Insemnari

Saptamana dinainte

Filed under: Din viata,Personal — Gelu September 13, 2016 @ 00:01

Acum, cand incep sa scriu textul asta, si pe care sper sa il termin in urmatoarele sapte zile, mai e o saptamana pana cand o sa devin “om la casa lui”. Nu o sa-mi cumpar casa dar o sa-mi schimb starea civila. Din cei sapte oameni care imi citesc blog-ul de mai mult de sapte ani trei sunt probabili socati. Ceilalti patru m-au vazut cum m-am schimbat si in “viata reala”, nu doar in textele pe care le scriu.

Cum s-a ajuns de la povestea asta sau asta la ales ce fel de tort vreau la nunta? Greu de spus. Aici si aici cred ca se gasesc niste raspunsuri. Eu unul nu cred ca m-am schimbat prea mult din momentul in care am stat la coada in Carrefour acum unsprezece ani pana acum. Imi doream la fel de putine lucruri atunci ca acum: sa ma simt bine in pielea mea.

In astia douazeci de ani, de cand am constientizat ca asta e telul meu in viata, s-au schimbat inevitabil metodele de a obtine astea. Cat mai multe diplome; orice fata; sex; cat mai multe fete; cat mai multe fete; eu linistit singur; cat mai multe fete; eu linistit; eu linistit langa fata asta.

O semnatura pe o hartie, o ora intr-o biserica sau o petrecere cu doua sute de oameni nu pot sa schimbe nimic din ce simt acum. Si totusi de ce toata nebunia? Raspunsul punctual, ca nu ma vad fara ea, e sec. Cum am ajuns la concluzia asta? Asta e intrebarea. Stiu ca suna foarte putin romantic si ca intr-un articol de self-help dar, cred ca asta tine mai mult de mine decat de ea.

Nu vreau sa reiau povestea cu autobuzul dar inceputul pseudo romantic nu ne-ar fi putut duce mai mult de sase luni. Sentimentul de “suflete pereche” probabil ca inca sase si maxim un an faptul ca “ma suporta”. Ce-i drept, nu le-am mai trait in acelasi timp pe toate dar cate doua de multe ori si dupa maxim 18 luni gaseam pe cineva care sa ma inteleaga mai mult, pe cineva cu care povestea era mai frumoasa, pe cineva care pe langa fatpul ca imi intelege iesirile la bere si fumatul mai si fumeaza si bea.

” Relationships are just two people constantly asking each other where they want to go eat, until one of them dies.”

– Unde vrei sa mancam?
– Nu stiu, tu unde vrei?
– Mi-e indiferent. Acasa sau undeva pe langa noi?
– La Placinte?
– Daca vrei tu!
– Vrei altceva?
– Cum vrei tu.

– Bine, mergem la Gusturi si mancam acasa.

– Yei, ne-am certat!

(Exagerez, si doar putin, cand spun ca acum cinci ani discutia de mai sus m-ar fi facut sa ma gandesc la o despartire. Uram certurile si le vedeam peste tot.)

Acum doua saptamani am iesit la o bere cu un prieten unde a venit si o pustoaica, creata si de 22 de ani, din acelasi sat ca si mine. Eram dupa multe beri cand am inceput sa-mi dau seama ca e o persoana chiar interesanta si am inceput sa-i spun si ei asta. Imi placea de ea intr-un mod sincer asa ca i-am trimis chiar si un mesaj cu asta. A doua zi aproape uitasem pana cand m-a sunat prietenul comun sa-mi spuna ca sunt un mare magar si ca daca ar sti viitoarea sotie ce mesaje i-am trimis sigur ar anula nunta. Vorbea de un Gelu de acum cativa ani dar am intrat totusi sa vad ce i-am scris.

“Ar fi fost interesant sa ne fi intalnit mai devreme ”

Chiar asta vroiam sa transmit. Daca as fi intalnit-o in perioada de glorie a blog-ului asta, indiferent daca eram sau nu intr-o pseudo relatie, si de obicei eram, lucrurile nu s-ar fi rezumat doar la o bere cu un prieten comun. Acum insa sunt destul de sigur pe mine si pe ceea ce impart cu viitoarea sotie incat pot sa recunosc ca in continuare admir alte femei dar fara ca asta sa schimbe ceva in starea mea, a noastra, de bine; recunosc ca daca as mai fi in perioada in care vanam inceputuri si prime dimineti pe unele din ele as fi incercat sa le trec pe “lista” inchisa de la sine.

Nu stiu cum sunt altii dar eu dupa prea multe beri sunt extrem de sincer cu mine. De asta mi se pare important momentul de mai sus. Acum doi ani, de exemplu, am fost intr-o situatie aproape similara. Lucrurile au stat putin diferit si mi-am dat seama ca ceva nu se leaga in mine si o voi pierde pe cea cu care voi dansa peste doua zile dansul mirilor. Sunt unul din oamenii care cred in “naturaletea lucrurilor” si care refuza orice ajutor din exterior, mai ales daca e ceva ce tine de ceea ce fac si simt.

In momentul in care m-am ridicat de pe canapeaua rosie a psihologului mi-am dat seama ca mai important decat orice e sa te intelegi. De ce tineam sa fie cat mai multe tipe pe lista? Nu conteaza. Important e ca am inteles de ce o faceam si in acelasi timp eram constient ca asta nu ma ajuta cu nimic si ca mult mai important pentru mine e ca am gasit pe cineva care… si care… si care…

Inca nu stiu ce am vrut sa zic prin randurile de mai sus. Ma simt bine in pielea mea. Aveam acelasi sentiment si acum doi ani, si acum cinci. Nu tine de ea dar sunt constient ca sentimentul asta nu mai depinde de o seara reusita sau nu. Imi place sa cred ca asta se datoreaza si faptului ca am jucat la lotto atat de mult incat inevitabil urma sa castig; ce as fi facut daca ghiceam numerele din prima?

Metafora total aiurea. Gelu a reinceput sa scrie bazaconii, fara tema, fara subiect, fara concluzii.

Gelu nu se poate abtine, el are 30 de ani si are nevoie de finalizare (da, gluma buna legata de faptul ca acum pot sa ma gandesc serios la un urmas). Rezumatul, facebook style, e asta:

“Am ajuns sa ma insor pentru ca asta e cel mai normal lucru sa-l fac. Nu religie. Nu acte. Doar convingerea ca m-a schimbat, am schimbat-o, si vreau sa facem asta in continuare intr-un cadru optim”.

O sa abuzez de spatiul asta cum o faceam inainte sa iau cursuri de scriere creativa asa ca o sa continui, tot fara diacritice.

Acum doua nopti, dupa ce am inceput sa scriu, orice ar fi literele astea, nu am putut sa dorm. Aveam in minte filmele in care se intreaba daca are cineva de zis impotriva casatoriei celor doi, adica noi, si inevitabil aparea ceva. Ore intregi de uitat la tavan cu imaginea cuiva care spune ca da, are ceva de spus si recita ce am publicat cu patru ore inainte. Cred ca sunt tot eu explicand de ce nu ar trebui sa ma insor.

Am cerut-o in casatorie, spontan, fara inel, la un concert din Colectiv acum un an si opt luni. I-am dat inelul cand eram amandoi in pijamale acum zece luni. A zis Da inainte sa apuc sa o intreb. Prea multe detalii, prea multe lucruri personale publice. Caut justificare pentru a publica un text prost si fara rost. O singura data in viata poate cineva sa faca asta.

Peste o ora o sa spunem Da. Ea se machiaza, eu stau singur la bere intr-o bodega de langa hotel, cu o tunsoare noua care nu cred ca mi se potriveste. Azi noapte, era deja 10 septembrie, am ales si melodia pe care urmeaza sa dansam peste cateva ore. M-as stresa ca nu sunt stresat, si ca nu am maieu si poate ar trebui sa port, dar cred ca o sa supravietuiesc si fara sa fac asta.

Acum 24 de ore stateam in biserica in fata preotului. Experienta nu a fost de loc traumatizanta. Mai mult nu o sa spun despre restul zilei de ieri. Important e ca am supravietuit, purtam verighete si lumea s-a simtit bine la petrecerea in care am sarbatorit ca ne-am gasit pe aceiasi lungime de metri.

Cinci ani

Filed under: Din viata,Personal — Gelu June 14, 2016 @ 23:39

Acum cinci ani am intalnit o tipa in Anglia. Ea mergea sa-si vada niste prieteni in Manchester, eu mergeam in Birmingham sa petrec 10 zile alaturi de tipa pe care o iubeam. Inainte sa ne urcam in acelasi autobuz, si sa ne deschidem amandoi cartile in romana, ne-am pseudo ignorat timp de cateva ore in statia din Lutton.

Stiu ca am mai spus povestea dar tocmai mi-a zis la telefon ca asteapta sa termin ultima carte citita de ea ca sa putem impartasi impresii si simt nevoia sa scriu din nou de povestea ce a inceput intr-un autobuz din Sudul Angliei.

Peste trei luni o sa port o verigheta cu numele ei. Gata, asta a fost povestea.

Momentul in care ne-am tinut in brate prima oara a venit la un an, opt luni si 28 de zile de cand ne-am cunoscut. Mi-as dori acum sa pot spune ca perioada aia a fost una dificila dar in cele mai multe cazuri nu a fost. Mai bine de un an nici macar nu ne-am vorbit (am fost atat de nesimtit ca pana si Iisus mi-ar fi dat unfriend); au fost cateva zile in care ne-am vazut pe ascus; au fost zile care sa-mi dea impresia ca suntem in lumi total diferite.

Am acum pe mine un tricou primit cadou de ziua mea pe care sta scris: “I’m to SEXY to be 30”. Gluma evidenta din partea unor prieteni care ma stiau si cand aveam mai putin de 70 de kilograme. Uitasem ca l-am luat de dimineata pe mine (azi am lucrat de acasa asa ca am luat un tricou la intamplare din cele curate) pana cand acum doua ore, in 41, spre locul cu bere, o pustoaica i-a aratat prietenei ce scrie pe burta mea si au inceput sa rada. Nu stiu daca de mesaj sau de tipul care il poarta.

Din cand in cand imi mai pun problema daca as mai fi in stare sa cuceresc pe cineva. A trecut ceva timp, si cel putin zece kilograme, de ultima oara cand am facut asta. O mai intreb si pe ea daca s-ar mai aseza langa mine in autobuz; imi raspunde de fiecare data cu un sarut. Eu ma supar ca e unul de compansiune, ea riposteaza ca nu, eu incep sa fac glume ca nici ea nu e la fel de supla, ne luam in brate si ne aducem aminte cat de fericiti suntem ca ne-am regasit dupa aproape doi ani.

Sunt convins ca exista putine lucruri mai putin penibile decat textul asta dar insist sa continui.

Acum un an am plecat singur in Vama. Am folosit scuza cu “Cursul de Scriere Creativa” dar era clar pentru amandoi ca vreau sa-mi dovedesc ca inca sunt dubiosul independent cu povesti ciudate. A fost cea mai neprietenoasa Vama. Nu mai sunt in stare sa dansez pur si simplu, sa conving o tipa sa se lase condusa, sa iau de brau pe cineva ca s-o invart. Pe vremuri luam o necunoscuta la dans cu talpile goale pe nisip ca s-o conving de ceva, nu ca sa-i povestesc de ce tipa am intalnit acum cativa ani intr-un autobuz din Anglia.

Ea e acasa, eu intr-un bar uitandu-ma la meciul Islandei. Puteam la fel de bine sa fiu cu o fosta prietena sau o tipa pe care tocmai am cunoscut-o in 41.

Nu e o declaratie de dragoste; e o normalitate de care nici macar eu nu pot sa fug.

2015

Filed under: Personal — Gelu December 26, 2015 @ 19:24

Am fost anuntat de FB ca acum trei ani publicam asta. Nu am mai scris de atunci un “review” al anilor care au trecut, si, intre noi fi vorba, nu am prea mai scris lucruri “personale” pe aici, si acum inteleg de ce s-a intamplat asta. Oricat de mult as vrea, chiar nu stiu ce as putea spune de anul care se termina in mai putin de doua saptamani.

Spre deosebire de anul despre care era vorba mai sus, in anul asta nu am ajuns pe trei continente si nici nu am avut parte de vreo excursie prea exotica. Daca anul trecut am fost doua saptamani prin Scotia, anul asta nu am ajuns mai departe de Paris, chiar daca am bifat locuri noi, cum ar fi Maramures, Targu Mures si Piatra Neamt. Imi place sa cred ca vom recupera la anul, cand ar trebui sa ajungem in Japonia.

Ah, si asta, vorbesc la plural despre calatorii. Se leaga foarte bine cu faptul ca anul asta nu am “agatat” nimic. E al doilea an la rand cand se intampla asta. Au trecut anii in care nu-mi ajungeau degetele de la mana sa numar tipele pe care le-am cucerit cel putin pentru o seara. Imi place sa cred ca e de bine, ca am folosit de multiple ori acelasi deget pentru a numara asta. Am descoperit insa ca emotiile primului sarut pot fi simtite si dupa cel de-al 8749-lea. Ba nu, ala a fost mai mult mecanic, cand eu eram mahmur si somnoros, inca in pat, si ea trebuia sa ajunga inainte de 9:30 de la birou. Al 8921-lea a fost mult mai intens ca sarutul de la barul irlandez din Ploiesti.

Nu a fost un an rau. A fost un an fara extreme. As putea spune ca a fost unul plat, dar asta are de obicei o conotatie proasta. Am avut varfurile noastre (nu ma pot abtine din a folosi pluralul) dar normalul e deja mai sus de unde speram sa ajung cand eram un oarecare Gheorghe in cautarea fericirii. Cred ca de asta nu am mai fost in stare sa scriu “pur si simplu”. Am tot fost in contexte in care in mod normal, acum trei sau patru ani, ma faceau sa scriu ceva, dar pur si simplu nu prea am ce sa fac public. Fara depresii, fara pustoaice dubioase, fara orgii; a se vedea si textul asta, nimic memorabil. 

Am dansat pe malul Senei, am baut de unul singur prin Vama pana la cinci dimineata. Acum imi dau seama ca ar fi trebuit sa profit de ultimul meu an “cu doi in fata” dar nu stiu exact ce ar fi trebuit sa fac diferit. Mi-am lasat parul sa creasca; asta ar trebui sa se numere la lucrurile facute “altfel”. Intre noi fie vorba, cu toate ca nu s-a intamplat nici o schimbare majora, si am avut parte de momente mult mai intense decat mi0as fi dorit, nu m-ar deranja ca toti cei peste cinzeci de ani care o sa urmeze sa fie la fel.

Ar fi trebuit sa alerg mai mult, sa renunt la cateva kilograme, sa scriu mai “serios”, sa imi setez un obiectiv pe care sa vreau sa-l ating, sa-mi fi irosit timpul mai putin. As fi putut sa… Stau acum la geamul clasic si nu stiu ce m-ar fi facut sa ma simt mai bine in pielea mea in 2015. Da, as fi preferat ca unele lucruri sa nu se fi intamplat dar pana la urma ele nu sunt decat acele lucruri “care pur si simplu de intampla”. Poate pare ciudat dar m-am hotarat ca anii ce urmeaza sa fie la fel. Sa se “intample” in acelasi ritm, sau cel putin langa aceiasi persoana.

Intre timp am ajuns intr-un bar din Ploiesti, stau la bar si imi aduc aminte de un sarut de acum patru ani, de ultimul nostru sarut “neofical”, chiar aici, cand inca nu ne dadusem seama pana la capat ca locul celuilalt e pentru totdeauna langa celalalt. Atunci era un sarut cat o mare promisiune; toate sarutarile de anul asta nu au fost decat mici confimari ai faptului ca ne-am gasit. Nimic special, fara artificii, caramizi oarecare.

Pentru ca in Paris nu am lasat nici un lacat in urma noasta am prins cu o pioneza dolarul meu “norocos”, pe care il tin de peste patru ani in portofel, deasupra barului, peste alte sute de bancnote. Sa ne aduca noroc. Ultimul dolar “norocos” l-am dat pentru viza de Vietnam, ca nu aveam decat 24 de dolari normali si nu vroiam sa stau doua ore la coada de la exchange-ul din aeroport.

Acestea fiind spuse, sunt convins ca 2016 va fi un an cel putin la fel de bun. Mult mai intens dar, intre noi fie vorba, abia astept 2017, un an care mi-l doresc la fel de neinteresant si lipsit de “lucruri de scris” ca anul asta.

29 de ani

Filed under: Personal — Gelu March 12, 2015 @ 00:00

Inca nu am implinit 30 de ani; macar atat. Daca as avea niste teluri marete de atins pana atunci tot as mai avea un an sa le indeplinesc. Dar nu am. Nici macar unul. Poate doar cel propus acum 11 ani: sa ma simt bine in pielea mea, dar sunt deja acolo. Am auzit ca unele clasice ar fi sa fiu casatorit, sa am casa, masina si cel putin un copil. Deocamdata n-am bifat nici unul. Si sunt ok cu asta.

Cred ca singurul lucru care ma face sa ma simt relativ batran e inertia care se pare ca ma defineste. Pentru a sasea oara o sa-mi fac ziua in acelasi loc; am fost la un singur interviu, acum aproape noua ani; la birou am adus si anul asta bomboane cu alcool desi stiu ca lumea ar aprecia mai mult niste prajituri sau cateva galeti cu pui de la KFC; de peste cinci ani revin constant la geamul asta cu bere ieftina ca sa scriu si sa citesc; locul meu preferat de iesit la dans a ramas in continuare Club A; eu sunt baiat si ma uit dupa fete.

Am renuntat totusi la locuinta de burlac; daca pana acum doi ani, in perioada asta, ma gandeam la cate nume noi au aparut pe “lista”, in ultimul an, acum sunt ok cu faptul ca numarul asta e zero; mi-am dat seama ca pentru unele intrebari e posibil sa nu-mi pot gasi singur raspunsuri asa ca anul asta am mers la un psiholog; mi-am dat seama ca a face un compromis nu e acelasi lucru cu a te declara invins; nu e atat de rau ca fericirea ta sa depinda intr-o oarecare masura de altcineva si nici nu e un capat de tara daca se intampla si invers; monotonia nu e acelasi lucru cu plictiseala sau nefericirea; trezitul langa aceeasi persoana pentru a 700-a oara poate fi la fel de placut ca intr-o prima dimineata.

Probabil ca acum peste zece ani cand ma gandeam la mine la varsta asta m-as fi vazut in alt loc. Mi-as fi dorit sa fi bifat deja cateva din lucrurile pe care mama mea si le doreste pentru mine. Tin minte cum acum cinci ani am avut o asa zisa “criza existentiala” si am plecat pentru prima oara in India. Mi-as fi dorit sa plec singur, dar nu a fost sa fie. Acum mi se pare amuzant ca atunci o numeam “midlife crisis” si sper sa mai folosesc termenul asta de-abia peste 20 de ani. Oricum perioada care a urmat cred ca m-a ajutat prin faptul ca acum ma simt pregatit sa duc o viata “plictisitoare”. Numarul textelor de genul asta s-au micsorat pe pagina asta si pentru ca am inceput sa imbratisez o astfel de viata.

Am aproape 30 de ani, nu ma simt batran, dar nici ca sunt mai barbat cu fiecare tipa pe care o aduc in patul meu. Ies constant sa dansez, dar nu-mi mai pasa de numarul de tipe pe care le cuceresc cu miscarile mele. Imi place sa beau, dar la sfarsitul serii vreau sa fiu in stare sa merg pe jos cei patru kilometri pana acasa. In perioada mea mai agitata mi-am propus sa ma trezesc macar o dimineata langa o femeie de peste 30 de ani. Inca nu am facut asta, desi acum pare ca nu ar mai trebui sa fie nici o provocare in asta, si e ok sa se intample de-abia peste trei ani si sase luni.

Una din putinele frustrari pe care le am, legate de varsta, e faptul ca am fost la un singur interviu pana acum, desi peste un an fac 30 de ani. Cred ca ar trebui sa schimb asta in anul ce urmeaza, macar pentru a simti ca nu sunt prea batran pentru ce se cere mai nou in campul muncii. Mi-ar placea sa zic ca a fost o gluma, dar la ultimul meu interviu, acum opt ani si zece luni, nu exista nici Facebook, nici Linkedin si singura intrebare pe care mi-o aduc aminte e daca stiu diferenta dintre http si html.

Zilele trecute m-am intalnit cu o prietena pe care am cunoscut-o acum mai bine de zece ani si ne-am adus aminte de prima mea petrecere de ziua mea, cand am implinit 20. Imi amintesc ca am fost cam sase oameni. Cred ca lucrul asta ma bucura cel mai mult ca s-a schimbat o data cu varsta, ca desi sunt un tip destul de singuratic am destul de multi prieteni care ma suporta asa dubios cum sunt in unele momente.

Acestea fiind spuse inchei aceasta insemnare care isi are locul mai degraba pe blogul meu de de Yahoo! 360 spunand ca imi doresc ca la anul, si peste zece, sa fiu la fel de multumit si incantat cu linistea din jurul meu.

(P.S. Sau cine stie, pana la 30 poate imi iau si eu ceva de aici: Zeedoshop )

Dulapul

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu September 19, 2014 @ 13:26

Mihaela a plecat spre Suceava, iar eu mai am șase zile să-mi pregătesc vizita la ea. Printr-un mod aproape miraculos mama o să fie plecată pentru prima oară în ultimii ani, merge în București la un botez, așa că nu trebuie să inventez nici o scuză pentru plecarea mea de sâmbătă. Singura întrebare e dacă m-a chemat sa facem dragoste sau pur și simplu nu voia sa vină weekendul viitor acasă.

Au mai rămas patru zile și cred că cel mai bine ar fi să-mi iau totuși niște prezervative. Întrebarea e de unde. Dacă merg la magazinul de jos sau la farmacia de lângă liceu sigur maică-mea o să afle în mai puțin de jumătate de oră. Aș putea să iau din centru, dar sigur mătușa-mea o să fie la fel de repede informată că nepotul ei de 17 ani se pregătește să preacurvească.

Mai sunt două zile. Chiar nu are sens să îmi iau prezervative. Cu ea am ajuns deja cel mai departe. Sânii ei nu au fost niciodată un mister pentru mine, încă din seara primului sărut. Au fost primii sărutați și nu vreau alții. Pe canapeaua aia roșie și ruptă mi-am băgat mâna pe sub tricoul albastru, i-am desfăcut stângaci sutienul și i-am descoperit sfârcurile întărite. Era frig, începutul unui nou an. Anul ăsta, în care peste atât de puțin timp o să adorm în brațele ei. O să ne trezim împreună și când va veni toamna vom face mereu asta. Ea vrea să meargă la facultate în Iași, eu aș fi dorit să merg în București, dar m-am interesat și facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași e aproape la fel de bună ca cea din București. E și mai aproape de casă. Probabil că o să-mi fie puțin mai greu când termin să mă angajez, dar o să ne fie bine. Poate n-ar trebui să fiu atât de entuziasmat legat de ea, dar nu prea am cum să nu fac asta. E specială.

*

Am vazut-o prima oară în noaptea de Crăciun. Pe la patru dimineața a venit cu grupul de colindători în care era și soră-mea. S-au instalat în sufragerie și, în timp ce maică-mea se agita să-i servească cu diverse, eu nu știam dacă să ies din dormitor sau nu. Bine-am făcut că am ieșit. Primul și singurul lucru la care am mai fost atent de atunci a fost chipul Mihaelei. M-am îndrăgostit pe loc, dar nu am îndrăznit să-i adresez nici un cuvânt. Eram convins că e mai mare ca mine, probabil la facultate, că un puști ca mine nu are nicio șansă să o cucerească. Mihaela glumea cu toată lumea, râdea, zâmbea, radia de-a dreptul. Eu stăteam în pijamale pe unul din fotolii. Înainte să plece ni s-au intersectat privirile și mi-a zâmbit. Nu mai aveam nevoie de nimic.

Pâna pe 31 decembrie nu aveam niciun plan pentru noaptea de revelion. Am ajuns să îl fac cu grupul care ne-a colindat, după ce m-am oferit să-mi aduc calculatorul și să pun muzică. Mi-am instalat “sistemul” pe la prânz și înainte să merg la petrecere m-am oprit la biserică. Voiam doar să aprind o lumânare și să-mi spun dorința pentru anul ce va urma. Mă aștepta un an agitat; voiam să merg din nou la naționala de fizică, să iau Bac-ul cu cel puțin 9.70 și să intru la Poli în București fără taxă.

Am intrat însă în biserică și tot ce-mi doream părea prea mic, fără sens. Părintele înmâna lumânări aprinse credincioșilor și biserica era inundată de o lumină aparte. Am simțit pentru prima oară că mă aflu într-un loc cu totul special. Eram doar cincizeci de oameni în toată biserica; preotul împărțea pur și simplu lumânări fără să spună nicio predică. Fiecare se ruga în sinea lui. Eu m-am trezit dorindu-mi ca în anul ce urma să înceapă s-o întâlnesc pe Ea , că voi iubi și că voi fi iubit. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat: să-mi găsesc cu cine să-mi împart iubirea.

După zece minute am ieșit și am pus lumânarea la Vii. În momentul în care am lăsat-o din mână îmi era clar că dorința îmi va fi îndeplinită. A fost prima oară când am crezut că îl simt pe Dumnezeu în aer.

Până la miezul nopții petrecerea era decentă, dar nimic special. La 12 am ieșit cu sticlele de șampanie să vedem focurile de artificii. În momentul în care a sărit dopul primei sticle, Mihaela mă săruta. Nu a anunțat nimic momentul ăsta. Dumnezeu e cel mai punctual curier.

Mi-am petrecut prima dimineață din an sărutând-o, mângâind-o, învârtind-o. Am ațipit pe canapeaua aceea roșie pentru câteva minute, cu ea în brațele mele și nu m-aș fi trezit niciodată.

*

Mâine plec cu trenul de nouă. Mă așteaptă la zece fără zece în gară la Burdujeni. Nu știu exact ce o să facem după. O să-mi iau cu mine doar un tricou și niste pantaloni scurți în care să dorm. M-am mai gândit, chiar nu are sens să-mi iau prezervative. O s-o țin în brațe până dimineața, iar septembrie e atât de aproape. Ieri am rămas pentru jumătate de oră singur acasă și am reușit după mult timp să mă masturbez în liniște. Pentru prima oară am încercat să mă gândesc la Mihaela. Nu am reușit să termin. Nu vreau să se simtă ofensată, nu vreau să creadă că de asta mi-e atât de dragă. Țin la ea prea mult. Până la urmă am răscolit prin colecția de Infractorul și am găsit niște pagini decente cu anunțuri la numere cu opt nouă, opt nouă. Mihaela e altfel.

Ea e la baie. Sunt singur în patul ei din camera asta minusculă de cămin. Am ajuns cu greu aici. M-am strecurat pe ușa din spate când paznicul era la o țigară. Am așteptat aproape o oră să prind momentul. Când am încercat prima oară m-am întâlnit cu el la etajul unu. I-am zis că aveam de lăsat un plic pentru o tipă dintr-o cameră vecină. E cămin de fete și majoritatea sunt plecate acasă peste weekend. Trebuie să ținem muzica, de la un radio vechi care prinde doar Europa FM, cât mai încet în caz că trece cineva pe culoar, pentru că Mihaela nu s-a prezentat la apel și se presupune că a plecat și ea acasă.

O țin în brațe și o sărut pe frunte. Nu mă pot opri din a-i săruta fruntea. Mă joc cu sânii ei și o simt aproape. Ne-am spus noapte bună și ne iubim în felul nostru. În cameră se aude “I want to know what love is” și fără să-mi dau seama încep și eu să fredonez. Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă am mai ascultat melodia asta până acum, dar versurile îmi vin extrem de natural. Mihaela se ridică, își dă cămașa de noapte jos și îmi spune: “I will show you!”. Îmi dă tricoul și pantalonii jos, îmi sărută urechile, pieptul și buricul și mă întreabă dacă am căciuliță.

Îmi ia câteva secunde să mă prind la ce se referă. Nu, nu am prezervative. Voiam să-i explic de ce nu am luat, dar ea răscolește deja prin dulapuri. Ronțăie niște bomboane mentolate și nu spune nimic. Nu înțeleg de ce nu a continuat să mă sărute.

Stă cu capul pe pieptul meu și e bine. E o liniște ciudată între noi, a oprit radioul înainte să revină în pat și încerc să nu găsesc nicio explicație. Mi-e bine așa, chiar dacă nu am căciuliță. Nu mă mai sărută, dar îi simt fruntea pe pieptul gol. Nu am cum să fiu mai fericit de atât. Mâna mea dreaptă îi acoperă un sân; e facută special pentru asta; ea e tot ce-aș putea să-mi doresc.

E șapte dimineața și încerc să nu fac niciun zgomot din dulapul minuscul din camera ei. Stau aici cocoșat de jumătate de oră. Îi simt umerașele cum îmi intră în umeri, dar nu-mi permit să mă plâng în vreun fel.

Pe partea cealaltă a ușii stă tatăl Mihaelei. Nu am facut niciodată cunoștință cu el, dar îl știu. E singurul cioban autentic din oraș. L-am văzut de zeci de ori mânându-și oile pe malul Humorului. E un bărbat masiv, cred că are peste un metru optzeci, vreo 100 de kile și nu neapărat cea mai sociabilă persoană. În mod normal mă înțeleg bine cu părinții fetelor (sunt totuși “fizicianul Bucovinei”, singurul olimpic național din istoria orașului, singurul băiat bursier, am terminat cu media 10, am față de copil inocent), dar e posibil să nu las o impresie prea bună dacă ies la ora asta din dulapul singurului lui copil.

După discuții interminabile despre cât de depravați sunt tipii din ziua de azi, în mod normal l-aș fi putut convinge de contrariu, de cât de dezordonat e portofelul ei (e al meu, singurul lucru pe care nu am apucat să îl arunc sub pat când am auzit paznicul strigând de la capătul culoarului: “Camera 107, ai un vizitator!”) au ieșit din cameră.

Am mai așteptat cinci minute și am ieșit și eu, cu jumătate de kilogram mai slab. Am reușit să-mi recapăt respirația după cinci minute, dar acum sunt din nou în dulap. S-a auzit o bătaie în ușă și mi s-a părut cel mai sigur să mă reîntorc între rochiile agățate pe umerașe. O iubesc mai puțin? Are sens să mă mai gândesc la facultate în Iași? Ar fi trebuit oare să îmi fac curaj și să cumpăr niște prezervative? Nu, nu au sens întrebarile astea. Da, mă aflu din nou cocoșat în dulap, dar nu s-a schimbat nimic între mine și Mihaela.

Peste câteva zile e ziua mea. Nu am plecat la bunici cu restul familiei pentru că “mă doare burta”. Mihaela ar trebui să apară în orice moment. Nu am mai văzut-o de când m-a sărutat înainte să mă urc în trenul spre casă. Au trecut două săptămâni și între timp am reușit să cumpăr prezervative. Până la urmă am ales un chioșc din centru. Am dat aproape toți banii pe care îi aveam pe o cutie de Durex, o cola și un corn cu ciocolată. Vânzătoarea nu s-a uitat ciudat la mine. Probabil că pentru ea între două și zece totul decurge mecanic, scoate produsele de sub tejghea, ia banii, dă restul și continuă să se gândească la ale ei.

Stau de cinci minute la ușă când într-un final a bătut. O sărut din prima și îi dau ghiveciul de flori pentru 8 martie, care e mâine. O sărut în timp ce o conduc spre dormitor. E doisprezece și jumătate. Ai mei se întorc cu autobuzul de ora trei. O sărut și îi dau tricoul jos. Îi mângâi sânii prin sutien în timp ce ne întindem pe pat. Mai e atât de puțin până când scăpăm de asta.

Cu relativ mici eforturi îi dau jos blugii, desfac sutienul și îndepărtez minuscula lenjerie intimă. Face și ea același lucru și pentru prima oară îmi simt penisul erect fără să-l fi atins.

Îmi spune că are ea o căciuliță. Îi răspund că e ok, am și eu. Mă ridic de deasupra ei și scot un prezervativ din cutia deja desfăcuta. Rup cu greu ambalajul, îl țin de capăt (așa am citit pe instrucțiunile pe care le-am studiat de cel puțin zece ori) și încep să-l rulez. Îmi simt pula din ce în ce mai lipsită de putere. Mi-e clar că irosesc un prezervativ pe o puță bleagă.

Mihaela mă asistă fără să schițeze niciun gest. Stă cu picioarele desfăcute și se uită la mine cum mă chinui. Când vede că nu mai există nicio șansă se ridică și începe să se îmbrace. Palmez prezervativul irosit, îmi iau chiloții, pantalonii și tricoul și merg să mă îmbrac în sufragerie. Îmi închei ultimul nasture când maică-mea deschide ușa de la intrare. Se pare că au luat autobuzul de unu. Ies repede pe hol și încerc să o țin de vorbă; sper că Mihaela a reușit să se îmbrace. Iese și ea din dormitor și o pupă pe mama. Mulțumesc divinității pentru lipsa de erecție.

O aștept de zece minute. E prima oară când ne vedem după ce a plecat de la mine. Nu am vorbit între timp. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Mi-a trimis doar un e-mail în care îmi spunea să ne vedem azi la două. Mi-e destul de clar despre ce o să vorbim. Ciudat e că nu mă deranjează la fel de mult cum îmi imaginam acum o lună, când încă credeam că e prea bună pentru mine. Într-un final a ajuns. Încerc să o sărut fără niciun succes. Îmi dă un CD cu Robbie Williams, cadou pentru cei 18 ani pe care i-am împlinit acum două zile. Îi mulțumesc și dau din nou să o pup; îmi întoarce obrazul.

– Nu cred că mai are sens să ne vedem, imi spune duios. Îmi pare rău. Ești un băiat ok și o să crești frumos, o să vezi.

Treizeci de lei

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 14, 2014 @ 22:41

Pe Tata il vad rar, o data la cateva luni. Din cand in cand, mai ales cand urmeaza sa plec si mama e la baie, imi cere niste marunt. Am incercat la un moment dat sa ii dau mai mult decat “niste marunt” dar niciodata nu a vrut sa ia mai mult de zece lei. Cu banii astia isi ia cate cinzeci de votca fara ca mama, care se ocupa de bugetul familie, sa stie.

Iubita mea stie ca in seara asta, in loc sa o tin in brate, dau cativa zeci de lei pentru a sta singur la bere. Stie si ma intelge, chiar daca nu se intampla doar o data la cateva saptamani. Stie ca asta imi ofera iluzia de independenta de care am nevoie. Stau aici si citesc, eventual va scriu voua, ma uit la cate un meci si ma bucur de singuratate. O pseudo singuratate; imi place sa primesc mesaje adresate unui “iubit” si ma ingrijoreaza cand nu imi raspunde la telefon.

In seara asta mi-am dat seama ca de aproape un an am platit, in fiecare zi, in jur de treizeci de lei pentru o plasa de siguranta pe care nu am folosit-o niciodata. Zi de zi, luna de luna, am platit o taxa de protectie de care nu am avut nevoie. Poate la inceput, cand locul asta era nou, avea sens sa fac asta. In fiecare seara lasam banii in cutia postala si ma bucuram ca nu ma folosesc de polita de asigurare pe care o plateam.

Nu am condus niciodata, nu stiu daca se va schimba asta in viitorul apropiat, dar imi imaginez ca la inceput iti faci CASCO pentru ca nu esti foarte sigur pe tine, ca nu stii cand o sa ajungi sa dai cu spatele pe o alee foarte ingusta sau cand o sa pui frana de-aiurea pe un drum acoperit de polei. Dupa cativa ani insa iti dai seama ca, mai ales ca nu te-ai folosit de asigurare, nu prea mai are sens sa o platesti; esti un sofer mult mai bun decat la inceput si nu are sens sa dai banii aia in fiecare an.

Daca ajung sa fiu soferul acela, care, la mai putin de o luna de cand nu si-a mai innoit asigurarea, se trezeste cu o masina intrata pe contrasens? Stiu, nu mai are sens ca in seara asta sa mai platesc taxa de protectie, dar daca totusi Murphy si ale lui legi se hotarasc sa loveasca din plin? Chiar daca doi plus doi au facut patru de o vesnicie, nimic nu opreste un cinci sa apara.

Gata. M-am hotarat. Daca nici in seara asta nu apare acel cinci, desi probabil o sa incerc sa fac un doi sa tinda la trei, voi completa cererea de a renunta la asigurare. As putea sa nu mai platesc pur si simplu dar sunt om de cuvant, imi place sa cred, asa ca voi da un preaviz inainte si voi continua pentru urmatoarele zile asigurarea de treizeci si ceva de lei pe zi. Sper doar ca acel doi ce tinde spre trei nu se va intalni pe cealalta parte cu un doi urmat de multi de zero si un unu.

Pur si simplu

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 26, 2014 @ 21:01

Acum cativa ani, cu cateva zile inainte de ziua mea,  ma uitam peste lista cu invitati si jubilam. Urma sa fie prima aniversare in care aveam langa mine 11 tipe cu care am facut sex. Pe 10 dintre ele le penetrasem, cu a 11-a facuse-m doar sex oral. Nu conta; era un moment important pentru mine. Eram un politehnist care urma sa daseze in aceiasi seara cu 11 tipe pe care le-a vazut dezbracate si care i-au oferit cel putin o felatie. Cand a venit seara de 11 nu au venit decat 10 din ele. Erau totusi 13 tipe ale caror sani le-am sarutat, dintr-un total de 20 de oameni cu care imi sarbatoream ziua. Eram implinit.

O strangeam in brate si ma gandeam la lista care mai avea un singur rand ne taiat. Ea avea 35 de ani, isi impingea sanii in pieptul meu iar eu nu mai trebiua decat sa fac sex cu o asiatica, sau negresa, ca sa bifez totul. Cu un an in urma am primit un blowjob de la o australianca dar nu se numara ca si “sex cu o straina”. Cu tipa pe care o tineam in brate am bifat “o femeie cu cel putin zece ani mai in varsta”. Pana in momentul acela eram mandru de toate cele bifate: de numarul lor, de cate in acelasi timp, de primul sex in public, de primul anal, de lift, de cate orgasme a avut intr-o singura seara.

Intr-o seara, gandindu-ma la ziua ce urma, mi-am dat seama ca mi-as putea depasi, a doua zi, un record pe care l-am ignorat pana atunci. Dimineata urma sa fac sex cu prietena mea, as fi sunat apoi la bitou sa spun ca sunt blonav si mi-as fi continuat ziua in pat. Asa am si facut. Pana la 6 cand s-a terminat ziua de munca facusem sex cu alte 4 tipe. Cate una la fiecare doua ore, dupa ce a plecat iubita mea spre birou. M-a mirat pana si pe mine eficienta de care am dat dovada. O data la doua ore incercam sa strang orice fir de par incriminator. Seara, cand am tinut-o in brate din nou, eram epuizat dar nu eram sigur daca ar trebui sa fiu si entuziasmat sau nu.

Aseara insa, a fost mult mai complicat decat atat. Nu a mai fost vorba de liste, obsesii sau recorduri. Am luat-o in brate, am strans-o puternic la piept si mi-am adus aminte de ce-mi doream cu 15 ani in urma. Nu ma gandeam la locuri, numere, procente. Imi doream doar sa tin in brate pe cineva pe care sa iubesc si care sa ma iubeasca. Suna copilaros, si era. Nu-mi doream sa fut doua virgine asiatice intr-o padure din Vietnam; imi doream sa gasesc pe cineva care sa ma inteleaga si sa ma suporte in bratele ei.

Aseara mi-am dat seama ca sunt acolo, cu sau fara vaginul, nascut in Africa, penetrat.  

Final de 2013

Filed under: Personal — Gelu December 28, 2013 @ 16:38

Acum un an scriam despre berile din 2012; acum mi-e greu sa spun prea multe despre 2013. A fost un an ciudat. Am scris extrem de putin, in ciuda cursului de Scriere Creativa de la inceputul anului; nu am mai alergat aproape de loc; am fost foarte ne singur; am iesit doar o data din tara (cele cateva ore petrecute in Cernauti nu se prea pun); am iubit si am fost iubit.

La inceputul anului mi-am facut o lista de obiective pentru anul asta. Am reusit sa o pierd a doua zi si sincer chiar nu stiu ce era pe ea. Oare am indeplinit ceva din ceea ce mi-am propus intr-o noapte de betie? Putin probabil. A fost un an fara mari realizari dar simt ca acum, la sfarsitul anului, sunt mai linistit ca niciodata. Tocmai am recitit ceva ce am scris la inceputul anului si mi-am dat seama ca ma indepartez, cu fiecare zi ce trece, de cabinetul unui psiholog. Nu prea imi mai este frica de fericire, aproape ca m-am obisnuit cu stransul in brate dimineata.

Anul asta am agatat cele mai putine tipe; aproape nici una. Am avut parte de cele mai putin dubioase povesti; am imbratisat normalitate cu relativ putine regrete. Am incercat de cel putin doua ori sa evadez in cautarea celui pe care mi-l aminteam din trecut dar fara nici un succes. Incep sa cred ca e un lucru bun. Am continuat sa vin singur in Argentin cu cate o carte dar doar pentru a citi. Nu mai cautam povesti sau drame, nu vroiam decat sa citesc intr-o atmosfera familiara. 

In ceea ce priveste 2014, putine sunt de spus. Nu vreau decat sa pot sa spun ca mi s-a indeplinit dorinta din 2004 cand intrebat, la final de clasa a 12-a, ce vreau sa fac peste 10 ani am raspuns simplu: “Peste 10 ani vreau sa ma simt bine in pielea mea!”; lucru pe care vi-l doresc si voua.

Prima oara

Filed under: Personal — Gelu December 26, 2013 @ 23:18

Acum 10 ani eram pentru prima oara intr-un club in Bucuresti si am vazut o tipa cu ochi albastri, extrem de timida, care era in cautarea unui suflet pereche. Asa eram si eu. Cu ochii albastri, uni ar spune ca verzi, in cautarea unei iubiri vesnici. M-am apropiat de ea si am incercat sa o conving ca sunt ceea ce cauta. Eram cel care o intelegea si cel care ii va oferi linistea de care are nevoie.

Acum 5 ani eram din nou in Club A si o tipa mi-a zambit, bagandu-si coapsele in mine. Am ignorat-o si am continuat sa dansez de unul singur. Ea se uita cu ochi dulci la mine in timp ce eu asteptam la coada ca sa ma pis. Inevitabil, fara sa pot sa ma impotrivesc, m-am culcat cu ea. Am auzit ca nu poti refuza astfel de ocazii asa ca nu am facut-o nici eu.

Acum trei ani eram in metrou si niste ochi albastri au ajuns la mine. I-am privit cu insetare timp de trei statii,  pana cand ea s-a ridicat pregatindu-se sa coboare la Politehnica. M-am ridicat si am urmat-o. Fundul ei imi spunea ca ea ar putea fi urmatoarea mea relatie, ca ar putea fi fesele pe care as putea sa le despart in urmatoarele luni. S-a terminat undeva pe la Apaca. A intrat printr-un coridor plin de caini, eu nu eram dispus sa o urmez.

Acum un an o tipa timida mi-a zambit intr-un Mega Image. Ea isi cumpara niste somon, eu niste cutii de Timisoreana. Am asteptat-o la iesire sperand ca putem combina cele doua cosuri intr-o poveste ce nu poate fi redata nepotilor. I-am luat sacosa, i-am spus ca sunt Gelu si am continuat sa pasim impreuna spre trecerea de pietoni. S-a facut verde si am mers in directii diferite.

Acum zece minute am ramas blocat intr-o privire inocenta. Eu ma uitatam in felul meu; ea ma privea ca si cum nu s-ar fi descoperit inca pacatul. Am invartit-o de doua ori in jurul ringului. In mod normal as fi vrut sa-mi cladesc un regat in jurul privirii ei, sa o rapesc pentr-o vesnicie, sa o invat ce dulce e bolnavul din oameni si ce frumos e sa pacatuesti regeste. Acum  nu-mi doream decat sa-mi faca o felatie la baie ca sa ma pot intoarce cat mai repede la regina de acasa.

Un soarece si o fantoma

Filed under: Personal — Gelu June 27, 2013 @ 23:37

Acum 11 sau 12 ani m-am indragostit de o tipa. Am facut-o in felul meu de atunci. La distanta. La foarte mare distanta, sau cel putin atat de mare cat iti permitea un oras de 14 mii de locuitori. Era frumos, era inofensiv. Eu o iubeam, ea nu ma stia.

Acum 10 minute am vazut o umbra cum se apropie de masa si dupa cateva secunde am simtit cum ceva incearca sa se prinda de baza blugilor mei. Am dat din picior si a plecat. M-am uitat in directia in care a plecat si am vazut o umbra pe care lumea o privea oripilata. Nu merita o asa privire. Eu am fost mult mai inganduitor cu gandacii care se plimbau prin jurul berii mele prin barurile din New Delhi.

Soarecele a plecat si s-a intors cu fantoma copilei de acum o mie de ani. Nu stiu cat de fantoma, cat de femeie in carne si oase, cat de studenta sau cat de amanta, dar ce-i drept s-a intors cu ea. Cel putin ea isi tine picioarele in aer ca sa nu-l calce; sau ca el sa nu-i calce pe degetele ce-i ies prin sandalele decupate.

Eram pe malul Humorului cand am indraznit sa ma prezint. Eu eram Gelu si dupa cinci minute am aflat ca ea nu era un personaj de-ale lui Sorescu. Era doar o copila de care eu m-am indragostit de dragul de a ma indragosti. Asa era pe atunci. Lucrurile erau simple. Te vedeai in ochii ei si nu prea mai conta altceva. Nu stiu ce ne-am mai spus, dar in jumatate de ora imparteam acelasi petec de iarba in spatele aceluiasi boschet.

Umbra a disparut. Lumea a inceput sa-si odihneasca picioarele din nou pe pamant. Ea il priveste pe tipul de langa. Astept sa se sarute, dar nu par decat sa se bucure de aceeasi pizza. Eu doar inca ma mir de faptul ca m-a recunoscut si m-a salutat. Au trecut totusi atat de multi ani. Avea doar 13 ani.

I-am ridicat maieul cu neincredere. Inca nu stiam cum se procedeaza. I-am pipait sanii ca pe niste giuvaire, ce erau atunci pentru copilul din mine. Am inceput sa le sarut fara sa stiu ce fac. Buzele mele faceau un drum nesfarsit intre sfarcuri, gat si buze. Erau asa fragede. Stiam ca nu trebuie sa continui dar mainile mi se impedicau in nasturii ei de la blugi.

Tipul de langa ea pare un mare idiot. Gata. Am spus-o. Probabil ca nu e, dar ea are acelasi par ca acum 11 sau 12 ani, cand ii sarutam buricul si apoi fruntea, cand mi-am dat seama ca nici macar buletin nu avea. Acelasi zambet si aceeasi privire. Daca as fi vazut o copila ca ea in metrou as fi citit in continuare Teofil si Cainle de lemn, dar ea e chiar aceeasi copila.

Pseudo personajul din Sorescu si-a pus maieul la loc, eu mi-am incheiat nasturii de la blugi si ne-am ridicat. I-am tinut mana pana am ajuns la aleea principala si am vorbit despre nimicuri pe care nu le mai tin minte, pana cand fiecare a luat-o spre casa lui. Ultima oara, pana acum, am vazut-o acum cativa ani. Era pe langa acelasi parau, dar eram deja alti oameni. Eu, acum, as mai vrea pentru macar o clipa sa privesc cu bucurie cum o Ea se joaca cu mana prin par. Sa ma bucur de dansul fara motiv. Sa ma bucur de nimicuri romantice cu intensitatea virginului cu principii.

Pur si simplu. Din nou.

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu May 13, 2013 @ 21:37

Saptamana asta termin ultimul curs de Scriere Creativa la care o sa merg vreodata. E doar al doilea, al treilea daca-l numar si pe cel de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala, dar deja e prea mult. Am cunoscut oameni interesanti si am invatat multe dar simt ca-mi omor o pasiune. Am ajuns azi, pentru prima oara, sa vreau sa fug din Argentin ca ma deprima. Pana acum ma retrageam aici pentru a scapa de cei din jur si pentru a fi singur cu cartea si cu tastatura asta si am ajuns sa numar virgule si sa recitesc pentru a 5-a oara un paragraf scris ca sa vad daca textul pare sau nu fortat, daca e prea explicit sau daca serveste asa cum trebuie concluzia ce trebuia trasa dupa ce Chivu a terminat de citit cele cateva mii de semne. Veneam aici sa fiu singur cu gandurile mele si am ajuns sa fug de ele.

Ultima tema pentru care trebuie sa scriem ceva are ca tema sexul. Atat, nimic mai mult. Ati crede, pe buna dreptate, ca asta ar fi cel mai simplu lucru de scris pentru mine. Unul din doua texte de pe pagina asta ating tema asta cu sau fara voia autorului. Adica a mea. Textul efectiv l-am scris in doua reprize. Initial am vrut sa iau unele din sutele de texte pe care le-am scris deja pe tema si sa-l resciu, incercand sa ma folosesc de tot ce am invatat in ultimele 2 luni, dar am vrut sa fie altceva. S-a adaugat pe deasupra presiunea unor ultime teme total ratate, de asta nici nu le-am publicat pe blog, transformand placerea scrisului intr-o munca mai chinuitoare decat crearea unor documente stupide la birou. Daca vreti sa va transformati o placere intr-un chin, incercati sa deveniti mai buni in a face asta. Se aplica la orice: scris, dansat, alergat, desenat sau sex (ce arata, fara voia mea, si textul la care am tot lucrat).

In pauzele dintre scris sau corectat am citit ultima carte a tipului care-mi va judeca textul: Trei Saptamani in Himalaya de Marius Chivu. Acum cateva saptamani in timpul unei beri de dupa curs i-am spus, ca un corporatist ce sunt, ca mi se pare ciudata atentia care i s-a dat cartii tinand cont ca o experienta similara o poate simti oricine dupa ce-si introduce datele cardului pe site-ul unei agentii de turism. Citind insa povestea unui Nepal pe care, intr-o oarecare masura, l-am descoperit si eu acum un an, mi-am dat seama ca e mai mult decat atat. E vorba de poveste. Poate ca si povestea mea si a celor doua luni petrecute in India, si in mica masura in Nepal, ar merita sa fie citita dar pur si simplu nu am scris-o (decat intr-o foarte mica masura).

Scriind textul, ce il voi publica probabil maine, am vrut sa scriu despre sex si relatii si am ajuns sa scriu, fara sa-mi dau seama, despre altceva. Totusi nu asta m-a surpins ci faptul ca dupa 9 ani inca mai am rani care nu sunt cu totul vindecate. Inca imi simt lacrimile cazand pe sanii tipei pe care vroiam sa o iubesc pentru o vesnicie. Desi stiu ca am luat-o fiecare pe drumul lui, nu pot sa nu ma intreb acum, dupa un numar de iubiri in care am crezut, daca nu ar fi fost mai bine sa fiu ca si colegii mei care au iubit mereu aceiasi persoana. Da, sunt un mic erou printre corporatisti, cu toate micile trofee adunate fara voia mea, dar mi-as dori si eu sa pot spune ca jumatate din viata mi-am petrecut-o langa aceiasi persoana. In cel mai bun caz o sa pot sa fac asta la 54 de ani.

Urasc ideea de scris la comada atat de mult incat as sterge toata randurile de pana acum, daca cititi asta clar nu am facaut-o, doar pentru ca mi-am propus sa stau aici in Argentin si sa scriu, din nou, tot ce-mi trece prin degete.

Intre timp o noua bere, si cu mersul inevitabil la baie, au nascut idei ce vor fi pierdute intre nevoia de a scrie un text la comanda si dorinta de a scrie pur si simplu. Cei doi manelisti care dupa un scurt recital au scos un:  “In pula mea, sa fim ca niste domni”, si rockerul neinteles cu al lui “Mai bine mergem in Club A ca mirosim si noi o pizda” vor ramane doar cu aceste doua replici, fara nici o poveste in jurul lor.

Intr-o camasa din Delhi imi aduc aminte ca acum un an imi pregateam bagajul pentru reintoarcerea acasa. Tocmai imi cumparasem geanta ce urma sa se dezintegreze a doua zi cand am cunoscut una din putinele persoane despre care nu am fost in stare sa scriu (ma opresc pentru o clipa pentru ai spune ca a trecut un an de cand am intrat in vorba in Route04-ul din Connaught Place). In perioada asta mi-e adesea dor de simplitatea lucrurilor de acolo, de singuratatea de dincolo de Skype, de praful de pe strada si de imbrancelele pentru o bere.

Nu vreau sa spun nimic si e atat de placut sentimentul. Am vrut sa scriu si am scris asa ca acum o sa public pur si simplu, fara nici o editare. Ca asta inseamna sa iti placa si atat. 

Alter Ego

Filed under: Personal — Gelu March 27, 2013 @ 18:44

Tema suna cam așa:“Luaţi omul care vă este cel mai nesuferit, persoana care v-a făcut cel mai mult rău din viaţa voastră şi faceţi-l personaj într-un text.” Cam asta a ieșit.

Stătea lângă mine când și-a aprins o nouă țigară. Eu tușeam încontinuu de la pneumonia cu care mă luptăm de câteva zile iar el nici măcar nu s-a ridicat să deschidă ușa de la balcon. Înțelegeam prin ce trece, sau cel puțin încercam, așa că nu i-am zis nimic și m-am dus eu să las să intre niște aer rece dar curat. Nici nu m-am așezat bine înapoi pe scaun când a început să-mi repete rahaturile prin care a mai trecut. Sincer nu mai eram atât de sigur dacă mi le spune mie sau vrea pur și simplu să fie spuse:

– Ea nu mă intelge. Nimeni nu o face. Nici măcar tu. Voi toți credeți că am de ales, că aleg să le fac să se îndrăgostească de mine ca apoi să le înșel cu o tipă oarecare agățată într-un club. Pe bune, tu ce ai face? Tu, ăsta care o aștepți pe “The one” să te ia de mână și să vă plimbați fericiți printr-un hypermarket? Ai fi la fel ca mine dacă ai avea ocazia. Crezi că eu nu am încercat să nu mai rănesc? Am încercat! Și e greu, e a dracului de greu să spun nu unei sticle de vin sau unei puștoaice de 18 ani care nu vrea decât să mi-o sugă într-o baie infectă dintr-un club dubios. Nu suntem la fel așa că nu mă mai privi mimând cu ironie compasiune și du-te dracului dacă te deranjează fumul sau crezi că o iau pe câmpii.

Aș fi vrut să plec dar mi-era frică să îl las singur. Dimineață trebuia să mă trezesc pe la 6 să alerg 25 de kilometri înainte de muncă, dar știam că dacă plec va face o altă prostie specifică lui. Deja mă plictisise ultima lui dramă sentimentală, dar mai bine stăteam în casă cu el decât să fiu nevoit să-l urmez într-un beci unde avea tendința să mă ia ca să nu rămână singur cu berea și cu dansul.

– Să știi că nici măcar nu îmi plăcea de ele, a continuat el după o scurtă pauză. Știi doar că nu vroiam decât să dansez la concertul unei trupe care îți place și ție. Apropo, e și vina ta. M-ai lăsat singur după nici jumătate de oră. Credeam că îți plac și ție Elefanții Bizari.

– Știi că îmi plac, dar se făcuse deja târziu. Oricum nu poți da vina pe mine pentru o decizie pe care o iei tu.

– Ți-am mai zis că nu a fost vorba de nicio decizie. S-a întâmplat pur și simplu. Asta nu înțelegeți. Pentru voi e simplu; pentru mine nu e. În fine, eu eram acolo și dansam liniștit când o puștoaică a venit și a început să danseze lângă. Ce trebuia să fac? Să mă mut? Știi și tu cât era de plin. Inevitabil m-am ciocnit de ea într-un pogo și așa am făcut cunoștință. Știam că Patricia mă așteaptă acasă cu pietre la rinichi, dar nu puteam să nu-i zic nimic. Nu-s de la țară, măcar numele celui care a călcat-o să-l știe. Și de-acolo au fost firești berile din club și vinul de la ea. Recunoaște, nici tu nu ai fi putut să zici nu. Ce dracu, ai pulă sau ce? Nu poți să dai înapoi dacă ea nu refuză o bere, un vin sau o muie.

Sincer, aș fi putut spune nu. Îmi place să cred asta. Nu am fost pus în situația lui, dar eu caut altceva. Eu sunt omul care așteaptă fluturași și respect. Pentru mine nu e vorba de o listă cât mai mare sau de plăceri punctuale. Eu vreau să iubesc sincer și până la capăt o singură femeie. Cu oameni ca el lângă mine e însă mai greu să ajung acolo.

– Și cam asta a fost. Inițial nu i-am spus Patriciei pentru că mai am și eu principii. Nu îmi place ca tipele care sunt într-o relație cu mine să sufere din cauza mea, dar ieri dimineață a fost deja prea mult până și pentru mine. Puștoaica îmi făcea ceai și îmi zâmbea deși cu câteva ore înainte intrase peste mine și sorsa în dormitorul ei. Da, în pula mea: a deschis ușă de la dormitorul ei și eu o futeam pe sorsa, bine, încă nu incepusesem efectiv, și ghici ce am făcut? M-am uitat la privirea ei șocată și am dat din umeri. Nu vedea că ne deranjează? Eram amândoi dezbrăcați și ne mângâiam, ce vroia să fac? Să mă opresc și să-mi cer scuze? De-abia îmi începusem erecția și sorsa chiar era bună așa că am continuat după ce a închis ușă. Din nu știu ce motive, sigur ai și tu o parte de vina, sexul a fost destul de penibil iar dimineață mi-a fost destul de greu să o privesc în ochi.

Și da, în acea zi el fuma iar eu mă gândeam la o nouă tipă cu care să fac cumpărături pentru că Patricia s-a despărțit de noi după ce a aflat ce a făcut.

O palma pentru Vasilievici

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 24, 2013 @ 14:40

In seara asta am terminat de citit ultimul roman al lui Vasilievici. Chiar ultimul. S-a sinucis dupa ce l-a publicat in cateva exemplare la o editura fictiva. Dupa moartea sa romanul, daca ii pot spune asa, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare si de acolo am primit si eu un exemplar cadou. Viseptol e numele cartii. Si e vorba de altceva. Voi include pasaje alese aproape intamplator din ea in timp ce voi incerca sa va povestesc cum am auzit de acest scriitor din Constanta.

– Si mie mi-a placut cand eram la baie cu Mihai, ala din Fish, si tu ai vrut sa te pisi, ca doar te trezisesi. Stiu ca ne-ai auzit pentru ca nu ai mai batut. Ala imi dadea limbi si tu te-ai pisat in chiuveta din bucatarie. In seara aia, dupa ce tipul a plecat si am ramas numai noi doi, ne-am tras-o ca doua animale salbatice.

Eram in Argentin la a patra bere. Pe vremea aia, acum vreo 2 ani, inca mai aveau Azuga. Era vara si nu mai gaseai nici macar un scaun liber. La masa de langa noi, eram cu o prietena, s-au asezat doi tipi si o tipa. Nu stiu de ce dar am intrat in vorba. Unul dintre ei era scriitor, publicat pe la Polirom si Curtea Veche parca, celalalt critic literar, iar tipa era fica unui scriitor optzecist destul de cunoscut (prietena mea cel putin citise ceva din ce scrisese taicasu). Eu eram asa cum ma stiti: un pseudo intelectual cu blog dornic sa intre in orice polemica ce apare, mai ales daca sunt implicati si aburi de alcool.

Ingerul Copil arata in momentul de fata ca un prezervativ cu aripi. In delirul orgasmului continuu, Colectionarul ii desparte aripile si il tine de ele in timp ce i-o trage din ce in ce mai repede. Apoi, chiar in mijlocul spasmului final, cand sunt gata sa jur ca un fluviu de sperma va tasni din gura Ingerului Copil si va inunda incaperea, Colectionarul ridica satarul cu mana dreapta, in vreme ce cu stanga isi prinde victima de parul matasos si bucalat si, tragandu-l in sus, ii intinde gatul si … zang.

Ii trolam pe cei trei, mai ales pe scriitor, cu lucruri relativ marunte, dar care i-au facut destul de irascibili. Nu exageram foarte tare. Stiu ca le-am zis ca e dragut sa te dai scriitor intr-o crasma, dar tara se dezvolta prin impozite platite nu prin carti publicate, ca si mie imi place sa scriu dar totusi mai produc si eu lucruri relativ concrete. Lucruri de genul asta. Nimic special, lucruri pe care le-ati auzit si voi de la mine daca am baut o bere impreuna. La un moment dat, chiar nu stiu ce am spus, scriitorul s-a ridicat de pe scaun si cu cel mai serios ton posibil a tipat la mine: “Nu iti permit sa vorbesti asa despre Vasilievici!”

Baia a rasunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un parait lung si a inceput sa puta brusc. Femeia se caca pe ea de ras. Bucati mari de fecale tasneau de sub fusta alba a femeii peste cadavrul fetitei. Sunt plin de sange rece. Nu stiam ca pot fi asa.

Nu am putut sa nu ma ridic si eu si sa incep sa rad. “Scriitor, scriitor, dar te rog, nu e nevoie sa fii atat de Dostoievskian. Poti alge si tu pe cineva din secole mai apropiate. Auzi la el: Vasilievici!”. Nici nu am reusit sa termin sa-i rostesc numele ca mi-a tras o palma cat putea el de tare. Va puteti imagina, o palma data de un intelectual unui pseudo intelectual.

Chipurile celor ucisi imi vin in minte cu milioanele. Chipul fiecarei victime ma bantuie in fiecare noapte, de cum inchid ochii. Am ucis in toate orasele. Oameni de toate culorile. Am facut cinci mormane de cadavre din cele cinci continente.

Am simtit palma ca pe o mangaiere. M-am asezat si am inceput sa zambesc. Nu stiam cine era acel Vasilievici pe care l-am jignit, dar chiar nu conta. Orgoliul ma facea sa stralucesc de mandrie. In perioada aceea jignisem gratuit atat de multe gorile prin cluburi fara sa patesc ceva si mi-am luat o palma de la un scriitor fara sa-l injur sau sa-l ofensez intr-un mod direct. Eram mandru de mine si de cele patru beri baute. Lumea din jur se agita iar eu ranjeam pur si simplu. M-am ridicat sa impartasesc aceasta bucurie si cu altii de pe terasa.

Daca nu m-as fi predat, umanitatea ar fi fost stearsa de pe fata pamantului si specia dominatoare care-i va urma va crede ca asa arata natura, cu blocuri si sosele. Cateva dintre aceste abatoare vor fi sterse de unele cataclisme naturale abatute violent asupra zonelor in care au fost construite.

M-am intors la masa si eram extrem de fericit. Cei trei pareau ca se cearta intrei ei iar prietena mea isi cerea in continuare scuze ca a intrat in vorba cu vecinii de bere. Eu ma bucuram in continuare pentru palma pe care am primit-o de la cineva care a fost publicat la Polirom. Desi seara era completa trebuia sa mai ajung la un concert asa ca m-am ridicat ca sa plec. Inainte sa fac asta am simtit nevoia sa-i soptesc scriitorului la ureche: “Oricum, sa stii, sunt mai bun decat tine si Vasilievici la un loc”.

Mi-am petrecut urmatoarele doua zile delirand din cauza febrei. Mama si Tata m-ar fi aruncat in strada, crezand ca sunt victima virusului, dar Armina nici nu a vrut sa auda. M-a inchis in mansarda casei parintesti si nu s-a dezlipit de la capul patului pana cand febra nu a scazut si am dat semne de insanatosire. Pentru a o impiedica pe Mama sa ma otraveasca, Armina s-a ocupat personal de alimentatia mea imediat ce m-am putut hrani. In viata mea nu am mancat o supa de creier mai gustoasa decat cea gatita de Armina.

Ca si in cazul palmei, reactia lui m-a luat prin surprindere. S-a navalit spre mine, de data asta cu pumnul strans, si a incercat sa ma loveasca. Din instinct m-am ferit si l-am trantit la pamant. Era deasupra mea si incerca sa-si elibereze mainile din stramtoare ca sa ma loveasca. Pe mine ma amuza teribil intreaga faza. Mi-as fi dorit sa fiu in exterior ca sa pot sa privesc cum doi tipi se agita pe podelele din Argentin. Ar fi fost interesant de imaginat cum s-a ajuns acolo. Din mijlocul actiunii insa, adica direct de pe podea, nu reuseam sa inteleg cum am ajuns acolo de la un Vasilievici de care nu auzisem in viata mea pana in seara aceea.

Voi tine strans cu talpile pamantul cat o nuca, respectandu-i pana la capat gravitatia. In termeni obisnuiti, un fel de al treilea coi. Un coi in talpa creste randamentul, atat timp cat pasul calca in gol. Primul instinct este sa este sa ejaculez prin intunericul cosmic, sa improsc planetele din jur cu proprii mei copii.

Dupa o mica vesnicie, care probabil a durat mai putin de un minut, am fost despartiti si ridicati. Pana atunci nici nu stiam ca exista paznici in Argentin. Am primit interdictie de a mai veni acolo, pe care eu am incalcat-o de sute de ori, si am fost dati afara. Eu eram mandru de mine. Era prima, pseudo, bataie in care am fost implicat. Am ridicat mana doar ca sa ma apar dar tot se pune. Un scriitor a incercat sa ma bata pentru a apara onoarea unui Vasilievici pe care nu il citisem pana acum.

Viseptol, pe care v-o recomand, se termina asa:

Acum plecam la pescuit. Orice peste as prinde, el va fi acelasi pentru mine, ceea ce inseamna ca nu exista decat un singur peste.

Dupa alte cateva beri am ajuns acasa si am scris un articol care continea numele scriitorului iar eu pozam in victima. Vroiam sa-l public si chiar sa-l trimit editorului lui. Mi-am zis ca ar trebui sa ma culc inainte sa fac asta. Cand am recitit de dimineata m-am hotarat sa aflu mai multe despre Vasilievici. Atunci am inteles, intr-o oarecare masura, palma primita asa ca nu am mai publicat nimic. Vasilievici ii fusese un bun prieten si s-a sinucis cu putin timp inainte. Si a scris un roman, cand era cel putin sub influenta ierbii, pe care tocmai l-am citit si mi-a placut. Mai putin finalul.

Din viata

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 8, 2013 @ 23:39

De cand ma aflu aici au trecut prin fata mea sute de fete cu flori in mana, zeci de de tipi tinand stingher pungi de cadouri, mii de oameni in drum spre ceva. I-am privit pe toti, printre randurile lui Mihai Radu (ale carui povestiri mi-au adus aminte de cele noua a le lui Salinger), si m-am imaginat cu o bere in fata fiecaruia dintre ei. O simulare de cateva milisecunde care sa ma faca sa-mi dau seama ca mi-a fost dor de sentimentul asta de singuratate si pseudo tristete care ma mangaie in momentul asta.

E 8 Martie. Tipii isi aduc aminte ca trebuie sa ofere si flori, tipele isi aduc aminte ca ar trebui sa fie respectate. Mie nu mi-au iesit niciodata sarbatorile astea. Imi place sa cred ca ofer suficienta atentie in restul anului. Anul asta se pare ca mi-a iesit, in mare parte datorita copilei care se tinea de plasa de rafie plina de cosulete cu ghiocei a mamei care mi se plangea ca a primit doar tigari Vogue prea slabe. Sper ca a primit, copila, cel putin un ou Kinder.

Ma repet: eu nu am fost niciodata bun la a da cadouri la data potrivita. De fiecare data cand ma gandesc la un cadou ajung sa il iau si sa il ofer cu mult inainte de ziua ei sau inainte de Craciun sau 8 Martie. La cate flori si pungi de cadouri se preling prin fata mea se pare ca sunt singurul tip care are problema asta. La fel cum nu imi place sa mi se amane un zambet de dragul unei formalitati, cum ar fi o data dintr-un calendar, ma astept sa fie la fel si in cazul celei a carei fericire o caut. Ar trebui ca regula sa fie sa ii oferi ceva frumos de 5 ori pe an. Am ajunge probabil ca la sfarsitul lui Decembrie sa fie cozi kilometrice la magazinele de zambete.

Se apropie miezul noptii si debitul oamenilor de pe stradutele de pe Lipscani incepe sa fie din ce in ce mai mare. Numarul florilor a inceput sa scada o data cu cresterea tipilor si tipelor singure. Ar trebui ca fiecare zi sa fie la fel de buna ca oricare alta sa iti faci curaj sa te indragostesti de necunoscuti intalniti pasind pe piatra cubica.

Despre 1 Martie cu intarziere

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 4, 2013 @ 14:19

Acum cateva nopti, cu cateva minute dupa miezul noptii, in baia unui club din centru un tip a exclamat: “Porti martisor!!!”. I-am raspuns cu un sec “Da” dar el a continuat: “11? Ai 11 Ani sau te-ai nascut pe un 11?”. Secul adevar, m-am nascut pe un 11 si purtam un martisor din ceramica, multumesc Andreea, pe care sta scris 11. “M-am nascut pe un 11” si am mers sa-mi continui dansul pe ring. La putin timp dupa asta mi-a cazut martisorul pe jos. Din fericire pe acesta l-am recuperat. Nu acelasi lucru pot spune de primul martisor din Gura Humorului pe care l-am primit in ultimii 8 ani. Cand am mers sa-l recuperez pe cel din urma tipa care l-a gasit mi-a raspuns foarte sec: “L-am aruncat. Credeam ca e un martisor oarecare si nu credeam ca ar putea fi ceva special pentru tine!”. Nu am avut ce sa comentez, traim totusi intr-un timp in care snurul cu alb si rosu, mai ales primit de un tip, nu are cum sa insemne ceva.

Ieri am vorbit cu Claudiu, nepotul meu de 5 ani, care era foarte mandru ca a primit 7 martisoare. Doua erau de la mama si bunica lui, dar mai ramaneau 5 primite de la fete de aceiasi varsta ca si el. I-am inteles mandria din glas. M-am regasit in ea. In decursul anilor dinainte sa ma mut in Bucuresti 1 Martie era o zi mai mult decat speciala. Insemna o confirmare sau o infirmare a capacitatii mele de a atrage fete. De cele mai multe ori o infirmare. Aproape in fiecare an era cineva de care imi placea, intr-un fel sau in altul, care nu isi infingea boldul in puloverul pe care il purtam.

Eram prin clasa a 11-a cand ea se indrepta spre caloriferul de care ma rezemam. Purta un martisor in mana si eram convins ca intr-un final ceea ce visam de ani de cateva luni se va implini: va recunoaste ca si ei ii place de mine. Era vorba de Irina, fica profului meu de biologie. Mai avea cativa metri pana la mine cand prietena ii cea mai buna a alergat inspre ea si i-a zis ceva care a facut-o sa se intoarca. Asa am ramas si anul acela fara martisor de la tipa de care imi placea la inceputul de primavara.

Anul acela a fost totusi un an bun. Pe ultima pagina a unui caiet studentesc de matematica aveam o lista de aproape 30 de nume de fete de la care am primit martisor si carora trebuia sa le iau cel putin o ciocolata peste o saptamana. Pe vremea aceea era o povara destul de mare pentru finantele mele dar falsul sentiment de recunoastere din partea tipelor din celelalte clase merita si ultimul meu leu din portofelul extrem de subtire.

Intre timp am ajuns in Bucuresti unde, dupa cum bine stiti, fetele sunt cele care primesc martisoare. In primul meu an aici m-am tinut cu dintii de traditia Bucovineana si nu am vrut sa ii iau martisor prietenei mele de atunci desi stiam ca ea o sa-si calce pe “obiceiuri” si o sa-mi ofere un snur cu alb si rosu. Nu a fost foarte incantata ca nu am facut si eu acelasi lucru dar intr-un final a inteles ca e important pentru toti bucovinenii sa respecte cu strictete traditiile. Asta pana cand un consatean de-al meu, stabilit si el in Bucuresti, a venit si i-a adus un martisor si un buchet de flori. Mi-am luat revansa pe 8 Martie dar atunci mi-am dat seama ca uneori micile bucurii ale altora ar trebui sa fie la fel de importante ca si ale mele.

Frica

Filed under: Personal — Gelu February 17, 2013 @ 20:45

Mi-e frica de faptul ca e posibil ca dupa un “Happy End” oamenii pot fi fericiti. Ma tem ca as putea fi unul din cei batuti de soarta sa indure fericirea in fiecare zi. As inebuni. Sper ca nu sunt o astfel de victima a destinului. Nu vreau sa fiu personajul unei tragedii in care esti condamnat sa te simti bine in pielea ta si atat.

Dansam cu ea si eram surprins, cu fiecare miscare pe care o faceam, cat de bine ne sta impreuna pe ringul de dans. Era tot ce am tot cautat in anii astia in subsolurile din Centrul Vechi. Imi simtea si intelegea miscarile, se unduia si ea, mult mai gingas decat mine, in ton cu muzica pe care o simteam impreuna, in felul nostru. Ma lasa sa o las pe spate pana cand parul ii atingea podeaua, imi tinea mainile cand faceam si eu acelasi lucru. Se invartea de fiecare data cand bratul meu ii sugera o pirueta si ma lasa si pe mine sa ma bucur de aceasta miscare specifica tipelor. Ma oglindea in sclipirea din ochi asa cum mi-e greu sa ma imaginez privindu-ma intr-o oglinda. Era tot ce am cautat pe un ring de dans si tousi eu ma uitam mai mult la ringul de dans decat spre ea.

Sunt un las, mi-e frica de momentul in care o sa-mi spun “sunt fericit, nu mai am ce sa mai caut!”. “Lucrurile nu au cum sa fie atat de simple” imi tot zic. Trebuie sa fie ceva de-a dreptul spectaculos la mijloc, sa ii salvez viata intr-un tren din Vietnam si apoi sa ne completam pana la infinit. Inca nu am ajuns in Sud Estul Asiei (India nu se pune). Pe ea nu am intalnit-o intr-un tren, am cunoscut-o intr-un autobuz. Nu eram in Asia cand m-am bucurat prima oara de zambetul ei, eram undeva intre Londra si Manchester. Nu era in mare pericol, fugea doar de o posibila raceala cand s-a refugiat pe bancheta mea. Nu am trecut prin foc ca sa ajungem unul in bratele celuilalt, ne-a luat doar un an si ceva pana sa ajungem sa ne trezim impreuna. Nu are cum sa fie Ea. Ar fi prea simplu.

In ultimele luni m-am trezit zicand de prea multe ori asta: “Sa nu te indragostesti de mine!”. Asta sau, in varianta mai usoara: “Din nou, e vorba doar de ceva Casual”. Tristul adevar e ca sunt/am fost o curva de om caruia ii pasa. Imi place sa fiu un nemernic dar urasc sa ma simt vinovat pentru ceva. Poate ca faptul ca sunt corporatist de atat de mult timp m-a facut sa adaug un disclaimer in fata oricarei aventuri sau relatii pe care am inceput-o dar un lucru ramane: mi-e frica sa dezamagesc; mi-e frica de sentimentele mai puternice decat cele pe care as fi in stare sa le simt.

Imi place sa iubesc, in diversele ei forme, dar mi-e frica sa fiu iubit. Daca ar fi sa aleg intre o muscatura de caine si o declaratie de dragoste acum as alege-o pe prima. Cainele nu are de suferit iar eu pot sa imi fac un anti rabic si s-a terminat toata povestea. Imi place sa le fac pe tipele din jurul meu fericite dar ma sperie cu totul gandul ca s-ar putea astepta sa repet asta la nesfarsit. Oricat de fericit m-ar face si pe mine. Am ajuns sa iubesc si sa vreau sa fiu iubit punctual, seara de seara, chiar daca nu pot ignora sentimentul adus de cumpararea unor bilete de avion pentru niste date de peste sase luni.

Mai groaznic decat sa te trezesti singur e sa te trezesti langa cineva pe care sa o faci fericita si care sa te faca fericit. Atunci cand te trezesti singur e simplu: mergi la baie, te intorci la birou, deschizi laptop-ul, intrii pe un site porno oarecare, te mastubezi si dupa aia te gandesti ca va vei ziua cand nu va trebui sa fii atat de “lame”. Cand te trezesti insa langa cea care te implineste e mult mai sinistru: mergi la baie, te intorci in pat si o saruti, ii mangai sanii, faci dragoste cu ea, te duci in bucatarie si ii pregatesti micul dejun si apoi mergeti impreuna spre munca. Nu ai timp sa te gandesti ca “o sa fie mai bine”. Gata, esti implinit, nu stii ce sa mai ceri de la viata desi stii ca lucrurile nu au cum sa fie atat de simple.

Am recitit randurile de mai sus si m-am decis: trebuie sa-mi caut un psiholog bun pentru ca mama avea dreptate; nu sunt ele de vina, eu sunt cel stricat.

Pierderea si regasirea romantismului

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 11, 2013 @ 21:58

Cu o saptamana inainte de a implini 18 ani mi-am dat seama ca eu defapt nu vreau decat sa fiu altfel. Nu vreau sa fiu tipul care sta intr-un dulap atunci cand sotul sau prietenul tipei se intoarce acasa mai devreme. Eu vroiam sa iubesc sincer si pana la capat. Fara compromisuri. Pana una alta eram cocosat intr-un dulap pentru ca tatal tipei s-a hotarat sa o viziteze la camin in dimineata aceea de martie. Incercam sa stau cat se poate de nemiscat in timp ce intreaga mea viata romantica, inexistenta spun cu ochii de acum, imi trecea prin fata ochilor imagindu-mi ca totul se va sfarsi in momentul in care imensitatea de 2 metri si 150 de kilograme ma va scoate din dulap.

Nu m-a scos el dar am iesit un alt adolescent. Nu mai vroiam sa fiu altfel, vroiam ca daca tot intru in dulap macar sa ma bucur de iubire ne platonica inainte sa ma ascund. Sa am de ce sa-mi fie rusine. Ce rost avea sa ma ascund daca tot nu facusem nimic? Asa am inceput sa uit putin cate putin de toate ideile romantice care-mi scaldasera pubertatea. Le respectasem prea mult pe tipe pana atunci in incercarea mea de a-mi proteja imaginea de copil cuminte, mai trist e ca chiar eram, mai ales ca ele nu vroiau respectate. Cel putin nu in sensul in care o faceam eu. Nu vroiau sa fie special, se multumeau ca cineva sa le mangaie sanii in timp ce le spune citate din Nopti Albe de Dostoievski.

Povestea cu Nicoleta s-a terminat dupa o saptamana dupa ce hotarat sa imi pierd virginitatea, pentru a marca schimbarea, m-am lovit de o bariera pe care nu am putut-o depasi: creerul si alte parti anatomice s-au decis sa-mi refuze erectia de care aveam nevoie pentru a depasi pragul mai mult sau mai putin simbolic. Am ajuns ca in relativ scurt timp sa ma intalnesc cu majoritatea “fostelor” si sa fac pasul pe care nu am fost in stare sa-l fac inainte. Ne-am intalnit, ne-am sarutat, ne-am mangaiat, m-am jucat cu sanii lor si ne-am despartit. Iar si iar.

Dupa o seara magica cu cineva foarte special pentru mine m-am hotarat sa ma schimb din nou. Mi-am dat seama ca ii datorez copilului de 12 ani, care visa sa salveze printese, sa incerc sa fiu acel om. Nu vroiam ca prima oara cand penetrez pe cineva sa se intample din acelasi motiv din care m-am sarutat prima oara: sa scap de un complex, sa arat ca si eu sunt in stare de asta. Vroiam sa fie special asa ca mi-am gasit o printesa care credeam ca merita salvata. Nu stiam de ce o salvez dar ma bucur ca m-am decis sa fac asta. Am fost fericit, implinit si fidel dragostei ce i-o purtam. Ca orice lucru bun, s-a terminat. Nu aveam ce sa regret asa ca am incercat in continuare sa-mi calaresc calul alb pe care m-am cocotat.

Am iubit din nou la fel de sincer dar nu renuntasem la calatoria mea in cautarea fluturasilor eterni asa ca la un moment dat am luat-o pe drumuri separate ca sa obtinem asta. Inca nu scapasem cu totul de micile mele complexe sexuale dar contau pentru mine mult mai mult romantismul si atingerile firave de dimineata. Asteptam sa fiu iubit din nou dar fara sa-mi arunc limba si penisul in prima gura care ar fi dispusa sa le primeasca.

Am intrat in camera putin abatut in momentul in care colegii mei de camera jubilau, poate chiar si juisau, in jurul monitorului. Cand m-au vazut ca am intrat l-au intors ca sa pot vedea si eu. Era un clip cu prima tipa pe care am sarutat-o cu ani in urma. Primele buze pe care le-am simtit vreodata imi apareau sarutand penisul unui tip gras si cu chelie. Tipul a ejaculat in gura a carei aroma o mai tineam minte, oricat de mecanic a fost sarutul, iar eu mi-am dat seama ca eu sunt un idiot. Eu stateam si asteptam magia sa apara in timp ce altii se fut pur si simplu. Filmuletul s-a sfarsit si eu eram din nou hotarat sa profit de lipsa de limite. Daca cu zece minute inainte vroiam sa-mi folosesc libertatea asta pentru a gasi-o pe Ea, acum nu vroiam decat sa gasesc un numar infinit de ele pe a caror sani sa ejaculez.

Am inceput sa experimentez. Am continuat sa experimentez pana intr-o zi in care m-am trezit singur intr-un pat cu doua tipe. Ma faceau fericit fiecare in felul ei, si mai ales impreuna, dar oricat de incitanta si excitanta mi-a ramas pe retina imaginea cu cele doua incercand sa soarba ultima picatura de sperma ramasa la baza penisului inca erect eu tot nu ma apropiam de gasirea fluturasilor nemuritori pe care ii tot cautam. Le-am privit sarutandu-se sub dus si mi-am dat seama ca e posibil ca experimentul sa fi mers prea departe. Trebuia sa ma intorc in punctul in care fericirea era mai simpla si sexul doar un sinonim al penetrarii care are loc atunci cand faci dragoste cu cea care iti tine fluturasii in viata.

Next Page >>>