaginat ca ar fi o mama buna pentru copiii tai.”

Poate ca unele lucruri trebuie pur si simplu sa le incerci inainte sa-ti dai seama ca pur si simplu nu se fac. Nu te pregatesti pentru un maraton in timp ce fumezi 20 de tigari, nu te muti pur si simplu cu cineva, nu mergi pur si simplu singur in Nepal fara sa ai un plan cu ce vrei sa vizitezi si sa faci acolo. Uneori insa e mult mai simplu daca atunci cand vezi un zid sa te arunci cu capul in el, cine stie, poate caramizile nu sunt facute decat din vata de zahar. De cele mai multe ori sunt din caramida dar macar ai aflat asta. Macar atat stiu si eu: e mult mai dureros sa te doara capul de la cat te intrebi daca poti sa spargi zidul decat sa te doara de la fractura deschisa de craniu. Nu te gandesti sa sari dintr-un avion fara parasuta, vrei doar sa ignori 80% din sfaturile pe care le primesti sau pe care ti le dai in momentele de luciditate.

La sfarsitul anului trecut mi-am dat seama ca o sa inceapa un nou an si eu nu-mi doresc nimic. Eram dupa 6 beri si citeam povestea lui Murakami despre cum se pregatea pentru maratonul din New York asa ca m-am hotarat ca in 2012 sa-l termin si eu. Dupa cateva saptamani si dupa alte cateva beri m-am inscris pentru Maratonul de pe 4 Noiembrie. Eram convins ca am pana pe 25 Aprilie sa ma decid daca chiar vreau sa fac asta. Mi-am dat seama apoi ca daca sunt acceptat taxa o sa-mi fi luata automat de pe card. A doua zi mi-am facut abonament la sala si am inceput sa alerg. Am avut cateva saptamani in care chiar m-am simtit bine pe banda. Ajunsesem sa fiu foarte ok sa alerg 6 kilometri cu un ritm constant de 11 km/h. Acum doua saptamani am participat la o cursa de 5 km. Ultimele sute de metri le-am mers. Eram praf. Am terminat in 25 de minute dar ideea ca as putea alerga 42 parea pura blasfemie. De cand m-am inscris mi-am pierdut portofelul. O data cu el si cardul de pe care urma sa-mi fie luati banii daca eram unul din cei selectati pentru cursa. Era sansa mea sa “uit” si chiar daca as fi fost ales sa am scuza ca nu mi-am schimbat informatiile pentru plata.

Aseara trebuiau sa se afiseze rezultatele “loteriei”. La 9:30 stateam in fata calculatorului uitandu-ma la un frame la fiecare 10 secunde asteptand ca la 10:05 sa se faca publica lista cu cei acceptati. Pana la miezul noptii am tot dat refresh la pagina lor si stateam langa telefon asteptand ca ING-ul sa ma anunte ca contul mi-a fost debitat cu o suma obscen de mare. Intre timp vedeam pe FB cum lumea se lauda ca tocmai le-a fost procesata taxa de inscriere. Pe la doua noaptea eram resemnat. Nu am fost ales. Ma surprindea si pe mine disperarea cu care dadeam refresh si ma uitam la telefon mai ales ca nici nu stiam ce vreau. Probabil ca pur si simplu nu-mi doream sa fiu respins. E una sa nu vrei tu pe cineva, e cu totul diferit daca nici ea nu te vrea.

Eram resemnat. In urmatoarele luni nu va trebui sa renunt la betiile pana la 2 dimineata, nu va trebui sa renunt la fumat si o sa pot dormi pana la 10. Mi-am zis ca as putea totusi sa alerg alt maraton. Sa incep sa ma antrenez si daca ma simt ok cu mine sa ma inscriu la o cursa pentru care nu aplica peste o suta de mii de oameni. Asa am ajuns pe la 3 dimineata sa fumez linistit intrebandu-ma daca pe 11/11 anul asta sa alerg in Istambul la un maraton intre doua continente sau in Atena la o cursa pe traseul primului “maraton”. Si SMS-ul a venit. L-am citit si am zambit. Nu eram entuziasmat. Nici suparat. Mi-am zis doar “asta e, trebuie sa ma antrenez”. Urmatoarea ora am stat sa citesc informatii despre antrenamente, sfaturi, forumuri. Azi nu m-am putut gandi decat la asta. Pentru prima data in viata o sa trebuiasca sa muncesc pentru a obtine ceva. Trebuia sa se intample si asta la un moment dat.

Ma intreb daca nu e ciudat ca m-am gandit azi doar la linia de sosire din Central Park dar aproape de loc la faptul ca peste 2 zile o sa fiu in Nepal. Ambele sunt in aceiasi categorie: “Shit Happens!” E mai usor sa lasi soarta sa decida pentru tine decat sa-ti doresti tu ceva. Ar fi culmea sa ma plang ca in weekend o sa vad rasaritul peste Himalaya si ca in Noiembrie o sa vad Manhattan-ul cu o viteza constanta de 11 km pe ora asa ca o iau ca atare. O sa-mi schimb stilul de viata si o sa termin sub patru ore jumate.

Si totusi, de ce? De ce m-am gandit sa alerg un maraton? Pentru ca am baut prea multa bere intr-o seara si printre miile de lucruri care imi apar in astfel de momente a fost si asta. Pentru ca imi doresc sa muncesc pentru ceva. Viata nu are cum sa fie atat de simpla ca pana acum. Ar fi cazul sa transpir si eu pentru ceva. De ce New York? Pentru ca daca m-as fi inscris la un maraton in Bucuresti sau Atena ar fi fost atat de simplu sa renunt. Ma gandesc ca mi-ar fi greu dimineata sa raman in pat in loc sa merg sa alerg gandindu-ma ca am cheltuit deja o mica avere ca sa ajung in NY.

Acestea fiind spuse, in urmatoarele 6 luni o sa beau mai putin, o sa fumez mai putin, o sa dansez mai putin, o sa scriu mai putin dar o sa alerg mai mult.

Am 26 de ani si am facut atat de putine lucruri pana acum. Cred ca singurul lucru pe care l-am facut, si acela in mare parte inconstient, a fost sa iubesc. Am iubit mult si sincer. In felul meu. Mult prea sincer. Nu m-am oprit niciodata sa ma intreb daca pasiunea ma va duce undeva sau imi va aduce linistea pe care teoretic o caut, eu pur si simplu mi-am dat frau liber trairilor de moment. Nu am avut niciodata in minte un plan de lunga durata. Eu stiu doar sa iubesc cu simturile de acum.

Vorbeam in ultimul post despre compromisuri si ca cel mai important e sa stii ce vrei cu adevarat. Uitandu-ma in urma imi dau seama ca sunt multe lucruri pe care nu le-as fi facut daca m-as fi gandit la asta. As fi iubit probabil dupa toate canoanele dar nu as fi fost sincer cu hormonii si trairile mele. Eu mi-am dorit din totdeauna sa ma simt bine in pielea mea. Nu mi-am pus niciodata problema ce se va intampla cu ea in viitor, doar prezentul conta. “Da, tin mult la Maricica dar ea e acasa si eu sunt in club si pielea mea o vrea pe Floricica in seara asta. Stiu ca e ceva de moment si ca dupa actul animalic nu mai vreau sa stiu de ea dar acum pentru ca pielea mea sa fie fericita am nevoie de atingerea ei. Eu nu pot sa-mi spun nu si daca chiar as iubi-o cu adevarat pe Maricica pielea mea nu ar fi cerut asta.” Dar daca totusi chiar daca e foarte natural sa iti doresti sa te imperechezi cu femela noua, uman e sa iti dai seama ca persoana langa care vrei sa ai febra musculara e doar una?

Nu stiu daca tine de ea sau pur si simplu am imbatranit dar pentru prima oara am inceput sa-mi doresc o iubire “clasica”, bazata mai putin pe cautare ci mai mult pe explorare. Stiu atat de bine cum e sa te trezesti langa persoana potrivita sau nepotrivita dar nu stiu nimic despre cum e sa vii acasa si ea sa te astepte cu un zambet si cu un sarut. Am experimentat iubiri de o seara, iubiri de un weekend, iubiri de un an, dar pana acum nu am incercat sa vad cum e sa iubesti non-stop, fara perioada de garantie si fara nopti petrecute in paturi separate.

Imi place sa cred ca am tot iubit cu intreaga fiinta. Sunt sigur ca am facut-o. Dar niciodata mai mult de atat. Am tinut mereu cu dintii de propria mea fiinta, de spatiul meu si de singuratatea care ma ajuta sa ma adun. E usor sa-i zambesti la ora fixa dar acum ma intreb ce se vede in privirea ei cand te intorci obosit dupa o sedinta de 3 ore? Vreau sa ne spunem noapte buna, sa ne sarutam pe frunte si atat. Sa imi pun mana in jurul umarului ei si in loc sa facem dragoste sa o ascult in timp ce-mi spune de ziua ei de la birou. E usor sa o faci sa te iubeasca dupa ce ii povestesti de dealurile copilariei tale dar ma intreb cum e sa stii ca ii esti drag chiar daca de doua zile nu ii spui decat ca ti se pare ca alunita de pe gamba dreapta are o forma ciudata.

Mie imi place sa iubesc. Ma hranesc cu infinitatea atingerilor ei dar vreau sa-i iubesc mediocritatea mai mult decat perfectiunea. Mi-e frica insa de reciprocitate. Sunt sigur pe mine atunci cand o vad de la doua la zece dar oare ea ma va iubi si in diminetile mele dubioase, in serile in care vreau doar sa vegetez, in noptile in care sforai?

Eu vreau sa o iubesc cu totul dar sunt aproape convins ca eu nu pot fi iubit cu totul.

Eu am fost dintodeauna impotriva compromisurilor. A ajutat faptul ca nu am fost nevoit sa fac unul. Sunt convins ca am tot facut dar nu imi aduc aminte de vreo unul constient deci probabil au fost ceva de genul: “Bine, nu mergem sa vedem filmul pe care as fi vrut eu sa-l vad ci mergem la filmul pe care tu il astepti de cateva saptamani”.

Nu stiu de ce am inceput asa. Nu despre asta vreau sa vorbesc ci de faptul ca am ajuns sa cred ca una din virturile mele e faptul ca tind mereu sa spun: “Asta sunt eu! Nu ai cum sa ma schimbi!”. O spun inconstient, de cele mai multe ori doar o gandesc, a ajuns un reflex. De fiecare data cand intalnesc pe cineva care prefera ceainariile linistite imi spun ca “Nu are cum sa mearga! Eu sunt omul care locuieste in baruri galagioase. Nu pot sa ma schimb!” fara sa ma intreb insa daca prefer localurile pline de fum in care trebuie sa tipi ca sa te faci auzit pentru ca ele sunt o parte foarte importanta din viata mea, sau pur si simplu am ajuns prin diverse conjuncturi sa merg foarte des in astfel de locuri. Uit ca motivul pentru care vreau sa ies cu ea e ca sa pot asculta povestea din spatele ochilor negri si nu ca sa am cu cine intra in grota in care merg de obicei. Asa ajung sa o iau pe ea in acelasi loc ca pe toate dinainte si sa ma chinui juma de seara sa inteleg ce vrea sa spuna, iar daca ea se plange de galagie sa o consider fitoasa si ca nu intelege magia berii la 5 lei sticla. Si oare care e magia? Am ajuns sa cred ca una din calitatile mele, la care nu renunt, e faptul ca sunt un corporatist care bea Azuga la 3.5 lei. Ma intreb acum de ce-as fi mai putin “Gelu” daca m-as bucura de o conversatie placuta la un pahar de vin intr-un loc linistit unde parul ii se asorteaza cu tapetul si ochii nu i se inrosesc de la fumul de tigara.

Probabil ca nu sunt singurul caruia daca i se spune sa nu mai faca un lucru il va face cu mai muta pasiune si mai multa convingere. Ai crede ca doar la copii ar merge trucul cu “Nu ai voie sa mananci Spanac. Iti face rau. Mananca niste ciocolata!”. Acum mi-am dat seama ca una dintre putinele relatii in care nu am flirtrat cu alte tipe a fost cea in care aveam voie sa fac asta. Stiam ca nu o deranjeaza atata timp cat ma intorc la ea dar pur si simplu nu mai avea sens sa incerc sa conving tipele sa danseze cu mine. Uneori nu conteaza atat de mult ce vrei tu ci mai mult ce nu vor altii ca tu sa mai faci. Imi place sa cred ca am trecut de perioada asta a vietii mele.

Si daca totusi e sa vorbim de compromisuri, eu sper in continuare ca nu o sa cred niciodata ca m-am multumit cu un anumit lucru doar pentru ca era mai usor de obtinut. E posibil ca totul sa depinda de modul in care vezi lucrurile. Anul asta imi doresc sa fac un numar de lucruri, unele dintre ele necesita destul de mult timp (cum ar fi maratonul), altele mai putin dar un lucru e aproape cert: nu le pot face pe toate si sa mai am si o viata sociala decenta. In loc sa ma gandesc ca trebuie sa ajung la un compromis nu trebuie decat sa ma intreb ce vreau sa obtin cu adevarat si ce implica asta. Nu ce sacrificii trebuie sa fac ci pur si simplu sa gasesc si sa urmez drumul care ma va duce spre locul in care vreau sa ajung.

Nu am chef azi! Pur si simplu nu am. E al patrulea sfarsit de saptamana in Delhi si nu am avut chef sa ies din oras sau sa vizitez ceva. Mi se intampla asta si acasa dar atunci din fericire, sau nu, sunt salvat de berile si oamenii din Argentin. Nu faceam nimic, dar macar ascultam povestile spuse cu o halba de vin in fata. Si acum sunt intr-un bar dar povestile sunt intr-o limba pe care nu am nici cel mai mic interes sa o cunosc.

M-am tot uitat la lucruri pe care sa le fac in weekend-urile urmatoare, mai ales ca acum stiu ca nu o sa primesc nici o vizita de acasa. Ma gandeam sa merg pur si simplu in Nepal si sa beau o bere cu vedere spre Himalaya. Sa fac o baie in Oceanul Indian. Sa vizitez Orasul Sfant. As vrea sa fac atat de multe dar stau pur si simplu intr-un bar, in care sunt singurul strain, si beau. Nu inteleg toate povestile care zboara prin jurul meu dar sunt convins ca sunt mult mai interesante decat privelistea pe care ti-o ofera cel mai inalt lant montan. O sa merg in Nepal doar pentru a avea ce povesti nepotilor.

Citeam povestea din cartea pe care am cumparat-o cu 100 de rupee si am dat peste:

One relationship and you know the ground rule: Lie if you want to live peacefully.

Stiu asta si totusi mi-e atat de greu sa o aplic. Cred despre mine ca sunt un om extrem de sicer si incerc sa ma comport ca atare. Partea proasta e ca imi si reuseste. Nu pot sa tin un secret si nu pot sa pastrez o minciuna. Nu daca ma implica si pe mine. Daca imi spui ca ai omorat pe cineva si asta nu ma implica cu nimic atunci secretul tau e in siguranta. Daca e insa vorba de faptul ca transpir cu fiecare por cand iti vad soldurile dezgolite… mi-e imposibil sa ascund asta.  Ca si Inginer stiu multa teorie in ceea ce priveste relatiile (studentii de la Poli nu au prea multe relatii dar cu siguranta au citit toate forumurile posibile despre cum ar trebui sa te comporti cu prietena ta) dar nu am fost niciodata in stare sa le aplic. La mine e simplu. Daca imi esti draga ma comport ca atare, chiar daca asta inseamna sa te sufoc cu lalele, dresuri colorate, saruturi inghinale, imbratisari si mult prea multe declaratii platonice,

Azi nu vreau decat sa fac dragoste. Am facut sex de prea multe ori. Nu vreau lubrifianti sau prezervative, sex oral sau ejaculari. Vreau doar sa-i simt pielea cum se incatuseaza langa e mea, sa simt ca totul are sens atata timp cat respirarea ei imi aluneca pe umeri. A trecut ceva timp de cand am rasuflat pe corpul ei dar stiu ca ar renega orice atingere daca ar afla ca e tot ceea ce imi doresc: sa respir asupra corpui ei dezgolit in timp ce-si imagineaza casa noastra parasita de electroni care straluceste la apus. Imi doresc putine lucruri de la viata dar din pacate acele lucruri tin mai mult de mine decat de alti.

Ieri am citit postul unei prietene care la un moment dat spunea:

nu mai exista loc pentru romantism din momentul in care au aparut telefoanele, avioanele, filmele porno si e-mailul. Nu sunt in masura sa imi dau seama daca e bine sau rau asta, dar pot intelege nostalgia parintilor mei dupa vremea poeziilor si scrisorilor. Nu prea iti mai ticaie inima dupa al treilea telefon pe ziua de azi. Nu ai aceeasi infrigurare cand deschizi inbox-ul mesageriei asa cum o aveau parintii nostrii cand rupeau plicul scrisorii. Accesibilitatea la orice a facut imposibil existenta romantismului.

Eu nu cred ca romantismul a disparut sau ca a murit. Pur si simplu s-a transformat. Ne-am adaptat in relatiile noastre de cuplu asa cum am facut cu toate aspectele vietii. Da, nu ne mai scriem scrisori si nu ne mai trimitem felicitari din concediile de la mare dar in schimb ne vedem pe Skype si vorbim pe Facebook cu familia. Sunt convins ca acum 60 de ani lumea ar fi preferat sa-si poata vedea si auzi iubitul decat sa astepte postasul care sa-i aduca vesti de la pesoana iubita care de cand a trimis scrisoarea ar fi putut sa intalneasca deja pe altcineva. Am scris multe scrisori de dragoste dar acum prefer sa ma bucur de zambetul ei aflat la mii de kilometrii in timp ce-i spun somn usor; as putea sa adorm cu gandul la ea dar ma bucura mai mult faptul ca stiu ca ea ma priveste in timp ce adorm.

Nu ne mai scriem poezii dar nici nu mai citim poezii romantice; acum il citim pe Bukowski si-i declaram dragostea prin metafore cu conotatie sexuala. E asta gresit? Mi se pare normal sa-i spun ca abia astept sa-i fac pielea sa straluceasca in timp ce-i sarut sanii si-i mangai coapsele, pentru ca asta imi doresc, decat sa-i spun ca astept sa-i mangai parul.

Apropo de romantism, am fost surprins ca in India inca se mai practica casatoriile aranjate. Si nu doar in zonele rurale sau in randul oamenilor fara educatie; acum cateva luni un coleg de la birou s-a casatorit cu o tipa aleasa de mama lui. Nu-i asa ca ar fi romantic daca s-ar desparti de ea pentru “o dragoste adevarata” chiar daca asta ar insemna sa fie renegat de familie? Din fericire noi nu suntem in aceasta situatie. Nu trebuie sa ne sacrificam pentru persoana pe care o iubim. Nu riscam sa fim renegati doar pentru ca ea e olteanca. Putem sa ne bucuram pur si simplu de celalalt. Asa avem mai mult timp sa facem dragoste.

Aseara niste colegi imi spuneau ca parintii lor s-au vazut pentru prima oara in ziua nuntii. Parintii nostrii si-au pastrat castitatea pana in noaptea nuntii. Noi nu mai credem in casatorie si nici in declaratii pompoase de iubire dar asta nu inseamna ca nu mai credem in dragoste. Da, totul ne este accesibil la un click distanta dar tocmai toata superficialitatea din jur ne face sa avem nevoie de un punct de sprijin. Am ajuns sa iubim in cunostinta de cauza; nu imi este draga pentru ca nu am posibilitatea sa intalnesc pe altcineva ci pentru ca stiu ca imi ofera ce am nevoie ca sa ma simt implinit. Da, a fost un proces de “trial and error” dar macar asa stiu ca starea mea de roz nu se datoreaza doar faptului ca am auzit ca e misto sa iubesti iubirea.

Sunt convins ca am mai scris despre asta dar dupa 3 saptamani in India incepe sa ma loveasca nostalgia asa ca simt nevoia sa scriu din nou. Ma intreb uneori daca mi-e mai frica de singuratate sau de o stare constanta de bine.

Eram copil cand am fugit pentru prima oara de o posibila stare de bine. Tocmai descoperisem umbrele si traiam o iubire frumoasa de copil de 16 ani. Ma speria faptul ca sentimentele mele erau impartasite si de ea. Pana atunci nu iubisem decat de unul singur. Pana sa o sarut eram intr-o stare de bine; nu eram fericit dar aveam visele si idealurile mele si intreagul meu univers era condus de ceea ce se va intampla. M-am trezit in acea duminica dimineata transpirat dandu-mi seama ca sunt aproape sa fiu fericit. Trebuia sa ma vad cu ea la ora doua. Cu o zi inainte tremurasem in timp ce ii atingeam buzele si adormisem cu gandul la ea. O iubeam, dar oare as fi putut risca sa o las sa ma duca in locul in care visam de atat de mult timp ca o sa ajung la un moment dat?

Nu eram pregatit sa ajung acolo asa ca nu am mers sa ma intalnesc cu ea. Parea mult mai sigur si mai indicat sa ma plang de singuratate si sa ma consider victima universului pentru ca nu imi ofera o sansa reala la fericire. Eram copil, imi placea sa iubesc iubirea si nu as fi lasat pe nimeni sau nimic sa-mi spulbere imaginea creata. Ati crede ca intre timp am mai crescut. Au trecut 10 ani de atunci dar si acum uneori imi vine sa fug in cealalta directie la gandul ca nu o sa mai  pot scrie despre dezamagirea de a te trezi langa persoana nepotrivita.

As vrea sa ma pot bucura pur si simplu de lucrurile care mi se ofera. Sa nu ma gandesc prea mult la insemnatatea unor randuri scrise de ea ci sa ma bucur pur si simplu ca ii este dor de mine; as fi vrut sa ma bucur de fiecare din tipele cu care am impartit macar o atingere fara sa ma intreb daca o sa fie sau nu mama copiilor mei; sa ma bucur cu ignoranta de intreg universul care mi se pune la picioare. Nu mai trebuie decat sa ma conving ca exista lucruri mai rele decat sa fii fericit.

Ma trezesc adesea scuzandu-ma pentru numarul de relatii pe care le-am avut pana acum. Nu ma acuza nimeni de nimic dar de fiecare data cand am o discutie legata de relatii, mai ales daca o am cu mama, in mintea mea apare un ciclu infinit in care se aude doar: “Dar eu caut, si caut, si caut…”. De putine ori insa stau si ma intreb “Si totusi, tu ce cauti?”. De cele mai multe ori nu ma intreb nimic. M-am obisnuit cu ideea de a “cauta” fara sa ma intreb de ce, ce sau pana cand. Sa nu uitam ca sunt inca tanar. Extrem de tanar. In exterior nu strabate decat un zambet, poate pentru ca nu cred ca ar exista vreo problema.

Si totusi cand ma intreb ce caut mi-e aproape imposibil sa dau un raspuns coerent. Da, am si eu mintea plina de clisee desprinse din revistele pentru femei (pe cineva care sa ma inteleaga; cineva langa care sa ma trezesc zambind; cineva care sa ma faca fericit; o amanta desavarsita) dar nimic concret. In unele momente reusesc sa creez o “lista” de lucruri pe care mi le doresc de la “Ea” dar cele mai multe sunt negatii si nu afirmatii, si se bazeaza pe ultima experienta pe care am avut-o. Nu prea poti construi lucruri doar prin Nu-uri.

De-a lungul timpului am ajuns sa am o idee, cel putin in mare, asupra unei set de trasaturi pe care Ea trebuie sa le aibe. Nu are nici o legatura cu felul in care arata sau nu, ca nu vorbim despre lucruri pe care trebuie sa le verifici inainte sa-ti cumperi o masina sau o vaca. As vrea sa va spun macar unul din lucrurile “evidente” dar mi-e imposibil sa spun ceva care nu e de bun simt. (cum ar fi sa nu foloseasca “Fata” ca si metoda de adresare sau sa nu faca o criza de isterie cand ii spun ca merg sa dansez cu niste prieteni desi ea nu poate iesi).

Mi s-a intamplat de cateva ori sa intalnesc pe cineva care sa “bifeze” aproape toate “cerintele” mele pentru cea langa care vreau sa imbatranesc (din nou, imi cer scuze pentru multimea de clisee si pentru cantitatea imensa de roz care se regaseste in randurile astea) si totusi sa nu ma indragostesc. Mai trist decat sa te trezesti langa persoana nepotrivita e sa te trezesti langa persoana potrivita si asta sa nu ajute cu nimic. Suntem constienti ca dupa o noapte de sex sunt sanse extrem de mari ca dimineata sa-ti dai seama ca nu a fost decat o atractie pura, ca nu te leaga nimic de ea; cel mai trist e insa atunci cand iti dai seama ca seara dinainte a fost perfecta din punctul de vedere al conversatie, ca sexul a fost genial, ca iti ofera tot ceea ce asteptai de la cineva, dar totusi nu o poti iubi. La astfel de concluzii ajungi dupa saptamani sau luni in care ti-a fost cel mai bun confident, amanta perfecta, amica pe care o astepti din liceu si partenerul de bere si de dans pe care ti-l doresti. “Bifeaza” toate punctele pe care ti le-ai creat, constient sau nu, in zece ani dar pur si simplu nu o poti iubi.

In momentul acela iti dai seama ca te-ai tot mintit. Nu cauti ci astepti. Astepti sa fii lovit. Trebuie sa fii constient ca nu ai ce sa faci ca sa cresti probabilitatea unei lovituri fatale. Poti sa iesi in club in fiecare seara, sa mergi la toate cursurile de dans posibile, sa cersesti imbratisari la metrou sau sa stai inchis in casa: sansele sunt la fel de mari. Sau mici. Si daca totusi se intampla, o sa uiti de liste sau de asteptari, de imaginea pe care ai inceput sa ti-o creezi inca din liceu, de parametrii sau de puncte de validare. Lesini si uiti de toate aventurile, relatiile si iubirile care au fost inainte.

Acum cateva ore am ramas fara internet si fara inspiratie. Nu as fi vrut sa mai scriu despre India, azi mi-am dorit destul de mult sa fiu la Argentin, asa ca am rugat o prietena sa-mi dea o “tema”. Initial mi-a spus sa scriu despre “criza complexitatii” dar mi s-a parut prea complexa tema asa ca mi-a oferit o a doua varianta: de ce 8 din 10 tipi prefera sa ofere sex oral decat sa primeasca. “Studiul” aici: http://www.esquire.com/women/sex/death-of-the-blowjob-0412

Nu m-am intrebat niciodata daca as prefera sa mi se faca sau sa fac sex oral. Raspunsul evident e “depinde”. Cred totusi ca, si eu, as prefera sa ofer decat sa primesc. Indiferent daca e vorba de o relatie de o noapte sau o relatie serioasa(dar din doua motive diferite). Daca in al doilea caz tine de ea, de a-i oferi placere, sper eu, in primul caz e doar pentru a putea sa ma culc cat mai repde.

M-am trezit la un moment dat intr-o “relatie” si mi-am dat seama ca nu-mi pasa daca ea are orgasm sau nu. In momentul in care ejaculam mi-am dat seama cum se schimba obiceiurile mele sexuale in functie de persoana cu care sunt. Atunci imi pasa destul de putin daca ea e sau nu multumita, daca se apropie sau nu de ceva ce ai putea numi cu foarte multa ingaduinta orgasm; nu sunt tipul de om care sa-si construiasca complexe legate de faptul ca ea nu tipa cat sa o auda toti vecinii. Mi-am adus aminte insa de un ritual care a tinut aproape un an in care inainte sa ejaculez trebuia sa regasesc pe fata ei acea expresie care sa ma asigure ca chiar daca nu sta cu mine datorita sexului, macar nu o sa ma paraseasca din cauza lui.

E posibil ca aici sa stea raspunsul la intrebarea primita de la prietena mea: pentru ca nu vrem sa le pierdem si deoarece ca si barbati am ajuns sa fim complexati de faptul ca “tipele nu mai au orgasm”.In momentul in care reusim sa o facem sa tipe, indiferent de metoda (cea mai intalnita ramane insa plictisitul pana la moarte si strigatul vine ca si o metoda de a ne face sa ne oprim ca sa poata sa mearga la somn) ne simtim “niste Alesi”, Alpha males, Barbati cu B mare.

Si mai exista si momente in care lucrurile sunt atat de naturale incat in momentul in care adormi cu ea pe pieptul tau ti-e imposibil sa zici cine a facut ce, daca ai oferit sau ai primit, daca ti-a placut ceva anume. Nu stii decat ca locul ei este acolo, in bratele tale, ca pielea ei e facuta ca sa stea lipita de pielea ta. Ca urechea ta e o turta dulce si ca tu i-ai plantat alunitele de pe spate. Nu iti pasa daca ai abilitati pe care restul barbatilor nu le au, daca ii va povesti celei mi bune prietene ca fost cam 95%; esti bucuros ca v-ati regasit, o pupi pe frunte si ii urezi noapte buna.

Ieri am vazut un link spre blogul Andreei si am crezut ca e doar un post in care apar poze cu o cutie inspirata de Vama. Am gasit in schimb o poveste simpla despre un loc simplu. Cred ca fiecare dintre noi a trait povesti asemnatoare la cativa kilometrii de granita cu Bulgaria. Azi am mai citit o poveste din acelasi loc. De data asta pe pagina lui Marian. Din nou, despre lucrurile marunte care fac Vama sa fie un loc atat de special. Am tot scris povesti reale sau imaginare despre locul acesta dar vreau sa mai scriu una (oare va iesi o poveste?) mai ales ca pe cei doi i-am descoperit si datorita Vamei (asta e o poveste in sine). E ciudat sa ma gandesc la stalp de la mii de kilometrii distanta dar hai sa incepem :-)

Am ajuns in Vama relativ tarziu. Aveam 20 de ani si eram deja corporatist. Prima mea experienta in Vama a fost una “all inclusive”, atat de Bulgaresc cat va imaginati. Aveam inchiriat singurul hotel care exista pe vremea aceea, am avut parte de petreceri “private” in curtea interioara, udate din plin de Whisky din partea “casei”; am avut parte chiar si de un mic recital dat de Grasul XXL. Tin minte ca in momentul in care am mers in Expirat fiecare cu cate o sticla de vin sau de Jack Daniels ca simteam ceva nu e la locul lui. Au trecut 5 veri de atunci si mi-am dat seama despre ce era vorba.

Din fericire asta nu a fost decat un inceput stangaci a unei foarte frumoase prietenii. Ca si cand ti-ai gasi sotia lovind-o cu masina pe o trecere de pietoni. Nu imi mai aduc aminte prea multe de la acea prima intalnire dar stiu ca atunci am descoperit placerea de a sta singur pe malul marii, eu cu obsesiile si visele mele. Imi amintesc valul de liniste care m-a lovit uitandu-ma la mare, la faptul ca am invatat ca poate fi atat de usor sa ignori toata nebunia din jurul tau.

Ne-am reintalnit de zeci de ori dupa aceea. Iubesc in continuare regasirea de sine dupa ce cu 10 minute inainte eram inundat de oamenii de la stalp; caldura cu care iti imbratiseaza marea trupul gol in miezul noptii; oamenii detasati de toate si de toti. Am iubit in Vama, am urat, am uitat de mine si de ceilalti, am facut lucruri pe care in mod normal le-as regreta, am distrus si am construit iubiri. Imi amintesc transpiratia corpurilor noastre cand o imbratisam intr-o dimineata intr-un cort de la Mariana, sarea de pe buze cand ii sarutam sanii.

Cerul infinit ne privea in timp ce faceam dragoste de fata cu tot universul pe stancile ce duc spre 2 Mai; nisipul mi-a tinut de cald in primele nopti de mai; domnisoare necunoscute m-au lasat sa le managai spatele in timp ce dansam pe nisipul din jurul stalpului. In Vama oamenii sunt pur si simplu liberi. Suna ca si un cliseu dar acolo nu mai conteaza daca mergi la birou intre 9 si 6 sau pur si simplu scrii poezii si vinzi ziare ca sa ai bani de bere; lumea te lasa sa fii asa cum vrei sa fii. Esti liber sa-ti expui trupul gol lunii sau soarelui, sa adormi mort de beat sub barca salvamarilor sau sa bei toata noaptea suc de portocale. Marea si stalpul nu judeca.

Mi-e dor de Vama. Mi-e dor sa iubesc cu nisip in par; mi-e dor de singuratatea nebuniei de acolo; vreau sa inot liber si sa visez imbratisand intreg universul.

De cateva saptamani am pus mana pe un kindle. Nu e al meu. Doar il folosesc de ceva timp. De fiecare data cand ajung intr-un bar, acum sunt pe terasa in Argentin, am cu mine tableta si kindle-ul. De obicei aveam la mine o carte. Daca aveam mai putin de 100 de pagini de citit mai luam si o carte noua din biblioteca mea firava. De cateva saptamani nu-mi mai fac astfel de probleme tinand cont ca reader-ul are cateva sute de carti pe el, multe dintre ele fiind carti pe care chiar as fi vrut sa le citesc. Inainte, daca se intampla sa nu-mi placa ceea ce am luat cu mine oricum citeam din ea cateva zeci de pagini pentru ca nu aveam alta optiune. Asa am descoperit cateva carti care m-au bucurat desi dupa primele pagini as fi vrut sa le arunc (de exemplu Venea din timpul Diez de Bogdan Suceava sau Galceva in Gradina de Guave). Acum insa, lucrurile stau putin altfel. Stiind ca am atat de multe optiuni mi-e greu sa citesc o carte pana la capat tinand cont ca as putea sa vad cum sunt alte zeci de carti aflate in cei doi giga de memorie. Astfel in ultimele 2 saptamani am citit doar doua “carti”. Defapt am recitit doua carti. Maytrei si “M-am hotarat sa devin prost”. Am inceput/rasfoit insa alte cateva titluri care probabil m-ar fi captivat dupa primele 50 de pagini.

Sunt previzibil si o sa continui cu: “ca in viata…”

Ca in viata! E greu sa te bucuri de cineva de langa tine cand stii ca e atat de usor sa incerci si altceva sa vezi daca e ceea ce cauti. Evident ca nu stii ce vrei dar cu siguranta nu vrei ca bicicleta ta sa aibe cauciucul din fata putin desumflat. Ai putea sa iei pompa si sa apesi de cateva ori pe ea dar asta ar insemna ca iti pasa de acea biciclet dar mie nu imi pasa daca Camus a fost in stare sa scrie vreo carte decenta in viata lui. Nu mi-au placut primele 2 pagini asa ca ma duc pe un canal din Amsterdam si imi aleg alta bicicleta. Asta are ambele cauciucuri umflate. Deocamdata nu imi pasa daca ii tin franele sau nu. Mai sunt multe sute de metri pana la prima intersectie.

Acum cateva zile mi s-a infundat scurgerea chiuvetei de la bucatarie. Am incercat sa curat sifonul singur dar fara mare succes. Am ajuns intr-un final sa chem un instalator. Eram pregatit sa platesc undeva intre 50 si 100 de lei. Dimineata m-a trezit un nenea cu o sacosa plina de scule. Dupa 15 minute apa se scurgea linistita prin curgerea curatata. Mi-a cerut 30 de lei pentru 15 minute de munca.

O prietena imi povestea ca inainte sa-si cunoasca marea dragoste se culca relativ repede cu tipii care o curtau doar pentru a afla din timp daca tipii erau atat de galanti doar pentru a ajunge in pat sau pentru ca asa simteau ei, daca ii aduceau flori pentru ca le era draga sau pentru ca stiau ca asa cresc sansele unei felatii. A inceput sa faca asta dupa ce se indragostise de doi tipi care odata ajunsi in asternuturi au inceput sa se comporte ca niste nemernici. Era varsta in care sexul conta mai mult decat orice altceva si erai dispus sa oferi multe pentru al obtine.

Intre timp unele lucruri se obtin mult mai usor. In principiu e nevoie doar sa oferi cateva ore de dans, 2 beri si o mangaiere pe spate pentru a nu te trezi singur a doua zi dimineata. Ai fi dispus sa oferi mult mai mult decat atat dar nu ti se cere. Ai vrea sa-ti deschizi sufletul, sa-i mangai mai intai zambetul si apoi clitorisul, sa ii oferi o avalansa de sarutari pe nas inainte sa te ineci cu sfarcul ei, sa faci dragoste cu gamba ei in barul vostru inainte sa o tii in brate pe canapea, dar nu e nevoie. Daca ea vrea din primele clipe sa-ti ofere trupul, ce rost are sa o convingi ca tu tanjesti pentru o clipa de intimitate pura?

Acum doi ani eram in bazarul din Delhi si vroiam sa cumpar niste suveniruri. Dupa 30 de minute in care am cumparat doar cateva esarfe mi-am dat seama ca nu are sens sa negociez. Cele 100 Rupii cerute era mai putin decat as fi dat pe ele in Bucuresti si nu avea sens sa negociez pana la 50 doar pentru ca asa era obiceiul asa ca am inceput sa cumpar suvenirurile cu pretul pe care le cereau prima oara vanzatorii ambulanti. Acestia erau surprinsi, pentru ca oricum vroiau mult mai putin, dar imi multumeau cu un zambet larg crezand ca au resit sa ma fraiereasca. Nu, a fost alegerea mea sa petrec doar 30 de secunde si nu 5 minute sa cumpar un breloc in forma de elefant.

Acum ceva timp o domnisoara, observand ca nu am de gand sa o chem la mine, m-a intrebat ce filme am acasa pentru ca ar vrea sa ne uitam la ceva. I-am zambit si i-am spus ca nu am nimic. Ea a inteles din asta ca nu imi place de ea si ca nu o cred destul de atragatoare ca sa fie a n-a tipa de pe lista cu tipe cu care am facut sex. Eu nu vroiam decat sa platesc ceea ce credeam ca se cade pentru a ma bucura de toata pielea ei.

Instalatorului de dimineata i-am dat 50 de lei. El s-a uitat la mine si m-a intrebat daca nu am mai marut. I-am zis ca nu e nevoie de rest, i-am multumit si i-am urat o zi buna in continuare.

7:25. Alarma suna pentru prima oara. Mai stau intins 5 minute. Cele cinci minute au trecut. A doua alarma suna. 8:30. E cazul sa ma ridic si sa ajung la birou. Ceasul ticaie pe perete. Stiam ca trebuie sa-i scot bateriile. Nu-mi pasa ca l-am primit cadou acum cateva zile. Ma ridic din pat, scot doua oua din frigider si-mi fac cea mai simpla omleta din viata mea. Fara ceapa si fara usturoi. Doar sare si putin marar. Miroase bine. Sting aragazul, iau o farfurie si pun omleta care arata perfect pe ea. O pun pe blatul de langa aragaz. Ma intind dupa o furculita. Ating usa unui dulap si vad cu coada ochiului farfuria care se roteste in aer. Imping usa sperand ca salvez omleta. Salvez doar farfuria. E bine, am auzit ca cioburile aduc ghinion. Micul meu dejun statea intins pe gresie si eu zambeam. Nu are rost sa injur de la un lucru atat de marunt.

Tigara de la 11:25. Cobor in fata cladirii si nu vad nici un coleg de corporatie. Ma bucur. Urasc discutiile despre nimic si truismele. Dupa cateva fumuri a venit un coleg de la 9. Din politete a venit langa mine. I-am intins mana din acelasi motiv. Mi-a zis ca peste o saptamana o sa fie mai cald. Ca daca am sta mai la sud acum nu ar mai ninge. Truisme despre nimic! Ii zambesc fals si-mi pun castile in urechi inainte sa-i povestesc de papusa pe care o tin sub pat. Uneori vreau pur si simplu sa sperii lumea ca sa ma relaxez. 

La pranz ma duc, ca de obicei, singur, sperand ca nu o sa dau peste nimeni cunoscut. Comand o piza si scot tableta pentru a scrie ceva pt cursul de vineri. Imi dau seama ca tastatura a ramas fara baterii asa ca incep sa ma chinui cu tastatura virtuala, dar fara mare spor. Vreau sa scot o injuratura dar imi dau seama ca nu e vina nimanui ca am uitat sa o pun la incarcat. Pur si simplu prea multe lucruri care merg pe baterii, ca si nervii mei cand imi dau seama ca au trecut deja 30 de minute si nu mi-a venit mancarea. Ma uit incruntat la domnisoara care mi-a luat comanda dar nu spun nimic. Nu sunt omul care sa streseze chelnerii. Dupa un sfert de ora imi dau seama ca o sa intarzii la sedinta de la doua asa ca intreb ce s-a intamplat cu piza mea. Domnita se uita mirata la mine si imi spune ca nu am comandat nimuc. Vroiam sa ma cert cu ea dar nu avea rost. Ma ridic si ma duc sa-mi iau ceva mai sanatos. Ajung sa mananc shaorma.

Sedinta e mult mai tensionata decat de obicei. Se pare ca BBC-ul a gasit o problema destul de mare in aplicatia noastra. De nicaieri incep sa zboare acuze si ma trezesc intr-o disputa cu un coleg. Ma simt acuzat de neglijenta si incerc sa ma apar atacandu-l. De 6 ani de cand lucrez aici nu am fost niciodata atat de agresiv. In momentul in care mi-am dat seama ca toate privirile sunt indreptate spre mine ma opresc si inchei cu o replica pentru urechile sefului: va trebui sa investighez care e problema de fond si o sa revin cu un update.

Fumez doua tigari la coltul cladirii cu gluga trasa pe cap ca sa fiu sigur ca nu trebuie sa socializez cu alt bizon cu idei crete despre vreme si incalzirea globala. Ascult la maxim melodia facuta special pentru astfel de momente, “I don’t want to change the world” si ma calmez. O sa ma intorc sus, o sa fac o gluma nesarata legata de nevasta unui coleg si o sa fim din nou cu totii prieteni.

La 5 ma ridic de la birou. Trebuia sa mai raspund la niste mailuri dar nu mai eram in stare sa gandesc. Credeam ca as putea juca un biliard sau un tenis de masa ca sa ma linistesc dar mi-am dat seama ca nu o sa-mi gasesc linistea in cladirea asta. Prea multe etaje, prea multe geamuri, prea multi oameni cu copii acasa.

O bere ca oricare alta. Gradele de alcool trec nestiutoare prin venele dilatate. Simt nevoia de intimitate asa ca ma apropii de prima domnisoara dispusa sa-si vanda zambetul pentru cinci minute de miscari din sold pe ringul de dans. Nu am chef de lubrefianti si alifii dar ii privesc urmele lasate de sutien si imi dau seama ca as vrea sa fiu cel care ii mangaie sanii de sub tricoul mov. O inteb subit daca nu vrea sa vina  la mine. Ma asteptam sa spuna nu, vroiam sa fiu singur dar nu puteam sa ma trezesc dimineata si sa-mi spun ca nu am incercat. A spus da. O uram pentru ce urma sa-mi faca, ma uram pentru ce urma sa-i fac. Ma simteam cel mai singur om din univers cand am urcat in acelasi taxiu.

Ma simteam ca si cum as pângãri o copila de 13 ani dar nu ma puteam opri. Ii strangeam coapsele si o strapungeam incercand sa-i ajung la suflet. Cred ca totusi incercam sa-mi ajung la propria ratiune croindu-mi loc prin vaginul ei stramt. M-am asejat pe spate si ma uitam la tipa fara chip si fara nume cum se misca in ritmul batailor ceasului ramas fara baterii. Oare ea ce incerca sa uite? Eu fugeam de mine, incercam sa ma ascund cu totul in ea ca sa nu mai ma gasesc. Turbam cu gandul la sansa ratata de a-mi dovedi ca pot supravietui doar eu cu mine.

Am ejaculat in nestire in gura Andreei, Ioanei, Mirunei, Sabinei si a tuturor femeilor din viata mea. Soarta isi batea din nou joc de mine. Si-a ridicat pentru o clipa capul si mi-a zambit. A urmat un aforism: “Ca sa gasesti iubirea trebuie sa o cauti intr-un loc plin de lumina!”.

Mintea mea a fost inundata de lumina in timp ce ea aduna cu limba sperma ramasa pe penisul aflat inca in erectie. Era prea multa lumina asa ca am intins mana spre sticla de vin ramasa goala pe masa si i-am trantit-o in cap. Era deja miezul noptii. Trebuia sa vorbesc cu papusa care ma astepta cuminte sub patul intunecat.

Cu o ultima licarire in privire masa de carne moarta a zis: “Nu exista intuneric, exista doar absenta luminii!”

******

Post scris pentru cursul de scriere creativa. Orice legatura cu realitatea e pur intamplatoare.

Aseara am avut un vis ciudat. Nu stiu daca s-a datorat faptului ca aseara a fost una din putinele seri in care am stat pur si simplu acasa, faptului ca m-am culcat inainte de miezul noptii, ca am dormit singur pe canapeaua trasa sau pur si simplu pentru ca alcolemia din sange mi-ar fi permis in state sa ma urc la volan. Conteaza doar ca am avut un vis ciudat. De obicei nu reusesc sa tin minte ceea ce visez mai mult de 10 minute dupa ce ma trezesc, asta daca nu e nimeni care sa-mi auda povestea. Toata lumea din timpul noptii dispare pur si simplu doar pentru ca nu e nimeni acolo care sa o auda. De data asta nu a fost asa. Nu era nimeni in dreapta sau in staga mea dar visul era impregnat pe retina si pe toate sinapsele mele.

Ma visasem pe mine. Cred ca m-am visat. Mi-e imposibil sa cred ca m-am intalnit in realitate cu Gelu de acum 8 ani. Mi-e imposibil deasemnea sa-mi dau seama uneori ce e vis si ce e realitate. Ma trezesc deseori prin mijlocul noptii si ma vad cum ma ridic din pat si merg la frigider, iau o sticla de apa si beau sa-mi alung setea. Stau in pat sub plapuma si sunt convins ca eu sunt cel care deschide usa frigiderului si da pe gat lichidul care-mi stinge setea. Aceiasi senzatie am avut-o si aseara in timp ce ma priveam in ochi in toiul noptii. Mint! Nu era noapte, nici macar iarna. Era o dupa amiaza de primavara tarzie si eram amadoi la masa unei terase cu Timisoreana la 13500.

- Si, te simti bine in pielea ta?

- Nu au trecut inca zece ani de atunci, de cand am scos cea mai inteligenta replica din viata noasta!

- Nu Noi! Eu! Tu te-ai nascut mult mai tarziu. E ca si cum te-ai lauda ca ai invins armata otomana doar pentru ca stra-stra-strabunicul tau a luptat sub Stefan. El are dreptul sa te intrebe daca ai ajuns mosier atata timp cat el si-a dorit ca unul din urmasii lui sa devina mosier peste pamanturile pe care s-a nascut, dar tu nu ai nici un drept sa te lauzi cu bataliile la a caror victorie a contribuit. Deci, te simti bine in pielea ta?

- Da, cred ca da!

- Stii, a te simti bine in pielea ta nu inseamna sa nu ai de ce sa te plangi. Nici macar sa porti un tricou pe care sa scrie ca pielea ta se simte bine in jurul tau. E mai mult de-atat. Nu ma intreba exact ce inseamna ca nici pe tata nu l-ai intreba cum sa semnezi o aplicatie pe care sa o distribui fara sa folosesti Market Place.

Nu am stiut ce sa-i raspund. Eram obisnuit cu visele mele in care eram eroul care salva printese, in care eram omul care avea raspuns la orice intrebare, cu acel Gelu care stie mereu ce vrea sa spuna. Acum imi era imposibil sa raspund. Ma simteam bine in pielea mea? Era mai complicat decat un simplu Da sau un simplu Nu. Lucrurile se complicau si mai mult pentru ca nu eram pur si simplu in fata unui prieten de bere. In fata mea ma aflam eu de acum 8 ani. Incercam sa-mi dau seama cum as fi putut sa-i explic ca lucrurile nu sunt mai niciodata albe sau negre, ca adunand zeci de momente as putea spune ca “Da, ma simt bine in pielea mea!” dar nu imi venea nici un moment in minte in care doar adunand ceea ce ma inconjura in momentul respectiv sa fiu in stare sa spun asta.

- E complicat. Da, ma simt bine in pielea mea, dar pe bucati. Ieri s-a simtit pielea de pe degete extrem de bine, acum cateva zile cea de pe picioare era in extaz, azi tot pieptul meu se scalda in fericire pura. Pe bucati. Nu stiu cum sa-ti explic…

- Vrei sa spui ca e ca si cum te-ai spala dimineata pe picioare, la pranz pe maini si seara pe restul corpului fara ca in aceste etape restul corpului sa fi atins vreo picatura de apa. A doua zi daca te intreaba cineva daca te-ai spalat ieri stii ca poti sa raspunzi da, dar eziti pentru ca stii ca nu a existat nici un moment in care tot corpul sa-ti fie atins de apa in acelasi timp.

- Da, ceva de genul asta…

As fi vrut sa-i explic altfel dar nu cred ca ar fi inteles. As fi vrut sa-i spun ca e precum sexul. De cele mai multe ori te bucuri de fiecare partida, te bucuri pentru ca nu ai de ce sa te plangi, insa unele etape iti plac la nebunie. Dar nu impreuna. Separat. E o tipa cu care sexul efectiv, penetrarea, e de-a dreptul genial, o alta tipa alaturi de care faci toate actele mecanice doar ca sa ajungi la imbratisarea de la final, o tipa alaturi de care nu vrei sa se termine preludiul si mangaierile dinainte, o tipa pe care o iubesti doar in momentul unei felatii. E insa imposibil sa gasesti o tipa altaturi de care sa te bucuri de toate cele de mai sus cu aceiasi intensitate ridicata. As fi vrut sa-i pot spune toate astea dar stiam ca pe vremea aceea inca evitam sa ma gandesc la tipele pe care le iubeam ca la cineva care sa-mi indeplineasca si fanteziile sexuale (intre noi fie vorba, ele se rezumau la sarutat, mangaiat sanii si patruns incet in ele in timp ce le sarutam gatul).

- Deci nu, nu te simti bine in pielea ta! In pielea mea! Nu uita ca nu trebuie sa te gandesti doar la tine, nu e doar pielea ta in joc. E si a mea, si a pustiului care mazgalea scrisori de dragoste la 5 ani si a copilului care incerca sa se faca observat de catre Monica. Nu e doar pielea ta!

- Dar tu, tu te simti bine in pielea ta? Dupa cum bine ai accentuat, e doar a ta, eu nu am nici o legatura cu ea!

In momentul acela mi-a sunat alarma. 8:15. Trebuia sa ajung la birou, sa uit de vise si alte baloane de sapun.

Intrebarea ramane: ma simt bine in pielea mea? Mai am doi ani sa ajung acolo…