Statea in fata mea si m-a intrebat:

- Si de ce nu ma saruti?

Am inceput sa ma intreb si eu acelasi lucru. Eu eram teoretic singur, ea era practic atragatoare, ma simteam natural cu ea pe ringul de dans si totusi de ce nu am incercat pana atunci sa o sarut? De unde se nascuse in mine dintr-o data sentimentul de vinovatie sentimentala? Pentru prima oara imi impusesem sa fiu fidel unui sentiment platonic si pana in momentul acela reusisem sa ma detasej de orice dorinta animalica de imperechere.

Si totusi, de ce nu as fi sarutat-o?

Cand alerg beau apa doar dupa ce termin cei 6 kilometri pe care mi i-am propus. Cand am participat la cursa de 5 kilometri de aici la fiecare 500 de metri erau tineri care imparteau pungi cu apa. Nu imi era sete dar dupa ce am refuzat 4 copii cu mana intinsa am luat si eu o punga din lichidul care ar fi trebuit sa ma hidrateze. Nu numai ca nu m-am simtit revigorat dar am inceput sa-mi simt apa din stomac miscandu-se in ritmul pasilor pe asfalt.

Era magie pura. Cel putin daca ai privi din afara. Sexual eram facuti unul pentru altul. Dansul nostru era cel mai firesc lucru posibil. Imi asculta aberatiile ca si cum ar fi fost cele mai interesante povesti. Totul a pornit insa de la un sarut pe care nu eram dispus sa il ofer in seara aceea; asa am ajuns ca in loc sa ma bucur de atingerea ei sa ma gandesc la lasatul de fumat. De fiecare data cand am incercat am esuat spunandu-mi ca voi mai fuma o alta ultima tigara si apoi renunt.

O ultima noapte de sex nevinovat si apoi ma intorc la sentimentele mele nobile si platonice.

Am ajuns din Kathmandu in Delhi si inainte sa merg la hotel m-am oprit in barul in care am fost de vreo 10 ori pana acum. Nu e nici aproape de hotel, nu e de loc ieftin si nu are nimic special doar ca mi-a placut de prima oara si nu am vrut sa experimentez altceva. In afara de 04 Root am mai fost in alte doua baruri relativ constant. Ambele in Noida si pana la care nu fac aproape 2 ore. Desi la toate cele trei am lucruri de reprosat am revenit pentru ca macar stiu la ce sa ma astept. Mi-am dat seama ca acelasi lucru il fac si in Bucuresti. Am locurile mele de baut bere. Chiar daca mi-am zis de cateva ori ca nu mai merg in Argentin sau in Oktoberfest am continuat sa merg.

Imi place sa ma asez si tipa care ma serveste sa vina deja cu berea fara sa spun nimic sau nea’ Vasile sa se mire cand cer o sticla de vin si nu una de Azuga. Tipul din spatele barului sa ma intrebe: “Kingfisher, sir?” sau sa-mi spuna ca s-a schimbat politica de Happy Hour de ultima saptamana de cand nu am mai fost. Cu toate astea pana acum am tot fugit de alte lucruri constante in viata mea. Am mai vorbit despre teoria mea legata de compromisuri dar acum ma intreb de ce revin intr-un bar in care trebuie la un moment dat sa-mi iau paharul de pe bar pentru ca gandacul sa-si continue traseul zilnic dar ma deranjeaza faptul ca persoana pe care o iubesc isi schimba tonul vocii cand vorbeste cu strainii?

Poate ca imi place sa stiu unde e baia si de asemenea imi place sa vorbesc despre copilaria din Gura Humorului mai mult decat despre lucrurile intamplate in ultimele 8 ore de cand nu am mai vazut-o. Imi place berea si atat; imi plac inceputurile dar cred ca ar fi interesant de experimentat o relatie in care sa stii sa mergi la toaleta si cu ochii inchisi. Sa nu fii nevoit sa spui nici un cuvant seara cand ajungi acasa pentru ca stie deja ce bere preferi. Da, pe bar se plimba gandaci dar macar stii ca ea nu iti va reprosa faptul ca nu o saruti mai mult decat cei 10% trecuti deja pe nota.

Acum stau la lumina unor lumanari in Nagarkot. Numele Hotelului e ” The end of the Universe”. Am facut doua ore cu autobuzul sa ajung aici desi e la doar 35 de kilometrii de Kathmandu. Drumul in sine e o poveste de sine statatoare. Jumatate din drum am mers pe un drum cu o singura banda (pentru ambele sensuri) si serpuieste in jurul unor dealuri. Inainte de fiecare curba soferii trebuie sa claxoneze ca sa-si anunte prezenta. Un sfert prinn camp. Nu exagerez. Un drum ca cele intre ogoarele din Berchisesti. Satul e aflat intr-o zona de dealuri (2200 de metrii) si se lauda cu o priveliste foarte faina asupra Hymalaiei. Din pacate eu am ajuns in afara sezonului turistic asa ca muntii se ascund in spatele cetii. Sper ca macar dimineata sa am parte de privelistea pe care o cautam.

Chiar daca nu o sa se intample asta oricum ma bucur ca am ajuns aici. Dupa nebunia din Thamel chiar aveam nevoie de asa ceva. Dupa aproape doua luni mi-e frig daca ies afara in tricou. Chiar daca nu se vad muntii privelistea e oricum spectaculoasa. Mai mult decat atat, e atat de placut sa vezi oamenii muncindu-si ogoarele. Aici natura a fost transformata de om. Dealurile sunt terasate pentru a permite cultivarea de grau sau de cartofi.

Acum cateva ore stateam cu o bere Everest langa mine pe coama unui deal cand trei pusti au inceput sa alerge spre mine. Parintii lor praseau putin mai jos. Initial am fost putin dezamagit cand dupa ce m-au intrebat diverse lucruri mi-au cerut 20 de rupee dar dupa ce le-am 70 (3 lei) au inceput sa urle de fericire. Cred ca e prima oara cand am oferit bani “cersetorilor” dar dupa reactie, si felul in care s-au comportat, ei nu erau cu siguranta “profesionisti”.? Din pacate, din nou, pozele pe care o sa le postez nu spun decat atat de putin din poveste.

Se pare ca o sa avem parte de curent deabia dupa ora 11:30. Speram sa am parte de un dus dar o sa aman pana maine dupa ce ma intorc de la “Sunrise tour”. A treia zi in care ma trezesc inainte de 6 (de data asta 4:45). Azi dimineata am facut asta pentru a vedea Everestul. Nu pot sa spun ca a fost incredibil dar cred ca ar fi fost inaccceptabil sa vin in Nepal si sa nu-l vad. Din nou, sper ca rasaritul de maine dimineata sa compenseze rasaritul din Vama.

Am aterizat acum 7 ore. Nu am vizitat nimic pana acum dar nu conteaza. Stau intr-o bodega si beau o sticla de Everest (are cam acelasi gust ca si azuga doar ca e de trei ori mai scumpa) si sunt fericit. As fi vrut sa impart cu cineva asta dar daca as fi facut-o probabil ca nu as fi facut poza care m-a facut atat de fericit. O veti vedea si voi in cateva zile dar sunt convins ca nu aveti cum sa intelegi starea mea de acum. E aproape banala dar spune o poveste. Oamenii de aici par atat de impliniti. Se citeste pe zambetul lor. De la multimea de europeni (probabil ca aici e printre ultimele enclave hipy) la localnicii care par ca traiesc intr-o saracie mai mare decat indienii. Ei macar nu sunt in conflict cu nimeni.

Sunt convins ca as fi profitat mai mult de ospitalitatea sincera a omenilor de aici daca nu m-as fi plimbat atat de mult prin zonele turistice din New Delhi. O data iesit din zona plina de baruri si straini am ajuns intr-o zona plina de magazinase si strazi extrem de inguste si cu oameni zambitori. Aveam la mine doar lentila de 30 dar am facut mai multe poze la oameni pur si simplu decat in India timp de 6 saptamani. Am fost, ce-i drept, fugarit de un tip cu o bata dar asta s-ar fi intamplat cu siguranta si in Bucuresti sau in New York (era un om al strazii care isi apara proprietatea).

Intre timp am inceput o discutie cu o tipa de vreo 40 de ani de la masa de langa. Ea vorbeste in franceza si eu raspund in engleza. E de o luna in Nepal si Tibet. Pur si simplu. As vrea sa ma bucur si eu ca si ea de mancarea Tibetana dar din pacate prima experienta mi-a adus prea mult aminte de mancarea Indiana.

Locul asta imi aduce aminte de Vama: fiecare cu pi**a masii! In caz ca nu ati inteles, asta e de bine. Aproape ca simt adierea valurilor. Nu o sa ma culc la 6 dimineata ci o sa ma trezesc pe la 5 dimineata si maine. Sper totusi ca o sa dansez pentru o ora in seara asta. O sa-mi imaginez nisipul sub talpi in timp ce ma bucur de lumea pestrita de aici.

Am 26 de ani si am facut atat de putine lucruri pana acum. Cred ca singurul lucru pe care l-am facut, si acela in mare parte inconstient, a fost sa iubesc. Am iubit mult si sincer. In felul meu. Mult prea sincer. Nu m-am oprit niciodata sa ma intreb daca pasiunea ma va duce undeva sau imi va aduce linistea pe care teoretic o caut, eu pur si simplu mi-am dat frau liber trairilor de moment. Nu am avut niciodata in minte un plan de lunga durata. Eu stiu doar sa iubesc cu simturile de acum.

Vorbeam in ultimul post despre compromisuri si ca cel mai important e sa stii ce vrei cu adevarat. Uitandu-ma in urma imi dau seama ca sunt multe lucruri pe care nu le-as fi facut daca m-as fi gandit la asta. As fi iubit probabil dupa toate canoanele dar nu as fi fost sincer cu hormonii si trairile mele. Eu mi-am dorit din totdeauna sa ma simt bine in pielea mea. Nu mi-am pus niciodata problema ce se va intampla cu ea in viitor, doar prezentul conta. “Da, tin mult la Maricica dar ea e acasa si eu sunt in club si pielea mea o vrea pe Floricica in seara asta. Stiu ca e ceva de moment si ca dupa actul animalic nu mai vreau sa stiu de ea dar acum pentru ca pielea mea sa fie fericita am nevoie de atingerea ei. Eu nu pot sa-mi spun nu si daca chiar as iubi-o cu adevarat pe Maricica pielea mea nu ar fi cerut asta.” Dar daca totusi chiar daca e foarte natural sa iti doresti sa te imperechezi cu femela noua, uman e sa iti dai seama ca persoana langa care vrei sa ai febra musculara e doar una?

Nu stiu daca tine de ea sau pur si simplu am imbatranit dar pentru prima oara am inceput sa-mi doresc o iubire “clasica”, bazata mai putin pe cautare ci mai mult pe explorare. Stiu atat de bine cum e sa te trezesti langa persoana potrivita sau nepotrivita dar nu stiu nimic despre cum e sa vii acasa si ea sa te astepte cu un zambet si cu un sarut. Am experimentat iubiri de o seara, iubiri de un weekend, iubiri de un an, dar pana acum nu am incercat sa vad cum e sa iubesti non-stop, fara perioada de garantie si fara nopti petrecute in paturi separate.

Imi place sa cred ca am tot iubit cu intreaga fiinta. Sunt sigur ca am facut-o. Dar niciodata mai mult de atat. Am tinut mereu cu dintii de propria mea fiinta, de spatiul meu si de singuratatea care ma ajuta sa ma adun. E usor sa-i zambesti la ora fixa dar acum ma intreb ce se vede in privirea ei cand te intorci obosit dupa o sedinta de 3 ore? Vreau sa ne spunem noapte buna, sa ne sarutam pe frunte si atat. Sa imi pun mana in jurul umarului ei si in loc sa facem dragoste sa o ascult in timp ce-mi spune de ziua ei de la birou. E usor sa o faci sa te iubeasca dupa ce ii povestesti de dealurile copilariei tale dar ma intreb cum e sa stii ca ii esti drag chiar daca de doua zile nu ii spui decat ca ti se pare ca alunita de pe gamba dreapta are o forma ciudata.

Mie imi place sa iubesc. Ma hranesc cu infinitatea atingerilor ei dar vreau sa-i iubesc mediocritatea mai mult decat perfectiunea. Mi-e frica insa de reciprocitate. Sunt sigur pe mine atunci cand o vad de la doua la zece dar oare ea ma va iubi si in diminetile mele dubioase, in serile in care vreau doar sa vegetez, in noptile in care sforai?

Eu vreau sa o iubesc cu totul dar sunt aproape convins ca eu nu pot fi iubit cu totul.

Eu am fost dintodeauna impotriva compromisurilor. A ajutat faptul ca nu am fost nevoit sa fac unul. Sunt convins ca am tot facut dar nu imi aduc aminte de vreo unul constient deci probabil au fost ceva de genul: “Bine, nu mergem sa vedem filmul pe care as fi vrut eu sa-l vad ci mergem la filmul pe care tu il astepti de cateva saptamani”.

Nu stiu de ce am inceput asa. Nu despre asta vreau sa vorbesc ci de faptul ca am ajuns sa cred ca una din virturile mele e faptul ca tind mereu sa spun: “Asta sunt eu! Nu ai cum sa ma schimbi!”. O spun inconstient, de cele mai multe ori doar o gandesc, a ajuns un reflex. De fiecare data cand intalnesc pe cineva care prefera ceainariile linistite imi spun ca “Nu are cum sa mearga! Eu sunt omul care locuieste in baruri galagioase. Nu pot sa ma schimb!” fara sa ma intreb insa daca prefer localurile pline de fum in care trebuie sa tipi ca sa te faci auzit pentru ca ele sunt o parte foarte importanta din viata mea, sau pur si simplu am ajuns prin diverse conjuncturi sa merg foarte des in astfel de locuri. Uit ca motivul pentru care vreau sa ies cu ea e ca sa pot asculta povestea din spatele ochilor negri si nu ca sa am cu cine intra in grota in care merg de obicei. Asa ajung sa o iau pe ea in acelasi loc ca pe toate dinainte si sa ma chinui juma de seara sa inteleg ce vrea sa spuna, iar daca ea se plange de galagie sa o consider fitoasa si ca nu intelege magia berii la 5 lei sticla. Si oare care e magia? Am ajuns sa cred ca una din calitatile mele, la care nu renunt, e faptul ca sunt un corporatist care bea Azuga la 3.5 lei. Ma intreb acum de ce-as fi mai putin “Gelu” daca m-as bucura de o conversatie placuta la un pahar de vin intr-un loc linistit unde parul ii se asorteaza cu tapetul si ochii nu i se inrosesc de la fumul de tigara.

Probabil ca nu sunt singurul caruia daca i se spune sa nu mai faca un lucru il va face cu mai muta pasiune si mai multa convingere. Ai crede ca doar la copii ar merge trucul cu “Nu ai voie sa mananci Spanac. Iti face rau. Mananca niste ciocolata!”. Acum mi-am dat seama ca una dintre putinele relatii in care nu am flirtrat cu alte tipe a fost cea in care aveam voie sa fac asta. Stiam ca nu o deranjeaza atata timp cat ma intorc la ea dar pur si simplu nu mai avea sens sa incerc sa conving tipele sa danseze cu mine. Uneori nu conteaza atat de mult ce vrei tu ci mai mult ce nu vor altii ca tu sa mai faci. Imi place sa cred ca am trecut de perioada asta a vietii mele.

Si daca totusi e sa vorbim de compromisuri, eu sper in continuare ca nu o sa cred niciodata ca m-am multumit cu un anumit lucru doar pentru ca era mai usor de obtinut. E posibil ca totul sa depinda de modul in care vezi lucrurile. Anul asta imi doresc sa fac un numar de lucruri, unele dintre ele necesita destul de mult timp (cum ar fi maratonul), altele mai putin dar un lucru e aproape cert: nu le pot face pe toate si sa mai am si o viata sociala decenta. In loc sa ma gandesc ca trebuie sa ajung la un compromis nu trebuie decat sa ma intreb ce vreau sa obtin cu adevarat si ce implica asta. Nu ce sacrificii trebuie sa fac ci pur si simplu sa gasesc si sa urmez drumul care ma va duce spre locul in care vreau sa ajung.

Nu am chef azi! Pur si simplu nu am. E al patrulea sfarsit de saptamana in Delhi si nu am avut chef sa ies din oras sau sa vizitez ceva. Mi se intampla asta si acasa dar atunci din fericire, sau nu, sunt salvat de berile si oamenii din Argentin. Nu faceam nimic, dar macar ascultam povestile spuse cu o halba de vin in fata. Si acum sunt intr-un bar dar povestile sunt intr-o limba pe care nu am nici cel mai mic interes sa o cunosc.

M-am tot uitat la lucruri pe care sa le fac in weekend-urile urmatoare, mai ales ca acum stiu ca nu o sa primesc nici o vizita de acasa. Ma gandeam sa merg pur si simplu in Nepal si sa beau o bere cu vedere spre Himalaya. Sa fac o baie in Oceanul Indian. Sa vizitez Orasul Sfant. As vrea sa fac atat de multe dar stau pur si simplu intr-un bar, in care sunt singurul strain, si beau. Nu inteleg toate povestile care zboara prin jurul meu dar sunt convins ca sunt mult mai interesante decat privelistea pe care ti-o ofera cel mai inalt lant montan. O sa merg in Nepal doar pentru a avea ce povesti nepotilor.

Citeam povestea din cartea pe care am cumparat-o cu 100 de rupee si am dat peste:

One relationship and you know the ground rule: Lie if you want to live peacefully.

Stiu asta si totusi mi-e atat de greu sa o aplic. Cred despre mine ca sunt un om extrem de sicer si incerc sa ma comport ca atare. Partea proasta e ca imi si reuseste. Nu pot sa tin un secret si nu pot sa pastrez o minciuna. Nu daca ma implica si pe mine. Daca imi spui ca ai omorat pe cineva si asta nu ma implica cu nimic atunci secretul tau e in siguranta. Daca e insa vorba de faptul ca transpir cu fiecare por cand iti vad soldurile dezgolite… mi-e imposibil sa ascund asta.  Ca si Inginer stiu multa teorie in ceea ce priveste relatiile (studentii de la Poli nu au prea multe relatii dar cu siguranta au citit toate forumurile posibile despre cum ar trebui sa te comporti cu prietena ta) dar nu am fost niciodata in stare sa le aplic. La mine e simplu. Daca imi esti draga ma comport ca atare, chiar daca asta inseamna sa te sufoc cu lalele, dresuri colorate, saruturi inghinale, imbratisari si mult prea multe declaratii platonice,

Azi nu vreau decat sa fac dragoste. Am facut sex de prea multe ori. Nu vreau lubrifianti sau prezervative, sex oral sau ejaculari. Vreau doar sa-i simt pielea cum se incatuseaza langa e mea, sa simt ca totul are sens atata timp cat respirarea ei imi aluneca pe umeri. A trecut ceva timp de cand am rasuflat pe corpul ei dar stiu ca ar renega orice atingere daca ar afla ca e tot ceea ce imi doresc: sa respir asupra corpui ei dezgolit in timp ce-si imagineaza casa noastra parasita de electroni care straluceste la apus. Imi doresc putine lucruri de la viata dar din pacate acele lucruri tin mai mult de mine decat de alti.

Ieri am citit postul unei prietene care la un moment dat spunea:

nu mai exista loc pentru romantism din momentul in care au aparut telefoanele, avioanele, filmele porno si e-mailul. Nu sunt in masura sa imi dau seama daca e bine sau rau asta, dar pot intelege nostalgia parintilor mei dupa vremea poeziilor si scrisorilor. Nu prea iti mai ticaie inima dupa al treilea telefon pe ziua de azi. Nu ai aceeasi infrigurare cand deschizi inbox-ul mesageriei asa cum o aveau parintii nostrii cand rupeau plicul scrisorii. Accesibilitatea la orice a facut imposibil existenta romantismului.

Eu nu cred ca romantismul a disparut sau ca a murit. Pur si simplu s-a transformat. Ne-am adaptat in relatiile noastre de cuplu asa cum am facut cu toate aspectele vietii. Da, nu ne mai scriem scrisori si nu ne mai trimitem felicitari din concediile de la mare dar in schimb ne vedem pe Skype si vorbim pe Facebook cu familia. Sunt convins ca acum 60 de ani lumea ar fi preferat sa-si poata vedea si auzi iubitul decat sa astepte postasul care sa-i aduca vesti de la pesoana iubita care de cand a trimis scrisoarea ar fi putut sa intalneasca deja pe altcineva. Am scris multe scrisori de dragoste dar acum prefer sa ma bucur de zambetul ei aflat la mii de kilometrii in timp ce-i spun somn usor; as putea sa adorm cu gandul la ea dar ma bucura mai mult faptul ca stiu ca ea ma priveste in timp ce adorm.

Nu ne mai scriem poezii dar nici nu mai citim poezii romantice; acum il citim pe Bukowski si-i declaram dragostea prin metafore cu conotatie sexuala. E asta gresit? Mi se pare normal sa-i spun ca abia astept sa-i fac pielea sa straluceasca in timp ce-i sarut sanii si-i mangai coapsele, pentru ca asta imi doresc, decat sa-i spun ca astept sa-i mangai parul.

Apropo de romantism, am fost surprins ca in India inca se mai practica casatoriile aranjate. Si nu doar in zonele rurale sau in randul oamenilor fara educatie; acum cateva luni un coleg de la birou s-a casatorit cu o tipa aleasa de mama lui. Nu-i asa ca ar fi romantic daca s-ar desparti de ea pentru “o dragoste adevarata” chiar daca asta ar insemna sa fie renegat de familie? Din fericire noi nu suntem in aceasta situatie. Nu trebuie sa ne sacrificam pentru persoana pe care o iubim. Nu riscam sa fim renegati doar pentru ca ea e olteanca. Putem sa ne bucuram pur si simplu de celalalt. Asa avem mai mult timp sa facem dragoste.

Aseara niste colegi imi spuneau ca parintii lor s-au vazut pentru prima oara in ziua nuntii. Parintii nostrii si-au pastrat castitatea pana in noaptea nuntii. Noi nu mai credem in casatorie si nici in declaratii pompoase de iubire dar asta nu inseamna ca nu mai credem in dragoste. Da, totul ne este accesibil la un click distanta dar tocmai toata superficialitatea din jur ne face sa avem nevoie de un punct de sprijin. Am ajuns sa iubim in cunostinta de cauza; nu imi este draga pentru ca nu am posibilitatea sa intalnesc pe altcineva ci pentru ca stiu ca imi ofera ce am nevoie ca sa ma simt implinit. Da, a fost un proces de “trial and error” dar macar asa stiu ca starea mea de roz nu se datoreaza doar faptului ca am auzit ca e misto sa iubesti iubirea.

Ma trezesc adesea scuzandu-ma pentru numarul de relatii pe care le-am avut pana acum. Nu ma acuza nimeni de nimic dar de fiecare data cand am o discutie legata de relatii, mai ales daca o am cu mama, in mintea mea apare un ciclu infinit in care se aude doar: “Dar eu caut, si caut, si caut…”. De putine ori insa stau si ma intreb “Si totusi, tu ce cauti?”. De cele mai multe ori nu ma intreb nimic. M-am obisnuit cu ideea de a “cauta” fara sa ma intreb de ce, ce sau pana cand. Sa nu uitam ca sunt inca tanar. Extrem de tanar. In exterior nu strabate decat un zambet, poate pentru ca nu cred ca ar exista vreo problema.

Si totusi cand ma intreb ce caut mi-e aproape imposibil sa dau un raspuns coerent. Da, am si eu mintea plina de clisee desprinse din revistele pentru femei (pe cineva care sa ma inteleaga; cineva langa care sa ma trezesc zambind; cineva care sa ma faca fericit; o amanta desavarsita) dar nimic concret. In unele momente reusesc sa creez o “lista” de lucruri pe care mi le doresc de la “Ea” dar cele mai multe sunt negatii si nu afirmatii, si se bazeaza pe ultima experienta pe care am avut-o. Nu prea poti construi lucruri doar prin Nu-uri.

De-a lungul timpului am ajuns sa am o idee, cel putin in mare, asupra unei set de trasaturi pe care Ea trebuie sa le aibe. Nu are nici o legatura cu felul in care arata sau nu, ca nu vorbim despre lucruri pe care trebuie sa le verifici inainte sa-ti cumperi o masina sau o vaca. As vrea sa va spun macar unul din lucrurile “evidente” dar mi-e imposibil sa spun ceva care nu e de bun simt. (cum ar fi sa nu foloseasca “Fata” ca si metoda de adresare sau sa nu faca o criza de isterie cand ii spun ca merg sa dansez cu niste prieteni desi ea nu poate iesi).

Mi s-a intamplat de cateva ori sa intalnesc pe cineva care sa “bifeze” aproape toate “cerintele” mele pentru cea langa care vreau sa imbatranesc (din nou, imi cer scuze pentru multimea de clisee si pentru cantitatea imensa de roz care se regaseste in randurile astea) si totusi sa nu ma indragostesc. Mai trist decat sa te trezesti langa persoana nepotrivita e sa te trezesti langa persoana potrivita si asta sa nu ajute cu nimic. Suntem constienti ca dupa o noapte de sex sunt sanse extrem de mari ca dimineata sa-ti dai seama ca nu a fost decat o atractie pura, ca nu te leaga nimic de ea; cel mai trist e insa atunci cand iti dai seama ca seara dinainte a fost perfecta din punctul de vedere al conversatie, ca sexul a fost genial, ca iti ofera tot ceea ce asteptai de la cineva, dar totusi nu o poti iubi. La astfel de concluzii ajungi dupa saptamani sau luni in care ti-a fost cel mai bun confident, amanta perfecta, amica pe care o astepti din liceu si partenerul de bere si de dans pe care ti-l doresti. “Bifeaza” toate punctele pe care ti le-ai creat, constient sau nu, in zece ani dar pur si simplu nu o poti iubi.

In momentul acela iti dai seama ca te-ai tot mintit. Nu cauti ci astepti. Astepti sa fii lovit. Trebuie sa fii constient ca nu ai ce sa faci ca sa cresti probabilitatea unei lovituri fatale. Poti sa iesi in club in fiecare seara, sa mergi la toate cursurile de dans posibile, sa cersesti imbratisari la metrou sau sa stai inchis in casa: sansele sunt la fel de mari. Sau mici. Si daca totusi se intampla, o sa uiti de liste sau de asteptari, de imaginea pe care ai inceput sa ti-o creezi inca din liceu, de parametrii sau de puncte de validare. Lesini si uiti de toate aventurile, relatiile si iubirile care au fost inainte.

Acum cateva ore am ramas fara internet si fara inspiratie. Nu as fi vrut sa mai scriu despre India, azi mi-am dorit destul de mult sa fiu la Argentin, asa ca am rugat o prietena sa-mi dea o “tema”. Initial mi-a spus sa scriu despre “criza complexitatii” dar mi s-a parut prea complexa tema asa ca mi-a oferit o a doua varianta: de ce 8 din 10 tipi prefera sa ofere sex oral decat sa primeasca. “Studiul” aici: http://www.esquire.com/women/sex/death-of-the-blowjob-0412

Nu m-am intrebat niciodata daca as prefera sa mi se faca sau sa fac sex oral. Raspunsul evident e “depinde”. Cred totusi ca, si eu, as prefera sa ofer decat sa primesc. Indiferent daca e vorba de o relatie de o noapte sau o relatie serioasa(dar din doua motive diferite). Daca in al doilea caz tine de ea, de a-i oferi placere, sper eu, in primul caz e doar pentru a putea sa ma culc cat mai repde.

M-am trezit la un moment dat intr-o “relatie” si mi-am dat seama ca nu-mi pasa daca ea are orgasm sau nu. In momentul in care ejaculam mi-am dat seama cum se schimba obiceiurile mele sexuale in functie de persoana cu care sunt. Atunci imi pasa destul de putin daca ea e sau nu multumita, daca se apropie sau nu de ceva ce ai putea numi cu foarte multa ingaduinta orgasm; nu sunt tipul de om care sa-si construiasca complexe legate de faptul ca ea nu tipa cat sa o auda toti vecinii. Mi-am adus aminte insa de un ritual care a tinut aproape un an in care inainte sa ejaculez trebuia sa regasesc pe fata ei acea expresie care sa ma asigure ca chiar daca nu sta cu mine datorita sexului, macar nu o sa ma paraseasca din cauza lui.

E posibil ca aici sa stea raspunsul la intrebarea primita de la prietena mea: pentru ca nu vrem sa le pierdem si deoarece ca si barbati am ajuns sa fim complexati de faptul ca “tipele nu mai au orgasm”.In momentul in care reusim sa o facem sa tipe, indiferent de metoda (cea mai intalnita ramane insa plictisitul pana la moarte si strigatul vine ca si o metoda de a ne face sa ne oprim ca sa poata sa mearga la somn) ne simtim “niste Alesi”, Alpha males, Barbati cu B mare.

Si mai exista si momente in care lucrurile sunt atat de naturale incat in momentul in care adormi cu ea pe pieptul tau ti-e imposibil sa zici cine a facut ce, daca ai oferit sau ai primit, daca ti-a placut ceva anume. Nu stii decat ca locul ei este acolo, in bratele tale, ca pielea ei e facuta ca sa stea lipita de pielea ta. Ca urechea ta e o turta dulce si ca tu i-ai plantat alunitele de pe spate. Nu iti pasa daca ai abilitati pe care restul barbatilor nu le au, daca ii va povesti celei mi bune prietene ca fost cam 95%; esti bucuros ca v-ati regasit, o pupi pe frunte si ii urezi noapte buna.

Pe Murakami l-am intalnit intr-un autobuz ce mergea din Londra spre Birmingham. Nu ma asteptam la prea multe de la acea calatorie asa ca intalnirea lui 1Q84 editat de Polirom mi-a adus zambetul pe buze. Era citit de o domnisoara draguta. Am aflat ca e chiar interesanta cand s-a mutat pe bancheta de langa mine. Asa mi-am descoperit ultima obsesie. Au trecut amandoua. Si obsesia pentru ea, si obsesia pentru el. Pentru Murakami a disparut deabia azi.

De ce? Pur si simplu. Asa cum a inceput. Am rugat-o pe fata cu carlionti sa-mi recomande ce sa citesc in continuare. Mi-a recomandat. Apoi s-a suparat pe mine ca am indraznit sa fac asta. Am inceput sa citesc a sasea mia pagina de Murakami. Nu m-a convis de la inceput dar mi-am zis ca nu trebuie sa ma opresc. NHK, pisicile, elefantii si gatitul mi-au fost alaturi atat de multe ore prin baruri pustii de Altii incat merita sa ii dau o sansa. Si mi-am adus aminte ca a deranjat-o faptul ca am intrebat-o ce sa citesc in continuare.

Eu il veau pe acel Murakami care ma transpune intr-un alt loc. Nu il vreau pe japonezul batran care imi povesteste de uciderea sunetului si de colectii de cranii. Nu e vina lui. Cum nu din cauza stilului sau l-am descoperit in acel autobuz, tot nu din cauza felului de a scrie l-am aruncat pe raftul cu Paler si a lui peron. Eu pur si simplu nu inteleg oamenii care te ghideaza spre lumina in mijlocul unei paduri intunecate doar pentru ca dupa ceva timp sa iti arate degetul mijlociu cand ii intrebi cat e ceasul.

Si toutusi, eu ce o sa mai citesc? Am la mine 800 de pagini de Murakami si “Un Asasin Imi e Stapan”. Va trebui sa-l recitesc pe Salinger. Alta solutie nu am.

Ieri am vazut un link spre blogul Andreei si am crezut ca e doar un post in care apar poze cu o cutie inspirata de Vama. Am gasit in schimb o poveste simpla despre un loc simplu. Cred ca fiecare dintre noi a trait povesti asemnatoare la cativa kilometrii de granita cu Bulgaria. Azi am mai citit o poveste din acelasi loc. De data asta pe pagina lui Marian. Din nou, despre lucrurile marunte care fac Vama sa fie un loc atat de special. Am tot scris povesti reale sau imaginare despre locul acesta dar vreau sa mai scriu una (oare va iesi o poveste?) mai ales ca pe cei doi i-am descoperit si datorita Vamei (asta e o poveste in sine). E ciudat sa ma gandesc la stalp de la mii de kilometrii distanta dar hai sa incepem :-)

Am ajuns in Vama relativ tarziu. Aveam 20 de ani si eram deja corporatist. Prima mea experienta in Vama a fost una “all inclusive”, atat de Bulgaresc cat va imaginati. Aveam inchiriat singurul hotel care exista pe vremea aceea, am avut parte de petreceri “private” in curtea interioara, udate din plin de Whisky din partea “casei”; am avut parte chiar si de un mic recital dat de Grasul XXL. Tin minte ca in momentul in care am mers in Expirat fiecare cu cate o sticla de vin sau de Jack Daniels ca simteam ceva nu e la locul lui. Au trecut 5 veri de atunci si mi-am dat seama despre ce era vorba.

Din fericire asta nu a fost decat un inceput stangaci a unei foarte frumoase prietenii. Ca si cand ti-ai gasi sotia lovind-o cu masina pe o trecere de pietoni. Nu imi mai aduc aminte prea multe de la acea prima intalnire dar stiu ca atunci am descoperit placerea de a sta singur pe malul marii, eu cu obsesiile si visele mele. Imi amintesc valul de liniste care m-a lovit uitandu-ma la mare, la faptul ca am invatat ca poate fi atat de usor sa ignori toata nebunia din jurul tau.

Ne-am reintalnit de zeci de ori dupa aceea. Iubesc in continuare regasirea de sine dupa ce cu 10 minute inainte eram inundat de oamenii de la stalp; caldura cu care iti imbratiseaza marea trupul gol in miezul noptii; oamenii detasati de toate si de toti. Am iubit in Vama, am urat, am uitat de mine si de ceilalti, am facut lucruri pe care in mod normal le-as regreta, am distrus si am construit iubiri. Imi amintesc transpiratia corpurilor noastre cand o imbratisam intr-o dimineata intr-un cort de la Mariana, sarea de pe buze cand ii sarutam sanii.

Cerul infinit ne privea in timp ce faceam dragoste de fata cu tot universul pe stancile ce duc spre 2 Mai; nisipul mi-a tinut de cald in primele nopti de mai; domnisoare necunoscute m-au lasat sa le managai spatele in timp ce dansam pe nisipul din jurul stalpului. In Vama oamenii sunt pur si simplu liberi. Suna ca si un cliseu dar acolo nu mai conteaza daca mergi la birou intre 9 si 6 sau pur si simplu scrii poezii si vinzi ziare ca sa ai bani de bere; lumea te lasa sa fii asa cum vrei sa fii. Esti liber sa-ti expui trupul gol lunii sau soarelui, sa adormi mort de beat sub barca salvamarilor sau sa bei toata noaptea suc de portocale. Marea si stalpul nu judeca.

Mi-e dor de Vama. Mi-e dor sa iubesc cu nisip in par; mi-e dor de singuratatea nebuniei de acolo; vreau sa inot liber si sa visez imbratisand intreg universul.

Semaforul din fata geamului de la hotel arata rosu. De el s-a apropiat in viteza un fel de Aro. Mi s-ar fi parut ciudat sa se opreasca. Nu a oprit. Nici macar nu a claxonat. De asta imi place miezul noptii: sunt mai putine claxoane. Prefer latratul cainilor care isi arata coltii intunericul. Imi fumez tigara linistit in timp ce bicicletele se indreapta intr-o altfel de tacere acasa.

Acum doi ani stateam pe acoperisul unui hotel din Delhi si ne uitam la zmee. Venisem in India pentru a ma deconecta timp de 16 zile de internet si de sex. Acum am venit aici pur si simplu. Sunt mai dependent de tehnologie ca niciodata iar de sex sunt prea batran oricum.

In lifturile din Bucuresti toata lumea apasa disperata pe butonul de inchidere a usilor. Aici toata lumea apasa butonul de deschidere a usilor dupa ce s-a urcat in lift. Uneori ma trezesc ca o voce suava imi aduce aminte ca ar trebui totusi sa selectez un etaj la care vreau sa ajung. M-am obisnuit prea mult cu sistemul “inteligent” in care selectezi etajul in afara liftului.

Pe vremea aia eram intr-o relatie usoara. Mi-a placut de ea intr-o seara iar apoi nu mi-a displacut. Era simplu. Imi placeau sanii ei cand se afla deasupra. Ei cred ca ii placeau glumele mele deplasate. Nu stiu de ce a tinut atat de mult relatia noastra si nici de ce i-am spus in acee dimineata ca nu mai are sens sa ne vedem. Ne-am intalnit dupa un an intr-o statie de metrou parasita. Ne-am zambit, am vorbit despre vreme si am sarutat-o pe obraz ca si pretext ca sa-mi presez pieptul de decolteul prea putin generos pentru potentialul pe care-l ascunde.

Si mi s-a facut pofta de dans. Sa stau pe un ring gol si sa-mi misc mainile si picioarele dupa cum imi dicteaza urechea afona. Sa fac podul din picioare in timp ce imi tin sticla de bere in mina. Sa tip fara sa ma auda nimeni. Sa-mi mangai singuratatea pe spate si sa-i las parul sa atinga podeaua. Sa facem piurete in acelasi timp si sa o imping in bratele altcuiva. Vreau sa-mi vad singuratatea cum isi misca soldurile in mainile unui tip care are mai multa nevoie de ea decat mine.

Stateam pe un pod si ambele capete pareau la fel de indepartate. Indiferent spre care m-as fi indreptat, podul nu ar fi luat foc. Asa ca am ramas inghetat ca o stana de piatra asteptand ca unul din capete sa se apropie de mine. Apa trecea si eu ma uitam cum clipele deveneau amintire. Filosofam ca un bucovinean cu idei fumate de mult in timp ce portile lacului de acumulare din amonte s-au inchis. Stateam pe podul de beton si apa nu mai era. Se pare ca podul ramne pod si atunci cand nu are peste ce apa sa se suspende.

Mi-am cumparat sandale de 700 de rupii. Ma asteptam sa fie mai putin dar nu am comentat tinand cont ca nu as vrea sa mai merg la birou nici macar o zi cu picioarele acoperite. Am iesit din magazin si m-am invartit cautand sa cumpar o esarfa (nu am gasit). Dupa ceva timp l-am vazut pe vanzatorul de sandale iesind si rupand o bancnota de 500 de rupii. M-am dus la el si l-am intrebat de ce a facut asta. “200 Rupees the correct price, Sir. Asked for 700 so you know that are good shoes. They are good shoes but you don’t buy for 200. To cheap for you; 700 a good price for you sir. If I keep the extra 500 rupees I not have tomorrow why to work and stay home. I prefer to work for every rupee, not sold to you happiness. ”

De fiecare data cand plec undeva cu avionul sunt in aeroport cu cel putin doua ore inainte indiferent daca e o ora de varf, cum ar fi 6 dimineata cand pleaca 6 zboruri din Otopeni, sau ora 11 cand pleaca un singur zbor, cum e cazul acuma. In 85% din cazuri am zburat singur, fie ca am mers in Anglia, New York sau acum in Delhi. La fel, aproape indiferent de ora, trebuie sa beau musai o bere si sa fumez aproape jumatate de pachet in timp ce ma uit la ecranele pe care sunt afisate plecarile. La un moment dat va trebui sa vin la aeroport si sa aleg un zbor la intamplare din cele care pleaca in urmatoarele 3 ore. Din pacate din Otopeni cea mai exotica destinatie e Tel Aviv si chiar daca ar exista as avea nevoie de o viza pe care e putin probabil sa o poti procura in doua ore. Asta nu inseamna ca nu imi pot da frau liber imaginatiei, mai ales cand astept sa ma imbarc din Amsterdam, Londra sau Viena. Nu m-am trezit niciodata cu dor de Vama si sa ma urc in tren si sa ajung in 5 ore dar mi-as dori ca intr-una din diminetile acelea dubioase sa-mi iau iPod-ul si sa merg sa-l ascult pe Osborne in timp ce traversez Bosfor-ul.

Pana una alta stau in Otopeni si ma asteapta doua luni de pseudo singuratate in India. S-a deschis poarta. Am plecat. Ne auzim cu bine :-)

De ceva timp ma obsedeaza ideea de gratar. Da, celebrul gratar al lui Sorescu, cel care ar trebui sa se afle la intrarea in orice suflet ca sa nu intre nimeni cu cutitul. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de pasajul asta din Iona. Probabil doar pentru ca daca as fi folosit sita de la chiuveta din bucatarie nu as mai fi avut nevoie de instalator sa curete tevile. Scurgerea a fost reparata, eu am ramas cu obsesia mea pentru gratare, site si alte obiecte din sarma a calor scop e sa limiteze accesul strainilor in locuri interzise (prin straini inteleg cutite, resturi de pui cu cola, pioneze, topoare si lingurite de argint).

Draga mea, eu vreau sa intru cu o sabie. Vreau sa stiu ca desi imi stii trecutul ma lasi inauntru cu un obiect ascutit si letal. Ca ma crezi atunci cand iti spun ca doar o sa te tin in brate desi stii ca am violat zeci de copile inainte. Nu vreau sa te spantec din interior dar vreau sa stiu ca iti asumi riscul asta. Nu vreau sa trec printr-un filtru de securitate inainte sa-mi simt degetele mangaindu-ti aorta. Vreau sa ma plimb prin cavitatea ta atriala ca si cum m-as afla in garsoniera mea din Militari. Sa bantui gol cu o sabie in mana dreapta.

Intregul tau trup sa fie oxigenat de respiratia mea plina cu dioxid de carbon; cutiile goale de bere aruncate in pericard sa te faca sa tusesti cu expectoratii dar sa-ti doresti in continuare o tenie sa-ti umble prin madulare. Copilo, vreau sa ma primesti ca si cum fetusul din care s-a dezvoltat acest mare dobitoc s-a camuflat printre hemoglobine inca din prima zi. Parazitul de mine are nevoie de caldura unui bun purtator de malarie, sa transpiri cand iti iau sinapsele si le incalcesc ca pe niste casti lasate de-un secol in buzunarul unei perechi de blugi, sa ai orgasm cand ma joc de-a Dumnezeul cu celulele tale.

Si totusi pe Marin Sorescu nu-l cheama Gheorghe asa ca probabil are dreptate. Ar trebui sa fie un gratar la intrarea in orice suflet. Pot renunta la sabie, la cutiile de bere, la mangaieri si atingeri dar sa nu insisti sa nu intru de loc.

De cateva saptamani am pus mana pe un kindle. Nu e al meu. Doar il folosesc de ceva timp. De fiecare data cand ajung intr-un bar, acum sunt pe terasa in Argentin, am cu mine tableta si kindle-ul. De obicei aveam la mine o carte. Daca aveam mai putin de 100 de pagini de citit mai luam si o carte noua din biblioteca mea firava. De cateva saptamani nu-mi mai fac astfel de probleme tinand cont ca reader-ul are cateva sute de carti pe el, multe dintre ele fiind carti pe care chiar as fi vrut sa le citesc. Inainte, daca se intampla sa nu-mi placa ceea ce am luat cu mine oricum citeam din ea cateva zeci de pagini pentru ca nu aveam alta optiune. Asa am descoperit cateva carti care m-au bucurat desi dupa primele pagini as fi vrut sa le arunc (de exemplu Venea din timpul Diez de Bogdan Suceava sau Galceva in Gradina de Guave). Acum insa, lucrurile stau putin altfel. Stiind ca am atat de multe optiuni mi-e greu sa citesc o carte pana la capat tinand cont ca as putea sa vad cum sunt alte zeci de carti aflate in cei doi giga de memorie. Astfel in ultimele 2 saptamani am citit doar doua “carti”. Defapt am recitit doua carti. Maytrei si “M-am hotarat sa devin prost”. Am inceput/rasfoit insa alte cateva titluri care probabil m-ar fi captivat dupa primele 50 de pagini.

Sunt previzibil si o sa continui cu: “ca in viata…”

Ca in viata! E greu sa te bucuri de cineva de langa tine cand stii ca e atat de usor sa incerci si altceva sa vezi daca e ceea ce cauti. Evident ca nu stii ce vrei dar cu siguranta nu vrei ca bicicleta ta sa aibe cauciucul din fata putin desumflat. Ai putea sa iei pompa si sa apesi de cateva ori pe ea dar asta ar insemna ca iti pasa de acea biciclet dar mie nu imi pasa daca Camus a fost in stare sa scrie vreo carte decenta in viata lui. Nu mi-au placut primele 2 pagini asa ca ma duc pe un canal din Amsterdam si imi aleg alta bicicleta. Asta are ambele cauciucuri umflate. Deocamdata nu imi pasa daca ii tin franele sau nu. Mai sunt multe sute de metri pana la prima intersectie.

Dupa postul de acum cateva zile cineva a comentat ca as putea sa incep sa povestesc despre orice (India, instalatori, mersul trenurilor) si sa ajung sa vorbesc despre sex, relatii, sentimente roz. As vrea sa-l contrazic povestindu-va despre experienta mea legata de datul cu placa, fara sa fac nici o aluzie legata de orice altceva.

Am pus pentru prima oara picioarele pe o placa acum patru ani. Am inceput fara instructor, doar cu niste sfaturi primite de la o prietena. Dupa doua ore fundul meu era plin de bataturi dar am indraznit sa urc pana in varful partiei. Dupa 40 de minute si 20 de cazaturi eram jos. Eram fericit. De atunci am mai fost doar de cateva ori pe an. De fiecare data m-am dat direct fara sa mai incerc sa invat lucruri noi asa ca dupa 4 ani eu tot “frunza” ma dau.

De fiecare data cand ajung pe partie ma uit plin de invidie la cei care reusesc sa schimbe de pe cantul din spate pe cel din fata. Eu am ramas mereu in pozitia invata aproape de unul singur in primele doua ore. As vrea sa invat si eu sa ma dau cum trebuie dar mi-e greu sa imi iau un instructor dupa ce am reusit sa cobor pe pante destul de dificile fara nici macar o cazatura. Am incercat sa invat singur, uitandu-ma la ceilalti cum isi tin picioarele si ce miscari fac dar dupa trei cazaturi ma intorc mereu la stilul meu practic. Prefer sa-mi iau placa in brate decat sa dau cu fata de zapada pe suprafetele aproape plate.

Azi m-am dat de sase ori. Partia era geniala. Chiar va recomand sa veniti in Gura Humorului pentru ski. Am incercat de fiecare data sa urc singur in telescaun, avand scuza ca am nevoie de spatiu pentru placa. Defapt nu vroiam sa incep discutii plictisitoate cu necunocuti sau, mai rau, sa asist la conversatii plictisitoare intre necunoscuti. De doua ori insa a trebuit sa impart “scaunul” cu cate un schior. Dupa cum banuiam, conversatiile au inceput de la sine (clasica intrebare: “Si, cum e cu placa”) si au continuat foarte natural inspre subiecte chiar interesante. In momentul in care am ajuns in varf chiar regretam ca nu mai puteam auzi din povestile tipului despre vacanta lui in Thailanda. Uneori fugi fara sa-ti dai seama exact de ce.

Stateam cu fata in zapada, dupa o tentativa de a merge pe cantul din fata, si-mi dadeam seama ca sunt pe drumul cel bun; reusisem sa merg asa vreo 200 de metri. M-am ridicat si mi-am continuat miscarile penibile de om care tocmai a pus claparii in legaturi. Au urmat apoi cateva pante destul de grele de care am trecut fara nici o problema. Mai aveam putin si ajungeam la sosire cu o singura cazatura si ma simteam extrem de bine in pielea mea. Pe margine erau cativa oameni care, banuiesc, imi admirau miscarile atat de nobile asa ca am decis sa termin cu o viteza mult prea mare pentru cunostintele mele. Am prins o duna de zapada si am plonjat cativa metri prin aer (probabil ca exagerez dar asa i-am simtit) si am ajuns la final pe spate dupa o cazatura pe cinste.

Acestea fiind spuse, o sa mai pun picioarele pe placa deabia la anul. Cine stie, poate o sa fiu destul de sigur pe mine cat sa apelez la un instructor.