De fiecare data cand ma urc intr-un avion sa merg sa vizitez un colt de lume mai mult sau mai putin indepartat ma gandesc ca am vazut prea putin din Romania. Ma simt prost ca ma gandesc la anul de ziua mea sa ma duc intr-un safari in Africa tinand cont de faptul ca inca nu am fost in Delta, in Maramures am fost doar pentru doua zile, nu am fost pe Transfagarasan, nu am vazut Portile de Fier decat din tren in drum spre Timisoara, Dobrogea inseamna doar Vama Veche… Exemplele pot continua. Acum ceva timp am descoperit pe pozele unui coleg din State multe locuri faine in Bucuresti, in Bucurestiul pe care il injuram cu totii dar pe care nimeni nu vrea sa-l descopere. Cu totii vrem altceva fara sa stim ce avem. Nu vorbesc aici doar de Bucuresti sau Romania.
Am iesit din multe relatii pentru ca vroiam “altceva”. Nimic concret, dar un sentiment. Sentimentul lui Claudiu cand vede o bicicleta la un alt copil. El are 2 ani, poate nu sta sa se gandeasca inainte sa tipe ca o vrea la faptul ca cea pe care o are el acasa e mai noua si mai albastra. Noi ce scuza avem? Cred ca in fuga noatra pentru nou, pentru placerea de a povesti despre ceva exotic (“Coaie, ce tare a fost in India”) uitam sa ne oprim si sa ne gandim la ce afla dincolo de cainii de pe strada, dincolo de vorbitul la Hands Free, in spatele blocurilor comuniste, a vocii de om ascultat la Geografie.
Mi-as dori sa plec din Romania. Sa ma mut in alta tara. As dori sa fac asta in momentul in care as fi pe deplin fericit cu ce am aici, cu ce imi iau din multitudinea de lucruri pe care le poate oferi. Sa plec si sa-i zambesc in timp ce ma uit in ochii oricui care va intreba cu sarcasm si ironie: “So… you are from Romania?!?!?!”
As vrea ca la un moment dat sa o privesc pe Ea in ochi si sa-i spun: “Te iubesc! Sunt extrem de fericit in bratele tale! Cele zece minute in care te tin in brate inainte sa sune alarmna pentru a 3-a oara sunt cele mai fericite momente din intreaga zi! Mai am atat de multe lucruri de descoperit in spatele ochilor albastrii, atat de multe imbratisari de primit, atat de multe zambete de cules dar vreau sa ne despartim. Adio!”
Acum 9 ani ii scriam unei bune prietene:
Nu mai pot vedea, de la geamul la care stau si scriu, copacul care imi da speranta, inspiratie, credinta… e un copac de pe un deal, un copac mare in forma de umbrela. Il pot vedea si de la bunicii mei, dintr-un sat aflat la 15km. Nu l-am atins niciodata, reprezinta luminita de la capatul tunelului. In cateva ore as putea ajunge la el dar vreau sa-si pastreze pentru mine aceasta aura de mister, de perfectiune a naturii.
Intr-un final, intr-o dimineata, m-a luat Cineva de mana si m-a dus acolo. Drumul pana acolo a fascinant, dealuri inverzite pline cu flori de primavara, suvitele ei blonde straluncind in soare, promisiunea primului sarut adevarat, emotia iesirii din tunel. Intr-un final am ajuns legat de mana ei in varful dealului. Umbreluta ma astepta acolo. Umbreluta ne astepta pe amandoi. Imaginea neclara pe care mi-am construit-o in jurul ei urma sa prinda contur. Acel loc fascinant urma sa se transforme intr-un mar salbatic, mic, putregait si mancat de viermi. Cu toatea astea era cu mult mai special decat miile de brazi impunatori aflati la cativa metri, era o parte din mine, reprezenta multe din sperantele mele. Si l-am atins. Am luat o bucata din el ca sa-l am aproape ca dintr-o data nu era deajuns sa-l vad de la cativa kilometrii. Imagineaza-ti ca te uiti la sperantele tale cum sunt gaurite de viermi.
Am mai urcat o singura data dealul acela, singur, in unul din multele mele momente in care imi lipseau buzele ei subtiri, parul blond, scrisorile… Ajuns la Umbreluta mi-am dat seama de ce m-am despartit de ea: nu era din cauza faptului ca nu vroiam sa ratez ultima etapa din Turul Italiei (explicatia oficiala) sau ca ma deranjau glumele ei copilaresti. Nu puteam sa iubesc un lucru concret, ceva palpabil. Imi placea ideea de “acoperisul lumii” mult mai mult decat sa fiu acolo efectiv. “Copacul mare” nu era decat un copacel daca stateai langa el, Irina nu era decat “prietena mea” inainte, acum era mai mult…
Inevitabil mi-am adus aminte de un citat din The Alchemy of Desire de care v-am mai zis: But desire is a curious thing. If it does not exist it does not exist and there is nothing you can do to conjure it up.
Atunci eu “ma plangeam” ca la un moment dat “furnicile si fluturasii” pentru cineva o sa dispara. Vor fi insa inlocuiti cu “fluturasi” pentru altcineva, pentru alt sarut de dimineata, pentru alt par valvoi, pentru… Inevitabil larvele se transforma in fluturi si apoi mor. Imi aduc aminte de un inceput de vara la tara cand erau milioane de carabusi. Nu puteai sa iesi din casa seara fara sa iti intre cativa zeci in par. Erau peste tot. Toata lumea vorbea numai despre asta chiar si dupa o luna dupa ce au disparut.
Mare majoritate a dorintelor noastre sunt simple. Ne dorim o noua lentila, ne dorim putina atentie, ne dorim sa vizitam un loc, ne dorim un zambet de la celalalt, ne dorim un nou telefon, ne dorim sa ramana pana dimineata, ne dorim o bere rece, ne dorim sa-i intelegem privirea… Mi-era greu de imaginat un moment in care sa nu-ti doresti pur si simplu nimic…
Poti oare sa mergi intr-un hypermarket desi nu vrei sa cumperi nimic si sa te opresti la un raft si sa-ti spui: Vreau asta! Nu stii exact la ce o sa folosesti manusile de sudor dar ti se pare trist sa nu vrei nimic. Daca nu reusesti sa te convingi asa simplu atunci incepi sa construiesti dorinta de a le cumpara.
Te legi de un detaliu si il transformi intr-o obsesie sperand ca obsesia va deveni intr-un final dorinta. Esti convins ca a fi om inseamna in primul rand “A vrea!”. Tu vrei manusile de sudor deci si tu esti un om normal.
Mi-am mai petrecut inceputuri de vara la tara. Nu am mai vazut carabusi de atunci. Oare si-au depus larvele in alte sate? Oare o sa mai apara peste zece, douazeci de ani? Una e sa dispara, dar sa nu mai apara niciodata?
Le duci la casa si iti dai seama ca nu ai destui bani pe card. Te intorci printre rafturi desi tu nu vrei nimic?
Unul din lucrurile pe care vroiam sa le obtin de la plecarea mea in India era sa rezist 16 zile fara iPhone, fara acces la Twitter/Facebook/Mail. Am rezistat cu brio. Ironic sau nu, de 5 zile sunt din nou fara telefon. Il aveam de 3 ani si cei cu care am iesit cel putin la o bere stiu ca aveam o obsesie pentru el. Eram tot timpul conectat. Conectat cu ce? Prefer sa nu-mi raspund…
Acum nu stiu daca sa-mi iau altul sau nu. “Smart Phone” sau un Clasic Nokia? Azi in timp ce stateam la o bere la Argentin mi-am dat seama ca imi lipseste “carnetelul”. In India nu aveam un telefon cu QWERTY dar aveam tot timpul la mine o agenda. Acum mi-e practic imposibil sa port tot timpul cu mine un pix si un colt de hartie. La asta era bun telefonul. Pentru notat viitoare posturi. De insemnat ce spune batranul cu care imparti masa din Argentin. Eu nu sunt in stare sa gandesc la comanda. Putinele idei, mai ales in ultimul timp, care ma fac sa tresar apar pur si simplu… apar in 41 sau in metrou, pe plaja in Vama sau in lift cu domnisoarele de la banca…
Primul meu telefon l-am avut cu o zi inainte sa vin in Bucuresti pentru admitere. La 18 ani. Mi-am petrecut noaptea aceea pe tren trimitand mesaje obesiei mele din liceu. Cread ca asta as fi facut tot liceul. As fi trimis mesaje dubioase tuturor tipelor pe care nu le puteam saruta. Cred ca asta am facut in facultate… din fericire am reusit sa-mi recuperez cele aproape 10.000 de SMS-uri de pe telefonul pierdut… probabil nu o sa le deschid niciodata dar e bine de stiut ca daca vreau sa vad evolutia mea in timp… sau macar cum m-am schimbat…
Am totusi nevoie de un telefon care sa-mi permita sa-i trimit un mail de la bere, sa ajung sa-i scriu SMS pana nu ma razgandesc ca o vreau in patul meu, sa pot sa-i notez ID-ul de mess inainte sa termin berea…
Acum ceva timp am incercat sa tin un “jurnal” electronic. Ceva mai mult decat blogul asta nenorocit care nu mai are nici un sens. Ceva doar pentru mine. Fara metafore si comparatii. Ceva scris doar pentru mine. Nu am reusit sa scriu decat cateva randuri chinuite. Calculatorul meu refuza sa ma lase sa scriu.
Deschideam word-ul si dupa ce lucram la un referat sau altceva descideam fisierul “cu pricina”. In momentul respectiv procesorul imi ajungea la 100%. Windowse-ul incepea sa faca nu stiu ce update-uri, outlook-ul isi reinoia indexul, flashul o lua pe campiii…. lucruri de genul…. Asta se intampla de fiecare data cand incercam sa fiu sincer cu mine. Calculatorul avea ceva impotriva…
A 5-a bere ma va opri sa gandesc…. si mai ales sa…
Acum 3 luni am intalnit-o intr-un club slab iluminat din Bucuresti pe Iisus. Cred ca ne comandam amandoi niste Timisoreana la bar si am luat-o ca un mare semn. Am inceput sa vorbim despre diferite prostii, chestii fara importanta in principiu, pana cand am ajuns la o discutie despre dependenta mea de nicotina. Nu i-a placut. Am incercat sa schimb subiectul invitand-o la dans. Din pacate dupa cateva melodii decente o pseudo manea a inceput sa se auda asa ca am inceput din nou sa vorbim. Nu vroiam sa aduc din nou in discutie subiectul “tigari” asa ca am intrebat-o daca are ceva planuri de viitor. Iisus urma sa plece in Canada peste doua saptamani. Urma sa stea aproape 3 luni. M-as fi speriat putin daca vroia sa emigreze cu totul. Nu stiu de ce am confundat Canada cu Cambogia dar i-am promis ca daca se intoarce nevatamata in Romania ma voi lasa de fumat. A fost incantata de promisiune si ne-am intors pe ringul de dans. Speram totusi ca dupa multe Timisoreana vom uita amandoi de promisiune.
M-am trezit dimineata cu o mare durere de cap dar tot nu uitasem de Iisus si de promisiunea facuta. Din pacate nici ea nu a uitat si mi-a trimis un mesaj a doua zi: “Ne vedem nefumatori peste 3 luni si ceva…”. Toate astea se intamplau acum 3 luni… peste doua saptamani se intoarce din Canada. Inca nu m-am lasat de fumat. Am tot incercat. Se pare ca e mult mai greu decat credeam eu acum 2 ani cand m-am apucat. Asa am ajuns in situatia de acum: nu as vrea sa-mi incalc promisiunea fata de Iisus dar nici nu pot sa ma las de fumat. Se pare ca exista o singura solutie: sa gasesc o posibilitate prin care sa o omor pe Iisus. Pleaca din Toronto peste exact 13 zile. Face o escala de cateva ore in Amsterdam si aterizeaza pe la 6 pm in Bucuresti. Pana acum nu am fost prea inspirat in a gasi solutii de a face unul dintre avioane sa se prabuseasca dar mai am aproape 2 saptamani sa gasesc o solutie. Pana una alta mi-am cumparat bilete de avion Bucuresti – Amsterdam si retur cu plecare peste 12 zile si sosire peste 16. Singurul plan mai concret pana acum e sa dresez o pisica pe care sa o trimit la cala cu avionul ei si pisica sa iasa din cusca si sa scoata cateva cabluri esentiale pentru avion. E un 737.
Aveti o idee mai buna pentru ca i-am promis… nu trebuie sa se intoarca nevatamata din Canada…
În mod normal e mult mai simplu de atât. De obicei diferenţa dintre prima bere şi primul sărut e de două Timişoreana. Cu tine se pare că îmi este mult mai greu. Poate pentru că nu m-am gândit niciodată mai departe de primul “Salut, eu sunt Gelu!”. Visam la un moment dat la o plimbare prin parc dar… nu îndrăzneam niciodată să visez mai departe.
Ceva îmi spune că sărutul asta poate fi mai important decât primul sărut din viaţă. M-am dezis total de el. L-am vândut primei tipe care mi-a oferit puţină încredere în sine. M-am hrănit cu ea câteva zile dar s-a terminat. A trebuit să obţin altă doză, şi altă doză… După ce cunoşteam o nouă tipă aşteptam primul sărut ca un drogat care coboară în Ferentari şi se îndreaptă spre casă plină de praf. Eu nu ofeream bani, ajunsesem să ofer câte o bucată din ce în ce mai mare din tot romantismul care s-a depus în perioada în care eram doar un adolescent frustrat. După ceva timp am trecut la un drog mult mai puternic dar… asta e altă poveste.
Mi se mai întâmplă însă uneori să-mi fie aproape imposibil să fac ultimul pas. Să închid ochii şi să-mi apropii buzele de ale ei. De obicei mi se întâmplă asta atunci când mi-e frică ca o simplă atingere carnală să însemne începutul sfârşitului. Prefer un bibelou într-o vitrină pe care-l pot iubi platonic decât un nume trecut cu pixul pe o listă care nu mai înseamnă nimic. Cred că asta se întâmplă şi in cazul tău. Deja am făcut prea mult: te-am dat jos de pe raftul de sus şi nu e nevoie decât de un moment de neatenţie ca să te spargi. Sărutul pe care mi-l doresc cel mai probabil mă va face să-mi dau seama că nu ai nici pe departe marginile atat de şlefuite cum pare de la o masă distanţă.
Şi totuşi? Dacă eşti cumva mai mult decât o păpuşă de consumat obsesii platonice?
Nu te cunosc. Nu mă cunoşti. Merit o şansă.
Te văd aproape în fiecare dimineaţă în 41. Tu cobori la Cora. Eu mai merg o staţie. La un moment dat am coborât şi eu cu tine. Vroiam să văd unde mergi. Ai intrat la metrou. Eu am mers la birou. Asta fac oamenii mari: dimineaţă merg să muncească, nu au timp să urmărească umbre prin Bucureşti. Probabil că şi tu eşti om mare. Pari mai mare ca mine. Sau cel puţin pari mai Om. Nu te interesează nimic din jurul tau. Nu te uiţi la vânzătorii de brichete uriaşe. Nu te uiţi nici la mine cum mă uit. Te ai pe tine. Şi eu aş face la fel dacă te-aş avea pe tine. Şi totuşi pari singură… sigur nu ai nevoie de cineva?
În nici una dintre dimineţile în care stăteam lângă scaunul tău nu am avut curajul sau inspiraţia să-ţi spun ceva. Ce aş fi putut să-ti spun? Vezi că e destul de aglomerat tramvai azi şi ar trebui să te îndrepţi spre uşă că se apropie staţia ta? Ar fi fost ciudat. Aş vrea ca uneori legile de atracţie universală sa fie altele. Să am o scuză să vin lângă tine, să te ating. Să fie vorba de fizică. Dorinţa nu e fizică. Nu ţine nici măcar de pornirile animalice care îi fac pe unii să exclame: “Eşti bună rau!”. Recunosc, “eşti bună rău”, dar ochii tăi ascund mângâieri pe care aş vrea să le simt în Praga, în spatele privirii tale în gol stau cu siguranţă gânduri despre răsărituri în Vamă…
Şi totuţi pari singură. Şi camera mea întunecată e singură. Nu îi sunt suficient. Merită o şansă. Are nevoie de lumină şi atunci când jaluzelele sunt trase. Se simte inutilă, fară un scop. Nu cred că tu te simţi la fel. Până şi tu meriţi o şansă. Şansă pentru ce? Eu pentru ce? Ea pentru ce?
Mâinile tale au nevoie de un punct de sprijin. Mâinile mele au nevoie să comunice. Ele simt nevoia să spună ceva. Ce? Ar trebui ca mâinile tale să le intrebe.
Merităm o şansă. Da, cu tine vorbesc, tu cea din 41 care mă faci să mă trezesc la 8:20 ca să iau tramvaiul de 9:11 spre muncă. Da, tu din cauza căreia intarzii 33 de minute în fiecare dimineaţă, tu care cobori la 9:23 la Cora ca să te duci la metrou.
But desire is a curious thing. If it does not exist it does not exist and there is nothing you can do to conjure it up.
Dorinta. Cerul de deasupra e la fel ca si acum 7 zile, ca si acum 6 zile, ca si acum 2 zile: nepatat. Nu stiu ce ora e si banuiesc ca e joi. Ce ar putea inlocui dorinta de a simti furnici pe sub piele? Ce le-ar putea omori atunci cand crezi ca ai mult mai mult decat atat? Cand ar trebui sa-ti spui ca e ok sa o seduci pe tipa din fata ta doar pentru ca ti-a zambit si cand e ok sa nu-ti maresti lista de tipe in a carui corp ai intrat pentru ca vrei Sa se simta si Sa fie unica?
Am visat ciudat aseara. Defapt nu era vis. Fantezie poate. Realitate in nici un caz. Eram fericit. Am trait, pana acum, zeci de momente ca acelea. In timp ce se intamplau imi era frica sa ma consider fericit. Azi am facut sute de poze. Le voi privi si voi zambi mai mult decat am facut-o in momentul in care apasam pe butonul camerei. M-am trezit cu zambetul pe buze. De zeci de ori furnicile au plecat. Le-am alungat de frica sa nu ma doara prea tare apoi muscaturile de tantari. Acum e plin de ganganii zburatoare pe aici.
Eu nu am trecut de partea cu dorinta, de carnal, de sentimentul acela ciudat cand iti dai seama ca in fata ta e un diamant neslefuit. Veveritele minuscule nu se mai agita in palmierul din fata. Paunul s-a culcat si el. 100 de Rupees papusa. Dai cu barosul si apoi cauti in miile de bucati ceea ce-ti doreai fara sa stii. Inevitabil bucatile sunt prea mici ca sa mai recunosti ceva asa ca iti incerci norocul cu alta bucata de diamant neslefuit. Furnicile te forteaza sa arunci microscopul si pila asa ca iei din nou barosul sperand ca se vor transforma in fluturi. ACUM!
Ok. Recunosc. Nu e nevoie sa aruncati cu pietre. Tritlul putea fi la fel de bine si “Fuga de singuratate” sau “Nevoia de a povesi” sau “Fugi, dar tot cu tine ramai”.
In ultimii patru ani am reusit sa fiu singur cel mult 4 zile consecuiv. Prin a fi singur inteleg fapul ca nu era nimeni despre care sa spun ca “e cu mine”, “sunt cu ea”, “e tipa cu care am o pseudo relatie”, “e tipa care imi face sex oral dimineata”, ” e tipa care ma face sa zambeesc”, “e EA”… Da… sunt blestemat!!!!!
Acum ceva timp am vrut sa ma lupt cu aceasta tragedie greceasca si am plecat. Am plecat departe. Undeva unde nu puteam sa gasasesc pe cineva langa care sa ma trezesc, undeva unde nu existau sfarcuri de sarutat, undeva unde nu existau tipe in cautarea eroilor din copilarie… Si totusi… ca sa ajungi undeva trebuie sa calatoresi spre acel loc… Pe aripile balaurului magic nu exista reguli sau constrangeri. Acolo esti doar Tu cu lucrurile de care fugi. Copii, ascultati-ma pe mine: de tine nu reusesti niciodata sa fugi! Serios, Gelu nu a reusit niciodata sa fie mai mult decat un Gheorghe de Bucovina care a crescut la un pas de coada vacii.
Sa revenim. Mi-e frica sa ma trezesc cu unu gust de singuratate care sa-mi muste din stomac. Eu sunt centrul universului meu dar simt nevoia ca cineva sa “graviteze” in jurul “lui”. Imi place prea mult cum imi sta parul ca sa nu simt nevoia sa mi se confirme lucrul asta.
E 11 Martie. Termin a 4 (5)-a Timisoreana. Ma duc sa ma culc singur.
Am dat azi peste “o schema” care prezinta avantajele de a avea un “friend with benefits” fata de a fi intr-o relatie normala. Am mai vorbit despre asta asa ca nu o sa insist foarte mult pe subiectul asta.
Acum sute de ani eram pe un deal inverzit. Urcam amandoi tinandu-ne de mana nerabdatori sa ajungem undeva unde sa putem citi linistiti scrisorile pentru celalalt. Era prima oara cand credeam cand spuneam ca “sunt cu cineva”. Eram la varsta cand iubeam idea din spatele ei mai mult decat pe ea. Eram indragostit de iubire. Mi se parea ca e cel mai frumos lucru de pe pamant. Eram mic. Eram tanar. Acum imi dam seama ca scrisorile pe care i le scriam ei puteau fi adresate la fel de bine oricui.
Stateam intinsi pe iarba si ne sarutam. Aveam mainile lipite de pamantul umed. Nu indrazneam sa o ating. Nu puteam nici macar sa ma gandesc ca as putea sa fac mai mult cu ea. Nu vroiam sa murdaresc o iubire asa frumoasa. Imi consumam gandurile murdare gandindu-ma la tipe pe care nici macar nu le salutam. La ea in nici un caz. Si totusi… la un moment dat m-a luat in brate si am simtit ceva nou pentru o relatie asa platonica… M-am ridicat rusinat si i-am zis sa mergem…
Stiu, povestea nu are nici o legatura cu titlul. Totusi, unele lucruri sunt mai firesti ca altele…
Am devenit omul “pseudo”. Ce s-a intamplat cu mine? Cand a inceput ticul verbal sa ma defineasca asa de bine?
Sunt un pseudointelectual pseudointeligent, un pseudoromantic pseudoindragostit, pseudoartist pseudotalentat, un pseudoinginer, un pseudoporc pseudoignorant, sunt pseudofericit si pseudomultumit, un pseudorevoltat care isi cauta pseudolibertatea…
La un moment dat nu doar “pseudo” traiam.
Vroiam sa va povestesc despre cum furam jucariile fetitelor cand eram la gradinita dar sunt prea ametit ca sa mai fiu in stare de metafore.
Am fost aseara la Stand Up Comedy si la un moment dat tipul de pe scena spunea ca sexul e doar mecanic, ca asteapta conversatia de dupa. Am ras dandu-i dreptate. Dar… daca e sa ma gandesc mai bine…
Sexul e mai mult decat atat. Zic eu, care sunt un virgin convins. E vorba de preludiu, de mangaierile care vin odata cu suptul. Vorbim aici de discutiile despre Cioran si Alain de Button. Sexul e doar “the low handing fruit”. E atat de usor sa umpli un prezervativ incat nu ai de ce sa nu o faci inainte sa o intrebi despre cum interpreteaza ea autoportretul lui Van Gogh. Sex is passion.
Mie imi place sa mangai. Sa ating. Sa simt. Sa sarut. Eu sunt dependent de mangaieri. Dependent de atingeri. De saruturi.
Mie imi plac sanii. Imi plac sfarcurile. Imi plac coapsele.
Prima bere, prima confesiune, prima atingere, primul sarut, prima mangaiere, primul orgasm in bratele ei, primul sarut de dupa, prima imbratisare de dupa, prima discutie despre ceea ce conteaza…
Din pacate vine si… “It was just sex!” “A fost bine coaie!” “Mersi!” “Nu m-am mai futut de 3 luni” “I will marry you!!!!” “Daca ai fi el…” “Sotul meu nu stie sa faca asta…” “Chiar nu vreau sa stric ce am acum…”
Eu nu vreau decat sa iti simt bratele.
Am fost azi la vot. Desi am votat intr-o sectie speciala tot procesul nu a durat mai mult de 5 minute. Eu am votat cu Remus Cernea. De ce? Pentru ca e singurul din cei 12 candidati cu care cred ca as putea sta o ora la bere fara sa vreau sa-mi iau campii.
In ultimele zile am tot intrebat lumea cu cine o sa voteze. Marea majoritate mi-au zis ca vor vota/au votat cu Crin. De ce? Nu am retinut nici un raspuns. In schimb un prieten mi-a spus ca va vota cu Becali pentru ca “E presendintele pe care il meritam!”. Nu am avut nimic de comentat. O prietena a votat cu Oprescu pentru ca e singurul care are o meserie pe care o respecta si pentru ca stie ca a fost foarte bun ca doctor. Din nou, no comment. Si totusi, nu stiu pe nimeni care sa fi votat cu Geoana, asta incluzand si unchi/matusile de la tara. Oare de ce?
Peste doua saptamani mergem din nou la vot. Daca acum am votat cu cine am vrut atunci o sa votez impotriva “trandafirilor”. Chiar speram sa ajunga Antonescu in turul doi (nu as fi votat cu el).
Voi de ce ati votat cu cel pe care l-ati votat?
Aseara am redescoperit un blog pe care nu-l mai citisem de mult. Ultimul post continea un citat care mi s-a parut genial:
“Sunt maratonistul care a înconjurat lumea ca să-și ducă o scrisoare lui însuși și care, acum că s-a găsit, nu mai e alelași.” (J.L. Peixoto)
L-am citit si l-am recitit aducandu-mi aminte de Alchimistul lui Coelho din care mai tin minte doar finalul. Flacaul se intoarce in locul in care a avut primul vis si gaseste acolo comoara (nu bag mana in foc de cat de coerente sunt amintirile mele). Cand l-am citit acum 7 ani am inceput sa rad. Acum… ma gandesc la visurile mele din ultimele saptamani, la gandul de a pleca pentru cateva saptamani in Vietnam/Indonezia/China/Etiopia. Oare o sa regasesc ce simt ca am inceput sa pierd? Poate ar trebui ca inainte sa o iau la fuga sa ma gandesc ca tot pe mine o sa ma gasesc cand ma intorc.
Sunt
Fuse, fuse si se duse. A venit Toamna. A fost o vara atipica. A inceput cu un Gheorghe Inginer si s-a terminat cu un Gelu respins la masterul la care vroia. Intre timp de 4 ori Vama, de doua ori Munte, de trei ori Gura Humorului… De ceva timp incerc sa ma uit la fotografiile facute in Rarau/Giumalau. Azi am gasit timpul necesar. Mai jos sunt cateva dintre ele. Nu cine stie ce dar important e ca “m-am simtit bine in pielea mea”.
Vara s-a terminat si eu tot fug de postura de “om mare”. Alt subiect. Alta poveste. Acum doar cateva poze.
Uneori ajung sa ma uit peste poze de acum 9 luni, de acum un an sau de acum 5 ani. Inevitabil ma gasesc in cate o jumatate de fotografie. Ciudat sau nu, fiecare dintre jumatatile acelea sunt diferite de celelalte. Evident ca difera orasul in care sunt facute, unele sunt facute in Bucuresti, altele in Brasov, unele in Budapesta, cateva in Constanta… Eu sunt diferit in ele si nu ma refer ca lungimea parului sau la felul in care eram imbracat. Alt zambet. Alta stralucire in ochi. Oare ma mulez prea bine pe modul de a fi a celei pe care o tin in brate seara?
Si totusi…. daca as fi singur in mijlocul desertului Australian eu cine as fi? As fi suma tuturor celor N jumatati modelate sau as fi doar “o chestie” evoluata a adolescentului ce iubea iubirea in inima Bucovinei?
