Insemnari

Curvă de om

Filed under: Din viata — Gelu April 25, 2017 @ 19:03

Acum șase ani, dacă era să mă întrebi cum mă descriu în trei cuvinte, ți-aș fi spus simplu și sincer: „Curvă de om”.

Nu aveam aventuri de o noapte; aveam iubiri care nu durau mai mult de câteva ore. M-am îndrăgostit sincer de Andreea care mi-a zâmbit în Club A și am penetrat-o cu pasiune în garsoniera ei vecină cu porumbul, dar dimineața mi-a ridicat un văl de pe ochi și mi-am dat seama că nu asta voiam de la mine. Și am tot încercat, din nou și din nou.

Eram o curvă de om pentru că iubeam des și foarte intens, eram persoana aia care aprinde o lumânare cu un aruncător de flăcări; nu înțeleg nici acum relațiile care nu încep cu zece nopți petrecute în același pat.

Cumva mă tratasem. Începusem să cred din nou în suflete pereche, în momente care merită să fie așteptate, în sacrificii pentru un plan mai mare decât cel prezent. Căcaturi de astea romantice. Eram în drum spre iubirea mea de atunci, într-un autobuz din Londra spre Birmingham, când o tipă creață a deschis o carte de la Polirom. Până atunci am fost convins că e unguroaică, așa că cele patru ore cât am stat lângă ea pe peron am ignorat-o complet.

Amândoi cu cărți în română într-un autobuz cu patru pasageri. Suficient să-mi aduc aminte de natura mea de curvă de om. Adică să mă îndrăgostesc timp de patru ore. Eu mergeam la dragostea vieții mele în vizită, ea, undeva în Manchester via Birmingham. Autobuzul s-a oprit, eu m-am văzut cu iubirea vieții mele, ea a luat următorul autobuz scriindu-i prietenei ei cele mai bune că s-a întâlnit cu un tip interesant în autobuz. Răspunsul ei a venit aproape imediat: „E vorba de Gelu?! Ai grijă că e mare fustangiu!”. Cred că așa descriu fetele curvele de om.

Te întrebi și mă întreb cum am ajuns atât de curvă de om, nu-i așa? Cred că a pornit de la chiloții lui Beatrice și stricarea olimpicului decent ce sunt cu sânii Ralucăi, ai Cătălinei și mai ales cu momentul în care Monica nu mi-a luat penisul în gură ca să-l facă destul de tare pentru penetrare. Pe scurt: nu din cauza mea! Credeam că am iubit și voi iubi mai ales din obligația de a satisface orgolii și clitorisuri.

Reîntâlnirile cu tipa din autobuz mi-au arătat cât de mult m-am înșelat. Niciuna din revederi nu s-a întâmplat într-un tren din Vietnam, dar așa păreau; Universul complota cumva să ne vedem. Eu îmi vedeam de iubirile mele magice, ea de relația ei. La un moment dat ne-am sărutat. A fost ca o contopire de aștri, dar ne-au lovit bagajele din spate. Am fost laș și am renunțat la o posibilă relație  pentru că iubirile mele erau simple, ceva la care în orice dimineață puteam să renunț pentru o nouă oportunitate de a-mi dovedi cât de cuceritor sunt.

Acum patru ani și patru luni am încercat să fiu curva de om care toată lumea mă credea. A fost groaznic și revelator. Sex cu o tipă pe care nu o iubeam nici măcar o noapte. Sex de dragul sexului. Între timp mi-am făcut o listă cu tipele cu care m-am culcat (o alarmă falsă cu o boală cu transmitere sexuală). Un număr de depășit. Eram un inginer pus pe doborât recorduri în rândul foștilor politehniști. Sex de dragul unui nou nume pe listă. Prima tipă peste 35, prima tipă divorțată, diverse lucruri despre care credeam că au sens să fie bifate.

Un concert oarecare, tipa din autobuz, și restul e istorie. Am trecut-o pe listă la o săptămână după îmbrățișarea dubioasă din Fabrica la un concert R.A.T.B. După câteva săptămâni a devenit destul de clar că asta e tot ce am căutat în cei doișpe ani de activitate romantică. După șase luni era clar că lista e închisă. Cum am ajuns la concluziile astea? N-am nici cea mai mică idee! Se pare că așa e dragostea, nu doar un penis dispus să se ridice în căutarea unui vagin dispus să se lubrifieze.

Cum ne merge după patru ani, după stresul unei nunți relativ mari? Decent. Suntem aceiași oameni ca-n autobuzul spre Birmingham. Puține lucruri s-au schimbat. Mă masturbez mai rar ca-nainte, dar o fac în continuare. Acum doi ani i-am zis să nu mă aștepte să plecăm împreună la birou pentru că uneori mi-e dor de garsoniera mea de burlac. Ea a înțeles și pleacă înaintea mea dacă vede că nu mă grăbesc să trag niște blugi pe mine. Nu mă întreb dacă are sens să iau două bilete pentru un concert sau un concediu mai exotic. E ok să uit de o aniversare sau de ziua noastră să nu iau niciun cadou. Eu spăl vasele și fac curat în baie; ea întinde hainele, mai puțin când adoarme pe canapea și o fac eu. Când îi iau lenjeria din mașina de spălat îmi dau seama că asta am căutat de la început. E atât de liniștitor să știi că acasă te așteaptă cineva pe care iubești și care nu-ți spune nimic că ai stat opt beri să scrii un text fără sens.

Aseară i-am dat să citească rândurile astea. Azi noapte m-am trezit cu un pumn în ochiul drept. A visat că e un păianjen în pat.

Saptamana dinainte

Filed under: Din viata,Personal — Gelu September 13, 2016 @ 00:01

Acum, cand incep sa scriu textul asta, si pe care sper sa il termin in urmatoarele sapte zile, mai e o saptamana pana cand o sa devin “om la casa lui”. Nu o sa-mi cumpar casa dar o sa-mi schimb starea civila. Din cei sapte oameni care imi citesc blog-ul de mai mult de sapte ani trei sunt probabili socati. Ceilalti patru m-au vazut cum m-am schimbat si in “viata reala”, nu doar in textele pe care le scriu.

Cum s-a ajuns de la povestea asta sau asta la ales ce fel de tort vreau la nunta? Greu de spus. Aici si aici cred ca se gasesc niste raspunsuri. Eu unul nu cred ca m-am schimbat prea mult din momentul in care am stat la coada in Carrefour acum unsprezece ani pana acum. Imi doream la fel de putine lucruri atunci ca acum: sa ma simt bine in pielea mea.

In astia douazeci de ani, de cand am constientizat ca asta e telul meu in viata, s-au schimbat inevitabil metodele de a obtine astea. Cat mai multe diplome; orice fata; sex; cat mai multe fete; cat mai multe fete; eu linistit singur; cat mai multe fete; eu linistit; eu linistit langa fata asta.

O semnatura pe o hartie, o ora intr-o biserica sau o petrecere cu doua sute de oameni nu pot sa schimbe nimic din ce simt acum. Si totusi de ce toata nebunia? Raspunsul punctual, ca nu ma vad fara ea, e sec. Cum am ajuns la concluzia asta? Asta e intrebarea. Stiu ca suna foarte putin romantic si ca intr-un articol de self-help dar, cred ca asta tine mai mult de mine decat de ea.

Nu vreau sa reiau povestea cu autobuzul dar inceputul pseudo romantic nu ne-ar fi putut duce mai mult de sase luni. Sentimentul de “suflete pereche” probabil ca inca sase si maxim un an faptul ca “ma suporta”. Ce-i drept, nu le-am mai trait in acelasi timp pe toate dar cate doua de multe ori si dupa maxim 18 luni gaseam pe cineva care sa ma inteleaga mai mult, pe cineva cu care povestea era mai frumoasa, pe cineva care pe langa fatpul ca imi intelege iesirile la bere si fumatul mai si fumeaza si bea.

” Relationships are just two people constantly asking each other where they want to go eat, until one of them dies.”

– Unde vrei sa mancam?
– Nu stiu, tu unde vrei?
– Mi-e indiferent. Acasa sau undeva pe langa noi?
– La Placinte?
– Daca vrei tu!
– Vrei altceva?
– Cum vrei tu.

– Bine, mergem la Gusturi si mancam acasa.

– Yei, ne-am certat!

(Exagerez, si doar putin, cand spun ca acum cinci ani discutia de mai sus m-ar fi facut sa ma gandesc la o despartire. Uram certurile si le vedeam peste tot.)

Acum doua saptamani am iesit la o bere cu un prieten unde a venit si o pustoaica, creata si de 22 de ani, din acelasi sat ca si mine. Eram dupa multe beri cand am inceput sa-mi dau seama ca e o persoana chiar interesanta si am inceput sa-i spun si ei asta. Imi placea de ea intr-un mod sincer asa ca i-am trimis chiar si un mesaj cu asta. A doua zi aproape uitasem pana cand m-a sunat prietenul comun sa-mi spuna ca sunt un mare magar si ca daca ar sti viitoarea sotie ce mesaje i-am trimis sigur ar anula nunta. Vorbea de un Gelu de acum cativa ani dar am intrat totusi sa vad ce i-am scris.

“Ar fi fost interesant sa ne fi intalnit mai devreme ”

Chiar asta vroiam sa transmit. Daca as fi intalnit-o in perioada de glorie a blog-ului asta, indiferent daca eram sau nu intr-o pseudo relatie, si de obicei eram, lucrurile nu s-ar fi rezumat doar la o bere cu un prieten comun. Acum insa sunt destul de sigur pe mine si pe ceea ce impart cu viitoarea sotie incat pot sa recunosc ca in continuare admir alte femei dar fara ca asta sa schimbe ceva in starea mea, a noastra, de bine; recunosc ca daca as mai fi in perioada in care vanam inceputuri si prime dimineti pe unele din ele as fi incercat sa le trec pe “lista” inchisa de la sine.

Nu stiu cum sunt altii dar eu dupa prea multe beri sunt extrem de sincer cu mine. De asta mi se pare important momentul de mai sus. Acum doi ani, de exemplu, am fost intr-o situatie aproape similara. Lucrurile au stat putin diferit si mi-am dat seama ca ceva nu se leaga in mine si o voi pierde pe cea cu care voi dansa peste doua zile dansul mirilor. Sunt unul din oamenii care cred in “naturaletea lucrurilor” si care refuza orice ajutor din exterior, mai ales daca e ceva ce tine de ceea ce fac si simt.

In momentul in care m-am ridicat de pe canapeaua rosie a psihologului mi-am dat seama ca mai important decat orice e sa te intelegi. De ce tineam sa fie cat mai multe tipe pe lista? Nu conteaza. Important e ca am inteles de ce o faceam si in acelasi timp eram constient ca asta nu ma ajuta cu nimic si ca mult mai important pentru mine e ca am gasit pe cineva care… si care… si care…

Inca nu stiu ce am vrut sa zic prin randurile de mai sus. Ma simt bine in pielea mea. Aveam acelasi sentiment si acum doi ani, si acum cinci. Nu tine de ea dar sunt constient ca sentimentul asta nu mai depinde de o seara reusita sau nu. Imi place sa cred ca asta se datoreaza si faptului ca am jucat la lotto atat de mult incat inevitabil urma sa castig; ce as fi facut daca ghiceam numerele din prima?

Metafora total aiurea. Gelu a reinceput sa scrie bazaconii, fara tema, fara subiect, fara concluzii.

Gelu nu se poate abtine, el are 30 de ani si are nevoie de finalizare (da, gluma buna legata de faptul ca acum pot sa ma gandesc serios la un urmas). Rezumatul, facebook style, e asta:

“Am ajuns sa ma insor pentru ca asta e cel mai normal lucru sa-l fac. Nu religie. Nu acte. Doar convingerea ca m-a schimbat, am schimbat-o, si vreau sa facem asta in continuare intr-un cadru optim”.

O sa abuzez de spatiul asta cum o faceam inainte sa iau cursuri de scriere creativa asa ca o sa continui, tot fara diacritice.

Acum doua nopti, dupa ce am inceput sa scriu, orice ar fi literele astea, nu am putut sa dorm. Aveam in minte filmele in care se intreaba daca are cineva de zis impotriva casatoriei celor doi, adica noi, si inevitabil aparea ceva. Ore intregi de uitat la tavan cu imaginea cuiva care spune ca da, are ceva de spus si recita ce am publicat cu patru ore inainte. Cred ca sunt tot eu explicand de ce nu ar trebui sa ma insor.

Am cerut-o in casatorie, spontan, fara inel, la un concert din Colectiv acum un an si opt luni. I-am dat inelul cand eram amandoi in pijamale acum zece luni. A zis Da inainte sa apuc sa o intreb. Prea multe detalii, prea multe lucruri personale publice. Caut justificare pentru a publica un text prost si fara rost. O singura data in viata poate cineva sa faca asta.

Peste o ora o sa spunem Da. Ea se machiaza, eu stau singur la bere intr-o bodega de langa hotel, cu o tunsoare noua care nu cred ca mi se potriveste. Azi noapte, era deja 10 septembrie, am ales si melodia pe care urmeaza sa dansam peste cateva ore. M-as stresa ca nu sunt stresat, si ca nu am maieu si poate ar trebui sa port, dar cred ca o sa supravietuiesc si fara sa fac asta.

Acum 24 de ore stateam in biserica in fata preotului. Experienta nu a fost de loc traumatizanta. Mai mult nu o sa spun despre restul zilei de ieri. Important e ca am supravietuit, purtam verighete si lumea s-a simtit bine la petrecerea in care am sarbatorit ca ne-am gasit pe aceiasi lungime de metri.

Cinci ani

Filed under: Din viata,Personal — Gelu June 14, 2016 @ 23:39

Acum cinci ani am intalnit o tipa in Anglia. Ea mergea sa-si vada niste prieteni in Manchester, eu mergeam in Birmingham sa petrec 10 zile alaturi de tipa pe care o iubeam. Inainte sa ne urcam in acelasi autobuz, si sa ne deschidem amandoi cartile in romana, ne-am pseudo ignorat timp de cateva ore in statia din Lutton.

Stiu ca am mai spus povestea dar tocmai mi-a zis la telefon ca asteapta sa termin ultima carte citita de ea ca sa putem impartasi impresii si simt nevoia sa scriu din nou de povestea ce a inceput intr-un autobuz din Sudul Angliei.

Peste trei luni o sa port o verigheta cu numele ei. Gata, asta a fost povestea.

Momentul in care ne-am tinut in brate prima oara a venit la un an, opt luni si 28 de zile de cand ne-am cunoscut. Mi-as dori acum sa pot spune ca perioada aia a fost una dificila dar in cele mai multe cazuri nu a fost. Mai bine de un an nici macar nu ne-am vorbit (am fost atat de nesimtit ca pana si Iisus mi-ar fi dat unfriend); au fost cateva zile in care ne-am vazut pe ascus; au fost zile care sa-mi dea impresia ca suntem in lumi total diferite.

Am acum pe mine un tricou primit cadou de ziua mea pe care sta scris: “I’m to SEXY to be 30”. Gluma evidenta din partea unor prieteni care ma stiau si cand aveam mai putin de 70 de kilograme. Uitasem ca l-am luat de dimineata pe mine (azi am lucrat de acasa asa ca am luat un tricou la intamplare din cele curate) pana cand acum doua ore, in 41, spre locul cu bere, o pustoaica i-a aratat prietenei ce scrie pe burta mea si au inceput sa rada. Nu stiu daca de mesaj sau de tipul care il poarta.

Din cand in cand imi mai pun problema daca as mai fi in stare sa cuceresc pe cineva. A trecut ceva timp, si cel putin zece kilograme, de ultima oara cand am facut asta. O mai intreb si pe ea daca s-ar mai aseza langa mine in autobuz; imi raspunde de fiecare data cu un sarut. Eu ma supar ca e unul de compansiune, ea riposteaza ca nu, eu incep sa fac glume ca nici ea nu e la fel de supla, ne luam in brate si ne aducem aminte cat de fericiti suntem ca ne-am regasit dupa aproape doi ani.

Sunt convins ca exista putine lucruri mai putin penibile decat textul asta dar insist sa continui.

Acum un an am plecat singur in Vama. Am folosit scuza cu “Cursul de Scriere Creativa” dar era clar pentru amandoi ca vreau sa-mi dovedesc ca inca sunt dubiosul independent cu povesti ciudate. A fost cea mai neprietenoasa Vama. Nu mai sunt in stare sa dansez pur si simplu, sa conving o tipa sa se lase condusa, sa iau de brau pe cineva ca s-o invart. Pe vremuri luam o necunoscuta la dans cu talpile goale pe nisip ca s-o conving de ceva, nu ca sa-i povestesc de ce tipa am intalnit acum cativa ani intr-un autobuz din Anglia.

Ea e acasa, eu intr-un bar uitandu-ma la meciul Islandei. Puteam la fel de bine sa fiu cu o fosta prietena sau o tipa pe care tocmai am cunoscut-o in 41.

Nu e o declaratie de dragoste; e o normalitate de care nici macar eu nu pot sa fug.

Despre fumat

Filed under: Din viata — Gelu March 15, 2016 @ 23:31

Ultima tigara, sau cel putin printre ultimele pe care o sa le fumez intr-un loc public cu acoperis si cel putin un perete. Stiu, se va deschide terasa de la Argentin in curand si nu o sa mai conteze prea mult asta dar tot mi-e greu sa-mi dau seama cum se va schimba stilul meu de viata incepand cu 16 Martie.

M-am apucat de fumat tarziu, pe la 22 de ani, cand aproape terminasem facultatea. Mi-as dori sa pot sa dau vina pe anturaj dar din pacate nu pot imparti cu nimeni responsabilitatea. Poate doar cu tipa cu care eram atunci si pe cea cu care am inselat-o si care dupa ce ne-am ridicat din patul de camin si-a aprins o tigara. I-am cerut si eu una si m-am bucurat ca m-a luat ameteala si ma simteam rau fizic; stiam ca merit asta pentru ca nu eram in stare sa-mi opresc penisul sa intre in vagine pentru care nu as fi cumparat niciodata absorbante.

Primul pachet, de zece tigari, l-am cumparat de la un chiosc din Gara de Nord in timp ce asteptam trenul spre Budapesta. Am impartit cate doua tigari pe zi. Simteam vinovatia intr-un mod concret si mi se parea ca asa ma apropii mai mult de cea pe care am dezamagit-o. Intr-o lume cu peste un miliard de fumatori asta ne facea mai intimi decat partida de sex dintr-un bazin cu ape termale. Fiecare din cele zece tigari au fost speciale. Pe unul din podurile de peste Dunare, pe dealul cu vedere la parlament, pe zidurile castelului din Bratislava, unde mi-am lasat geanta foto, tigara de dupa intr-o cladire veche de 100 de ani.

M-am despartit de ea la scurt timp dupa ce ne-am intors in Bucuresti. Am ajuns atunci sa fumez cam doua tigari pe zi, toate luate de la colegii de birou. Am descoperit ca pe langa senzatia de ameteala, care incetul cu incetul incepuse sa dispara, fumatul oferea sansa de a socializa dincolo de sedinte si iesiri la masa. Intre timp am ajuns sa urasc nevoia de cuvinte in timp ce fumezi. In decursul anilor am cunoscut multe tipe la fumat, in incercarea mea de a evita discutiile despre fotbal, programare, femei sau ce mai discuta corporatistii in fata scrumierei.

In zecile de relatii care au urmat am fost cu o singura fumatoare si chiar si atunci ea fuma alte tigari, ceva de femeie, si nu am impartit niciodata acelasi pachet. De mii de ori insa mi-am cerut scuze pentru fum, pentru miros sau pentru ca o las singura in pat sa se bucure de senzatia de dupa si m-am ridicat din pat sa ies pe balcon.

Imi place sa cred ca am devenit fumator, adica omul ala care fumeaza un pachet pe zi, din bun simt. Dupa cateva saptamani de cerut tigari de la altii mi-am zis ca nu se mai cade si odata cu primul pachet personal am ajuns sa-mi aprind cate una cand asteptam autobuzul sau cand pur si simplu ma plictiseam acasa. Inceputul a fost alimentat si de reactiile pe care le generam cand eram vazut pentru prima oara fumand; era un alt mod de a demonstra ca perioada “Gheorghita”, de copil cuminte si ascultator, a fost total depasita, ca acum eram un barbat cu vicii.

Nu am incercat niciodata sa ma las intr-un mod serios. Am avut o tentativa acum cativa ani si tipa cu care eram, care era complet impotriva fumatului, m-a rugat sa ma reapuc, dupa 23 de ore de abstinenta. Eram atat de enervant. Am mai avut o scurta aventura cu o tigara electronica si desi ma simteam mai bine, mai ales dimineata cand nu-mi mai scuipam plamanii, am renuntat zicandu-mi ca e doar un compromis, ca trebui sa renunt cu totul. Au trecut aproape trei ani de atunci si inca nu am facut-o.

De obicei ma simt prost ca fumator, mai ales cand o las pe viitoarea sotie singura la masa ca sa ies sa fumez (da, inainte de 16 Martie) dar si cand incerc sa suflu fumul in alta directie decat cea a nefumatorului de la aceiasi masa. Exista totusi momente de pseudo mandrie pentru faptul ca imi fut plamanii. Astea se intampla inainte si dupa un maraton sau semimaraton. “Fumez ca un turc si tot am terminat mult inaintea voastra, nefumatori!”.

Inca nu ma las si poate mai povestesc despre experientele mele cu fumatul la cateva luni dupa ce o fac, ca sigur o sa fac asta in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, dar acum se apropie momentul in care nu o sa mai fie scrumiere la geam asa ca ma opresc aici. Nici o concluzie, nici o invatura. Imi aprind o tigara si public din insemnarile unui fumator amator.

Fast Train

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu October 13, 2014 @ 09:58

Urcam pentru a patra oară dealul dinspre Harlem și mă dureau toți mușchii și toate oasele. Nu avea sens să continuu și totuși am făcut-o. Trebuia să ajung până la East 97th Street și nu voiam să renunț. Mai aveam doar șapte kilometri și picioarele mi se mișcau mecanic, încercând să ignor durerea ce voia să mă paralizeze.

Am ajuns la final și am luat-o în brațe. Trupul mi-a spus că trebuie să o iau din nou din loc. I-am zis că trebuie să mă duc la baie și am plecat. Cu totul. M-am cazat o noapte la un alt hotel, mi-am schimbat biletul și m-am întors singur acasă. Am lăsat-o să se descurce.

***

După câteva luni de regrete mi-am zis că nu o să mai alerg niciodată. Cu toate astea acum încerc să nu trag prea tare la început. E ok să mă las depășit.

Primii cinci kilometri au trecut. Încă nu mă doare nimic. Îmi simt corpul mai proaspăt ca niciodată, mai proaspăt decât atunci când am alergat până în Berchișești să o văd pe Maria, prietena mea din clasa a 6-a care era în vacanță la bunici. Am ajuns la ea după 40 de minute cu niște margarete ofilite doar ca să-mi spună că trebuie să ne despărțim; cineva îi scria poezii mai frumoase decât ale mele.

Zece, într-un final zece. Aproape un sfert. Deja simt că am îmbătrânit, se simte că nu am respectat planul de antrenament. Voi trăi consecința lenii pe care am avut-o în atât de multe dimineți. Ar fi trebuit să alerg o dată la două zile cel puțin câte o tură de lac; am preferat să stau în pat și acum o să sufăr. Mi-o asum; sunt bărbat, pseudo bărbat.

Au trecut aproape șase minute de când telefonul nu a mai zis nimic și niciun semn nu apare pe traseu. Aștept aplicația să-mi zică ultimul “lap time” mai mult decât o așteptam pe Irina să mă sune la începutul clasei a unsprezecea. Eram mic, eram prostuț și eram îndrăgostit. Atunci încă mai credeam în dragoste eternă, în suflete pereche și în călătorii care nu se termină niciodată. Alături de ea aș fi alergat până la capătul lumii. Eram totuși mic și prost așa că toată povestea s-a terminat așa cum a început: pur și simplu.

În dimineața aceea am ajuns la Mihaela după o oră de pedalat. Dacă aș fi alergat ca acum se pare că aș fi ajuns în puțin sub două ore. Aș putea să-mi închipui că după ce am trezit-o cu un sărut pe obraz și am ajutat-o să-și șteargă transpirația de la febră, m-am întors alergând acasă. Încă două ore să mă gândesc dacă mai avea sens o astfel de relație platonică. Acum știu răspunsul; atunci nu.

Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba!

Știam că o să mă doară, dar nu atât de devreme și atât de tare. M-aș opri și aș merge la doctor, dar mai am atât de mulți kilometri. Ultima oară când am simțit o durere așa intensă am mers la neurolog. Mă durea îngrozitor ceafa în timp ce mă masturbam. Aș fi încetat de la început, dar am continuat să mi-o frec sperând că o să termin. Nu a fost cazul. Laura era virgină, pe vremea aia, că acum e într-o relație fizică cu un dubios în costum, iar eu voiam să fiu un gentleman, să îi respect alegerea. Se pare că mă durea ceafa în timp ce urcam scările pentru că am băut trei cafele săptămâna aia. Asta a aflat doctorul atunci; eram un pudic, laba era o chestie personală. Acum aș bea orice, dar mai e până la Piața Muncii, unde e următorul punct de hidratare. Tocmai mi-am dat seama că fosta puștoaică virgină stă între timp pe Basarabiei; ar compensa frumos dacă ar ieși acum cu o sticlă de apă pe marginea drumului.

A doua tură de stadion. Suntem în stare să ne mândrim cu așa de puțin; National Arena, deși între timp am auzit mai des Arena Națională. Vorbind cu oamenii din Argentin nu spuneam de Ioana că avea încă o obsesie pentru fostul prieten, ci că e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o până atunci. Nu o să spun că acum sufăr ca un porc de Ignat, ci că am reușit să fiu stăpân pe corpul meu și să ignor durerea. Dar nu o pot face; picioarele îmi sunt paralizate deși se mai desprind de asfalt, mâinile se mișcă din reflex, iar eu trebuie să ajung, din nou, până la Casa Poporului.

Încă șase. Doar șase. Ca de la mine acasă până la Loredana, dacă ar fi fost să o iau pe la Gara de Nord. Niciodată nu am făcut asta, îmi era frică pe acolo. M-aș opri, dar mi-e frică. Dacă nu o să mai fiu în stare să o iau din loc? Dacă aș rămâne aici cu gândul la canapeaua alor ei din sufragerie? Am alergat atât, nu mă pot întoarce la dragostea mea din facultate. Acum e frig în Constanța. Început de octombrie; brațele ei nu erau chiar atât de calde. Încă șase. Doar șase.

Simt că nu mai pot să-mi ignor corpul. Țipă la mine și mă prefac că nu-l aud. Sunt mai puternic de atât. Am trecut peste pneumonia de acum patru ani, trec și peste cei trei kilometri rămași. Acum o să fie fără injecții, fără antibiotice, fără soțul amantei care se întoarce din Elveția. N-o să mai pot să mă mișc, dar măcar n-o să mă simt vinovat. La sosire voi iubi o iubită cu un singur iubit, voi suferi fizic, mă voi opri din gândit. Am simțit că mă voi îmbolnăvi în momentul în care m-am pus lângă ea după câteva ore, probabil patru, cu mici pauze de schimbat prezervative, în care am penetrat-o frenetic. Atunci știam că fericirea nu va dura, acum știu că durerea va dispărea la un moment dat. Încă puțin.

Am ajuns la Eroilor. O trupă dubioasă cântă ceva. Probabil că ar trebui să îmi ofere un strop de energie, cât să rezist până la final. Nu au habar ce mă așteaptă. Nu vreau decât să-mi primesc medalia și să nu strâng pe nimeni în brațe; nu am cum să fac asta. Nu pot să nu o strâng în brațe, mă așteaptă de câteva ore să ajung. Sunt un pseudo țăran, dar încerc să mă tratez. În plus, chiar nu am unde să fug. Mi-am făcut-o cu mâna mea când am ales să alerg prin București.

Casa Poporului e la fel de insipidă ca de obicei. M-aș gândi la toți cei ce au murit aici în timpul construcției dacă nu aș muri și eu acum; puțin câte puțin îmi simt oasele cum se dezintegrează. Încă un kilometru. Acum vreo șase ani mi-a luat aproape un sfert de oră să parcurg distanța asta; acum sper să o fac în cinci minute ca să termin sub patru ore. Atunci eram beat și nerezonabil de îndrăgostit. Stăteam în Regie și mă întorceam din Cotroceni; pe Andra o voi iubi mereu pentru modul în care o sugea.

Mai am doar cinci sute de metri să ma decid dacă mă despart de ea sau nu. Aș face asta, dar sigur mă așteaptă fix după linia de sosire și mi-e imposibil să alerg mai mult de-atât. Murakami aleargă și 100 de kilometri fără oprire; eu mai am mult până la nuntă. Aș putea să fac cei patru sute de metri rămași înapoi până la metrou, dar nu am nici cartelă, nici bani. Soarta mă obligă să mă prăbușesc în brațele ei și să rămân acolo. E vina mea că nu m-am antrenat suficient.

Se vede linia de finish. Aș merge, m-aș târî până acolo, dar sunt prea mulți oameni care privesc și aplaudă. Sunt atât de superficial încât voi sprinta. Am timp acasă, sub o plapumă, să plâng și să-mi înjur situația. Puțin, foarte puțin sub patru ore. Cei din Kenya au făcut de mult duș și foarte probabil nu se gândesc la faptul că nu a avut sens efortul. Pe ei nu i-a îmbrățișat nimeni, ei nu se gândesc dacă vor să fie în continuare genul de oameni care fug constant.

E bine la ea în brațe; e bine să nu se mai miște bordurile cu 10.2 km/h în jurul tău.

Dulapul

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu September 19, 2014 @ 13:26

Mihaela a plecat spre Suceava, iar eu mai am șase zile să-mi pregătesc vizita la ea. Printr-un mod aproape miraculos mama o să fie plecată pentru prima oară în ultimii ani, merge în București la un botez, așa că nu trebuie să inventez nici o scuză pentru plecarea mea de sâmbătă. Singura întrebare e dacă m-a chemat sa facem dragoste sau pur și simplu nu voia sa vină weekendul viitor acasă.

Au mai rămas patru zile și cred că cel mai bine ar fi să-mi iau totuși niște prezervative. Întrebarea e de unde. Dacă merg la magazinul de jos sau la farmacia de lângă liceu sigur maică-mea o să afle în mai puțin de jumătate de oră. Aș putea să iau din centru, dar sigur mătușa-mea o să fie la fel de repede informată că nepotul ei de 17 ani se pregătește să preacurvească.

Mai sunt două zile. Chiar nu are sens să îmi iau prezervative. Cu ea am ajuns deja cel mai departe. Sânii ei nu au fost niciodată un mister pentru mine, încă din seara primului sărut. Au fost primii sărutați și nu vreau alții. Pe canapeaua aia roșie și ruptă mi-am băgat mâna pe sub tricoul albastru, i-am desfăcut stângaci sutienul și i-am descoperit sfârcurile întărite. Era frig, începutul unui nou an. Anul ăsta, în care peste atât de puțin timp o să adorm în brațele ei. O să ne trezim împreună și când va veni toamna vom face mereu asta. Ea vrea să meargă la facultate în Iași, eu aș fi dorit să merg în București, dar m-am interesat și facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași e aproape la fel de bună ca cea din București. E și mai aproape de casă. Probabil că o să-mi fie puțin mai greu când termin să mă angajez, dar o să ne fie bine. Poate n-ar trebui să fiu atât de entuziasmat legat de ea, dar nu prea am cum să nu fac asta. E specială.

*

Am vazut-o prima oară în noaptea de Crăciun. Pe la patru dimineața a venit cu grupul de colindători în care era și soră-mea. S-au instalat în sufragerie și, în timp ce maică-mea se agita să-i servească cu diverse, eu nu știam dacă să ies din dormitor sau nu. Bine-am făcut că am ieșit. Primul și singurul lucru la care am mai fost atent de atunci a fost chipul Mihaelei. M-am îndrăgostit pe loc, dar nu am îndrăznit să-i adresez nici un cuvânt. Eram convins că e mai mare ca mine, probabil la facultate, că un puști ca mine nu are nicio șansă să o cucerească. Mihaela glumea cu toată lumea, râdea, zâmbea, radia de-a dreptul. Eu stăteam în pijamale pe unul din fotolii. Înainte să plece ni s-au intersectat privirile și mi-a zâmbit. Nu mai aveam nevoie de nimic.

Pâna pe 31 decembrie nu aveam niciun plan pentru noaptea de revelion. Am ajuns să îl fac cu grupul care ne-a colindat, după ce m-am oferit să-mi aduc calculatorul și să pun muzică. Mi-am instalat “sistemul” pe la prânz și înainte să merg la petrecere m-am oprit la biserică. Voiam doar să aprind o lumânare și să-mi spun dorința pentru anul ce va urma. Mă aștepta un an agitat; voiam să merg din nou la naționala de fizică, să iau Bac-ul cu cel puțin 9.70 și să intru la Poli în București fără taxă.

Am intrat însă în biserică și tot ce-mi doream părea prea mic, fără sens. Părintele înmâna lumânări aprinse credincioșilor și biserica era inundată de o lumină aparte. Am simțit pentru prima oară că mă aflu într-un loc cu totul special. Eram doar cincizeci de oameni în toată biserica; preotul împărțea pur și simplu lumânări fără să spună nicio predică. Fiecare se ruga în sinea lui. Eu m-am trezit dorindu-mi ca în anul ce urma să înceapă s-o întâlnesc pe Ea , că voi iubi și că voi fi iubit. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat: să-mi găsesc cu cine să-mi împart iubirea.

După zece minute am ieșit și am pus lumânarea la Vii. În momentul în care am lăsat-o din mână îmi era clar că dorința îmi va fi îndeplinită. A fost prima oară când am crezut că îl simt pe Dumnezeu în aer.

Până la miezul nopții petrecerea era decentă, dar nimic special. La 12 am ieșit cu sticlele de șampanie să vedem focurile de artificii. În momentul în care a sărit dopul primei sticle, Mihaela mă săruta. Nu a anunțat nimic momentul ăsta. Dumnezeu e cel mai punctual curier.

Mi-am petrecut prima dimineață din an sărutând-o, mângâind-o, învârtind-o. Am ațipit pe canapeaua aceea roșie pentru câteva minute, cu ea în brațele mele și nu m-aș fi trezit niciodată.

*

Mâine plec cu trenul de nouă. Mă așteaptă la zece fără zece în gară la Burdujeni. Nu știu exact ce o să facem după. O să-mi iau cu mine doar un tricou și niste pantaloni scurți în care să dorm. M-am mai gândit, chiar nu are sens să-mi iau prezervative. O s-o țin în brațe până dimineața, iar septembrie e atât de aproape. Ieri am rămas pentru jumătate de oră singur acasă și am reușit după mult timp să mă masturbez în liniște. Pentru prima oară am încercat să mă gândesc la Mihaela. Nu am reușit să termin. Nu vreau să se simtă ofensată, nu vreau să creadă că de asta mi-e atât de dragă. Țin la ea prea mult. Până la urmă am răscolit prin colecția de Infractorul și am găsit niște pagini decente cu anunțuri la numere cu opt nouă, opt nouă. Mihaela e altfel.

Ea e la baie. Sunt singur în patul ei din camera asta minusculă de cămin. Am ajuns cu greu aici. M-am strecurat pe ușa din spate când paznicul era la o țigară. Am așteptat aproape o oră să prind momentul. Când am încercat prima oară m-am întâlnit cu el la etajul unu. I-am zis că aveam de lăsat un plic pentru o tipă dintr-o cameră vecină. E cămin de fete și majoritatea sunt plecate acasă peste weekend. Trebuie să ținem muzica, de la un radio vechi care prinde doar Europa FM, cât mai încet în caz că trece cineva pe culoar, pentru că Mihaela nu s-a prezentat la apel și se presupune că a plecat și ea acasă.

O țin în brațe și o sărut pe frunte. Nu mă pot opri din a-i săruta fruntea. Mă joc cu sânii ei și o simt aproape. Ne-am spus noapte bună și ne iubim în felul nostru. În cameră se aude “I want to know what love is” și fără să-mi dau seama încep și eu să fredonez. Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă am mai ascultat melodia asta până acum, dar versurile îmi vin extrem de natural. Mihaela se ridică, își dă cămașa de noapte jos și îmi spune: “I will show you!”. Îmi dă tricoul și pantalonii jos, îmi sărută urechile, pieptul și buricul și mă întreabă dacă am căciuliță.

Îmi ia câteva secunde să mă prind la ce se referă. Nu, nu am prezervative. Voiam să-i explic de ce nu am luat, dar ea răscolește deja prin dulapuri. Ronțăie niște bomboane mentolate și nu spune nimic. Nu înțeleg de ce nu a continuat să mă sărute.

Stă cu capul pe pieptul meu și e bine. E o liniște ciudată între noi, a oprit radioul înainte să revină în pat și încerc să nu găsesc nicio explicație. Mi-e bine așa, chiar dacă nu am căciuliță. Nu mă mai sărută, dar îi simt fruntea pe pieptul gol. Nu am cum să fiu mai fericit de atât. Mâna mea dreaptă îi acoperă un sân; e facută special pentru asta; ea e tot ce-aș putea să-mi doresc.

E șapte dimineața și încerc să nu fac niciun zgomot din dulapul minuscul din camera ei. Stau aici cocoșat de jumătate de oră. Îi simt umerașele cum îmi intră în umeri, dar nu-mi permit să mă plâng în vreun fel.

Pe partea cealaltă a ușii stă tatăl Mihaelei. Nu am facut niciodată cunoștință cu el, dar îl știu. E singurul cioban autentic din oraș. L-am văzut de zeci de ori mânându-și oile pe malul Humorului. E un bărbat masiv, cred că are peste un metru optzeci, vreo 100 de kile și nu neapărat cea mai sociabilă persoană. În mod normal mă înțeleg bine cu părinții fetelor (sunt totuși “fizicianul Bucovinei”, singurul olimpic național din istoria orașului, singurul băiat bursier, am terminat cu media 10, am față de copil inocent), dar e posibil să nu las o impresie prea bună dacă ies la ora asta din dulapul singurului lui copil.

După discuții interminabile despre cât de depravați sunt tipii din ziua de azi, în mod normal l-aș fi putut convinge de contrariu, de cât de dezordonat e portofelul ei (e al meu, singurul lucru pe care nu am apucat să îl arunc sub pat când am auzit paznicul strigând de la capătul culoarului: “Camera 107, ai un vizitator!”) au ieșit din cameră.

Am mai așteptat cinci minute și am ieșit și eu, cu jumătate de kilogram mai slab. Am reușit să-mi recapăt respirația după cinci minute, dar acum sunt din nou în dulap. S-a auzit o bătaie în ușă și mi s-a părut cel mai sigur să mă reîntorc între rochiile agățate pe umerașe. O iubesc mai puțin? Are sens să mă mai gândesc la facultate în Iași? Ar fi trebuit oare să îmi fac curaj și să cumpăr niște prezervative? Nu, nu au sens întrebarile astea. Da, mă aflu din nou cocoșat în dulap, dar nu s-a schimbat nimic între mine și Mihaela.

Peste câteva zile e ziua mea. Nu am plecat la bunici cu restul familiei pentru că “mă doare burta”. Mihaela ar trebui să apară în orice moment. Nu am mai văzut-o de când m-a sărutat înainte să mă urc în trenul spre casă. Au trecut două săptămâni și între timp am reușit să cumpăr prezervative. Până la urmă am ales un chioșc din centru. Am dat aproape toți banii pe care îi aveam pe o cutie de Durex, o cola și un corn cu ciocolată. Vânzătoarea nu s-a uitat ciudat la mine. Probabil că pentru ea între două și zece totul decurge mecanic, scoate produsele de sub tejghea, ia banii, dă restul și continuă să se gândească la ale ei.

Stau de cinci minute la ușă când într-un final a bătut. O sărut din prima și îi dau ghiveciul de flori pentru 8 martie, care e mâine. O sărut în timp ce o conduc spre dormitor. E doisprezece și jumătate. Ai mei se întorc cu autobuzul de ora trei. O sărut și îi dau tricoul jos. Îi mângâi sânii prin sutien în timp ce ne întindem pe pat. Mai e atât de puțin până când scăpăm de asta.

Cu relativ mici eforturi îi dau jos blugii, desfac sutienul și îndepărtez minuscula lenjerie intimă. Face și ea același lucru și pentru prima oară îmi simt penisul erect fără să-l fi atins.

Îmi spune că are ea o căciuliță. Îi răspund că e ok, am și eu. Mă ridic de deasupra ei și scot un prezervativ din cutia deja desfăcuta. Rup cu greu ambalajul, îl țin de capăt (așa am citit pe instrucțiunile pe care le-am studiat de cel puțin zece ori) și încep să-l rulez. Îmi simt pula din ce în ce mai lipsită de putere. Mi-e clar că irosesc un prezervativ pe o puță bleagă.

Mihaela mă asistă fără să schițeze niciun gest. Stă cu picioarele desfăcute și se uită la mine cum mă chinui. Când vede că nu mai există nicio șansă se ridică și începe să se îmbrace. Palmez prezervativul irosit, îmi iau chiloții, pantalonii și tricoul și merg să mă îmbrac în sufragerie. Îmi închei ultimul nasture când maică-mea deschide ușa de la intrare. Se pare că au luat autobuzul de unu. Ies repede pe hol și încerc să o țin de vorbă; sper că Mihaela a reușit să se îmbrace. Iese și ea din dormitor și o pupă pe mama. Mulțumesc divinității pentru lipsa de erecție.

O aștept de zece minute. E prima oară când ne vedem după ce a plecat de la mine. Nu am vorbit între timp. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Mi-a trimis doar un e-mail în care îmi spunea să ne vedem azi la două. Mi-e destul de clar despre ce o să vorbim. Ciudat e că nu mă deranjează la fel de mult cum îmi imaginam acum o lună, când încă credeam că e prea bună pentru mine. Într-un final a ajuns. Încerc să o sărut fără niciun succes. Îmi dă un CD cu Robbie Williams, cadou pentru cei 18 ani pe care i-am împlinit acum două zile. Îi mulțumesc și dau din nou să o pup; îmi întoarce obrazul.

– Nu cred că mai are sens să ne vedem, imi spune duios. Îmi pare rău. Ești un băiat ok și o să crești frumos, o să vezi.

Treizeci de lei

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 14, 2014 @ 22:41

Pe Tata il vad rar, o data la cateva luni. Din cand in cand, mai ales cand urmeaza sa plec si mama e la baie, imi cere niste marunt. Am incercat la un moment dat sa ii dau mai mult decat “niste marunt” dar niciodata nu a vrut sa ia mai mult de zece lei. Cu banii astia isi ia cate cinzeci de votca fara ca mama, care se ocupa de bugetul familie, sa stie.

Iubita mea stie ca in seara asta, in loc sa o tin in brate, dau cativa zeci de lei pentru a sta singur la bere. Stie si ma intelge, chiar daca nu se intampla doar o data la cateva saptamani. Stie ca asta imi ofera iluzia de independenta de care am nevoie. Stau aici si citesc, eventual va scriu voua, ma uit la cate un meci si ma bucur de singuratate. O pseudo singuratate; imi place sa primesc mesaje adresate unui “iubit” si ma ingrijoreaza cand nu imi raspunde la telefon.

In seara asta mi-am dat seama ca de aproape un an am platit, in fiecare zi, in jur de treizeci de lei pentru o plasa de siguranta pe care nu am folosit-o niciodata. Zi de zi, luna de luna, am platit o taxa de protectie de care nu am avut nevoie. Poate la inceput, cand locul asta era nou, avea sens sa fac asta. In fiecare seara lasam banii in cutia postala si ma bucuram ca nu ma folosesc de polita de asigurare pe care o plateam.

Nu am condus niciodata, nu stiu daca se va schimba asta in viitorul apropiat, dar imi imaginez ca la inceput iti faci CASCO pentru ca nu esti foarte sigur pe tine, ca nu stii cand o sa ajungi sa dai cu spatele pe o alee foarte ingusta sau cand o sa pui frana de-aiurea pe un drum acoperit de polei. Dupa cativa ani insa iti dai seama ca, mai ales ca nu te-ai folosit de asigurare, nu prea mai are sens sa o platesti; esti un sofer mult mai bun decat la inceput si nu are sens sa dai banii aia in fiecare an.

Daca ajung sa fiu soferul acela, care, la mai putin de o luna de cand nu si-a mai innoit asigurarea, se trezeste cu o masina intrata pe contrasens? Stiu, nu mai are sens ca in seara asta sa mai platesc taxa de protectie, dar daca totusi Murphy si ale lui legi se hotarasc sa loveasca din plin? Chiar daca doi plus doi au facut patru de o vesnicie, nimic nu opreste un cinci sa apara.

Gata. M-am hotarat. Daca nici in seara asta nu apare acel cinci, desi probabil o sa incerc sa fac un doi sa tinda la trei, voi completa cererea de a renunta la asigurare. As putea sa nu mai platesc pur si simplu dar sunt om de cuvant, imi place sa cred, asa ca voi da un preaviz inainte si voi continua pentru urmatoarele zile asigurarea de treizeci si ceva de lei pe zi. Sper doar ca acel doi ce tinde spre trei nu se va intalni pe cealalta parte cu un doi urmat de multi de zero si un unu.

Resuscitare

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu April 5, 2014 @ 20:16

Au trecut cateva luni de cand nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de cand nu am mai scris pur si simplu. Ati citit textele care au iesit intre timp, dar cred ca v-ati dat seama ca sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal asa ca a inceput sa scuipe confesiuni pe internet. Da, e dragut sa citesti povesti cu diacritice si texte peste care am trecut de cel putin trei ori inainte sa le public, dar nu la asta ma gandeam cand, acum o eternitate, am cumparat domeniul sau cand am inceput sa scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam ganduri aparute la intamplare si publicam imediat. Asta incerc sa fac si acum, oricat de greu ar fi la a 6-a bere din sambata asta.

Aseara mi-am dat seama ca am renuntat, fara sa imi dau seama, la un lucru care ma definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama cand s-a intamplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mandru dar, oricum, m-a surprins faptul ca m-am schimbat pur si simplu. Nu am realizat niciodata momentul in care nu am mai folosit o expresie care ma definea atunci, dar care ofensa pe multi.

Stabilitatea asta ma omoara in momentele in care vreau sa fiu “creativ” “pur si simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor marete e o relatie in care pana si tu crezi. Ceva de genul e si situatia in care ma aflu eu acum. De fiecare data cand stau in fata tastaturii mi-as fi dorit sa fiu un tip singur care nu stie cum sa faca rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel putin pentru partea cu scrisul.

Pentru cei care au rezistat pana aici si nu si-au dat seama ca scriu de dragul de a scrie am un mic secret de impartasit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nici o idee geniala de povestit.

Acum ca sunt singur pe pagina asta vreau sa-mi aduc aminte ca au existat momente in care am simtit ca spun lucruri geniale. De obicei asta se intampla dupa a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz si am simtit asta. Eram pe malul Oltului, nu stiu daca pe cel cu perfectul simplu sau pe celalalt si pustanii de liceu se inecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colectia de povesti de la Rao, in timp ce o tipa, relativ buna de cucerit in alte imprejurari, statea deasupra unui tip scos cu greu din apa. Ati crede ca incerca sa-l resusciteze, tinand cont ca nu mai respira dupa ce a stat cinci minute sub apa, dar nu, ea repeta niste replici dintr-o adaptare dupa Romeo si Julieta. As fi retinut din ceea ce zicea daca nu as fi fost socat de faptul ca ea nu era singura care incerca sa salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc “resuscitare prin clasicism”.

In jurul prosopului meu stateau zeci de liceeni aproape morti. Deasupra fiecaruia dintre ei stateau tinere recitand versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial daca nu ar fi murit toti cei ce erau resuscitati cu poezie. Mi-am ridicat prosopul in momentul in care au ajuns primele ambulante. Nu vroiam sa fiu partas, mai mult decat am fost, la povestea adolescentilor inecati in Olt. Eram inca in concediu, nu voiam sa pierd nici un minut raspunzand intrebarilor celor de la politie sau reporterului de la ProTv.

Intre noi fie vorba, toata povestea a pornit de la faptul ca cei 13 liceeni morti doreau sa cucereasca aceeasi tipa. O gagica, Andreea, care  la iesirea cu clasa le-a zis colegilor ca se va saruta cu cel care va reusi sa stea cel mai mult sub apa. Erau 27 in clasa. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine cand a ajuns prima ambulanta.

Maraton

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 27, 2014 @ 17:45

Aveam cu mine o cutie de Timișoreana pe care am adus-o ca să sărbatoresc așa cum trebuie primul meu maraton. Uraganul care s-a abătut cu câteva zile înainte a dat puțin peste cap planul pe care îl aveam pregătit. Mă plimbam pe aleile din Central Park încercând să-mi dau seama dacă are sens să alerg cei 42 de kilometri a doua zi. Vroiam să-mi deschid berea și să fumez o țigară, dar la intervale relativ scurte treceau polițiști pe lângă mine.

Am ajuns pe un fel de deal, cam în dreptul străzii 75, pe unde nu puteau ajunge polițiștii pe scutere sau biciclete. Eram păzit de ceva copaci și niște trepte, îmi puteam ascunde berea și țigara la timp. Locul era pustiu. Mi-am desfăcut berea și am început să fumez. Eram fascinat de zgârie norii care răsăreau deasupra oazei de verdeață. M-am lăsat dus de visul de a trăi în unul din apartementele de pe 5th Avenue și nu am observat-o când s-a așezat lângă mine.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, în ciuda celor cinci grade de afară. Purta un pardesiu negru pe deasupra, dar nu mi-e foarte clar cum o putea ajuta pe frigul ăla. Celelalte bănci erau libere si totuși ea stătea la mai puțin de zece centimetri de mine. Nu știam dacă să îi spun ceva sau nu. Din fericire a omorât ea momentul ușor penibil. Surprinzător, nu a făcut-o în engleză, ci într-o română cu accent mai mult sau mai puțin dubios:

– Piața Operei. Încă îmi aduc aminte de colegul meu de școală, care a venit la mine și mi-a întins un balon verde. Știa ca Îmi plac balonele; nu știa că îmi place și de el. A doua zi am plecat din Timișoara spre București și de acolo spre ce vedeau ai mei a fi Libertate. După mai mult de douăzeci de ani uite că văd o cutie de Timișoreana în noua mea casă. Eu sunt Monica. Născută în Banat, crescută în New York.

– Cristi, născut în Bucovina, crescut de unul singur.

– Și ce te aduce pe aici? De ce vrei să fugi?

– Doar de oamenii în albastru. N-aș vrea o amendă și să-mi suspende viza, nu că aș mai folosi-o vreodată. În rest, încă nu fug. Poate mâine. Am venit pentru maraton.

– Îmi pare rău. Putea fi mai rău. Puteai să fugi de tine. Tu măcar știi că după 42 de kilometri o să te oprești.

– Să înțeleg că tu de asta fugi? Ești alergătorul, bine, în cazul tau alergătorea, care face înconjorul lumii ca să se găsească în același loc?

– Nu știu. Poate. Fuga mea, dacă a existat așa ceva, că mai mult de niște trepte ca să prind un metrou nu sunt în stare, a început acasă. În Timișoara. Scuza a fost simplă, deși tu nu știu cât îți mai aduci aminte de comunism sau Iliescu. Oricum, da, cred că ai dreptate, eu fug mai mult ca tine, dar în Timișoara nu mai calc, deci greu să ajung la punctul de start.

– Nu, nu prea m-am lovit de ce îți aduci tu aminte, probabil, despre România. Iliescu e o bunicuță cu un zâmbet prefăcut, Banatul e în drum spre berea din Belgrad. Cam atât, dar îmi imaginez că odată ce te-ai oprit aici, respiri un alt aer. De ce să mai alergi?

Mi-a schițat un zâmbet sec și liniștea s-a abătut asupra noastră pentru câteva minute. După ce a luat o gură din cutia mea, fără să mă întrebe, a răspuns.

– Crezi că schimbă ceva? Nu mă încătușează salariul de 200 de dolari, pe care îl câștigă o prietenă din liceu, dar alegerile pe care le-am făcut mă fac să stau cu tine aici în loc să mai merg 300 de metri până în apartamentul cu vedere spre Manhattan. Iau o gură de aer înainte să fiu forțată să sprintez spre un punct intermediar. Nici nu știu ce m-a adus aici. Fuga de România? Căsătoria pe care o vedeam ca pe o scăpare din labirintul de hârtii pe care l-am găsit odată ce am ajuns pe partea asta a oceanului? Copilul născut din nevoia de colac de salvare dintr-o căsnicie menită să eșueze?

Nu știam ce să-i zic. Eram doar un puștan care se bucura de locul în care Holden urmărea rațele în timpul verii, ca să se întrebe iarna unde au dispărut. Mă jucasem de-a filosofia ieftină fară să știu unde mă va aduce. M-a adus la un moment de tăcere. Pentru că nici ea nu omora momentul, am zis o prostie:

– Și când colacul s-a spart? Vreo vestă de salvare?

Zâmbetul i s-a lăsat și a scos doar o grimasă, foarte asemănătoare cu cea pe care un foarte bun prieten de beție o face înainte să-mi spună să mor. Ea a fost însă mai elegantă.

– Mi-a fost dor de asta. Daca dădeam de un american și-i ziceam toate astea mi-ar fi spus, cu toată sinceritatea și buna credință din lume, “I am sorry, it will get better!”. Tu, în schimb, învârți cuțitul mai mult, să te asiguri că a ajuns unde trebuie. Da, dacă vrei să știi, am suflat până s-a umflat. În caz de nevoie am ceva care să mă țină la suprafață. Nu-l las totuși pe Thomas în urmă. Idiotul de tată a ales numele. Nu-l las. Dacă e cazul, mă scufund cu el, deși vesta e destul de mare pentru amândoi. Acum știi între ce alerg?

– Sincer? Nu! Am băgat vesta în discuție fără să știu ce aș vrea să însemne și acum tu o folosești ca pe o metaforă pe care nu o pot înțelege.

Rochia a început să-i tresară de râsul forțat. Eu stăteam înfrigurat fără să știu ce să fac. Aș fi vrut să am mai multă inspirație, dar mi-era imposibil să pun întrebarea care trebuie.

– E un alt tip, vesta?

M-a privit rece, s-a ridicat și mi-a zis:

– E cazul să plec spre casa goală. Thomas și taică-su sunt plecați, dar mă sună din Florida în fiecare seară la nouă.

La zece minute după ce a plecat m-am ridicat și m-am îndreptat către metrou. Mă aștepta o zi grea. Vroiam să fac ceea ce m-a adus în imensitatea asta de beton și oțel.

Telefonul îmi spunea că am terminat cei 42 de kilometri, când am văzut pe cineva căzând cu un balon verde în mână de la etajul 20 al unei clădiri aflată vis-a-vis de parc. Terminasem primul meu maraton.

Singuratate

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 6, 2014 @ 11:46

Nu mai trebuie să fierb pastele în timp ce ea prepară sosul. Nu mai trebuie să facem dragoste după ce terminăm de luat masa. Nu mai trebuie să trimit mesaje liniştitoare la fiecare treizeci de minute. Nu mai trebuie să fac nici unul din lucrurile astea.

Pot să stau în continuare aici şi să beau. Pot să fumez fără să simt vreo privire îngrijorată. Pot să mă masturbez în linişte fără să mă gândesc la faptul că diseară nu o să am chef să o satisfac. Pot să mă cac cu uşa deschisă ca să ascult mai bine radio-ul din bucătărie.

Au trecut vreo douăzeci de ani de când nu am mai avut senzaţia asta. Nu prea ştiu ce să fac cu ea. Aş lua-o cu mine în Vamă, dar am auzit cu toţii că nu mai e cum a fost. Eu nu prea am de unde să ştiu; am fost acolo ultima oară acum 18 ani când am cerut-o. Eram la un bătrân în curte şi a apărut un “noroc” zburător. Mi-am dorit cu voce tare să ajung să mă căstoresc cu ea. A zis “Da”, fără să aştepte o întrebare oficială. Ne-am luat în curtea aia o lună mai târziu.

Ultimele ei cuvinte au venit acum o săptămână. Au fost influenţate, clar, de-un film pe care îl văzusem cu câteva zile înainte, în rezerva ei de la Municipal. Mi-aş fi dorit să moară într-un mod mai original. Săraca artistă nu mi-a zis decât să-mi trăiesc viaţa, că sunt tânăr, înainte să apară asistentele să o ducă să moară în altă parte.

Patru zile de la înmormântare. Da, sunt puternic. Am aruncat toate pungile de paste; am aruncat provizia de Izvorul Alb şi am înlocuit-o cu Borsec. Am ars toate cearşafurile în mijlocul sufrageriei; o să chem o echipă să înlocuiască parchetul şi să dea cu var. Ce bine că pot să arunc tot ce-mi aduce aminte de ea. Din fericire nu a rămas nimic care respiră. A avut uterul ei grijă de asta. Actele premergătoare adopţiei au fost primele aruncate peste hainele ei, predominant galbene, care au tot ars în faţa mea.

Sunt totuşi puternic. Toate astea s-au dus. În sfârşit liber cu totul. Dacă e să iei în calcul statisticile aş mai avea vreo 36 de ani să găsesc pe cineva care să o înlocuiască, aşa cum şi-a dorit. Nu trebuie să mă grăbesc. Încă mai ţin minte ce îmi doream când ne certam la începuturi. Îmi plăcea să o ţin în braţe, nu mă înţelegeţi greşit, dar îmi era totuşi poftă de începuturile din A.

Clubul încă mai există. N-am mai intrat în beciul ăla de o mulţime de ani. Pe vremea aia încă nu aveam nici un fir alb de păr. E o miercuri seară aşa că probabil o să fie gol, nu m-ar surprinde să fie chiar închis. Acum există atât de mult opţiuni încât m-aş mira să mai aleagă cineva locul ăsta. La ştirile de la ora 7 mai arătau imagini din cluburi şi toate păreau aşa moderne şi altfel decât cele în care mergeam. Sigur o să fiu singurul rătăcit.

E două dimineaţa. Locul nu e gol şi arată ca pe vremuri. Acelaşi beton, aş putea jura că până şi acelaşi pişat inundă buda de la băieţi. Lumea s-a schimbat. Simt nevoia să-mi pipăi portofelul la fiecare treizeci de secunde la vederea dubioşilor care mă înconjoară. Par însă a fi preocupaţi doar de mişcările lor ciudate. Din boxele date mult prea tare se aude muzica studenţiei mele, dar mi-e greu să înţeleg dansul celor din jur. Pe vremea aia pe The Clash luai o tipă la învârtit, nu te mişcai de pe un picior pe altul cu o sticlă de bere în mână.

O fată stă la câteva beri de mine. Nu se antrenează în dansul ridicol din mijloc. Îşi bea berea în liniştea ei, conectată la telefon. Chipul fetei îmi aduce aminte de al Mariei la începuturi. Când am observat-o prima oară nu trimitea mesaje, dar pur şi simplu era în altă lume. În Clubul Arhitecturii am dansat pentru prima oară. Cred că am luat-o prin surprindere. Nu a avut timp să spună “Nu” înainte să se învârtă cu mine pe un rock-n-roll dubios. După a treia piruetă nu a mai avut nici o şansă.

Acum nu mai e atât de simplu. Ea e tânără, eu sunt eu. Aceeaşi muzică, eu nu am mai dansat de mult, ceilalţi se clatină de pe un picior pe altul. Ea moartă, eu aproape beat printre copiii pe care nu i-am avut. O ştiu, i-ar plăcea să mă vadă acolo, ca pe vremuri, aşa că îmi las berea şi iau mâna copilei. Nu o las să se sperie, suntem deja în mijlocul unei piruete când îşi dă seama că dansează cu cineva aproape cărunt. O las pe spate iar ea îşi transformă grimasa într-un zâmbet. Se lasă şi ea pradă ritmului; picioarele ni se mişcă la o distanţă constantă de cinci centimetri unul de celălalt. Degetele mele îi ating, în schimb, spatele descoperit. Piele fină şi catifelată a cărei atingere am uitat-o.

Maria şi cremele ei apar când îi ţin corpul fetei paralel cu betonul clubului. Încearcă să fie ca-n tinereţe în timp ce eu ţin tinereţea în braţe. Aproape că o scap, dar dând vina pe nişte bere vărsată îmi revin şi par la fel de lucid ca puțoiul care dă pe gât un pahar de lichid galben. Copila nu spune nimic, se lasă pur şi simplu condusă ca şi cum aş şti ce fac. La a patra melodie pe care nu o ştiu mă dau bătut şi o conduc lângă tejghea.

Stăm unul lângă celălalt fără să ne spunem nici un cuvânt. Încă nu ştiu cum o cheamă şi mi-e frică să aflu câţi ani are. Ea şi-a recuperat berea şi bem în paralel fără nici un fel de interacţiune. După trei melodii o iau cu mine şi o scot afară. O apuc de mână şi o duc într-o crâşmă încă deschisă. Comand două beri. Şi apoi încă un rând.

Într-un final începem să vorbim. Eu aflu că o cheamă Andreea, ea că sunt văduv. Cum sună asta! Mă aşteptam să fugă de spaimă; rămâne însă în faţa mea. Mă ascultă pur şi simplu. După încă două beri încă face asta. Nu a zis nici un cunvant. Eu în schimb, am profitat de situaţie şi i-am zis tot ce mi-a rămas pe suflet. Moartea Mariei pare acum doar un mic detaliu în toată povestea pe care copila o absoarbe cu ochii ei albaştri.

Într-un final mi-am încheiat monologul şi liniştea ne-a înconjurat din nou. Prima ei întrebare a venit la scurt timp.

– Şi totuşi, cum aţi rezistat atât de mult timp? Pare că v-aţi iubit extrem de mult. Cum e posibil? Mie mi se par şase luni prea mult, dapoi douăzeci de ani?

Îmi era imposibil să-i răspund. Ce m-a ţinut lângă ea atât de mult timp? Clar nu au fost copiii. Nici măcar inerţia. Maria avea felul ei de a se reinventa şi de a-mi suporta capriciile. Micile excentricități şi marile abateri de la canoanele impuse. Îmi aduc şi acum aminte privirea ei lipsită de regrete când m-am întors după şapte zile din pribegia mea din deltă fără să-i spun nimic înainte să mă urc în trenul spre Tulcea.

– Pur şi simplu. Ne-am avut unul pe altul şi nimic nu a mai contat. A fost exact ce căutam înainte să-mi dau seama că eu caut ceva. Dansa, era frumoasă, mă înţelegea, nu vroiam ceva mai mult. M-a ajutat, probabil, faptul că atunci când am găsit-o nu căutam nimic. Era altfel prin 90.

– Şi eu caut. Nu neapărat în seara asta, nu neapărat pe tine, dar ar fi atât de fain dacă ar fi cineva cu care să împart aceeaşi poveste.

– Aceeaşi poveste? Ea e sub doi metri de noroi acum. Nu e nici o poveste cu final fericit sau ceva de genul. Ea a murit; eu beau bere cu tine.

– Dar nu ai plecat. Caut pe cineva de lângă care să nu vreau să plec după câteva luni.

– De ce aş fi plecat? Nu m-am plictisit niciodată, şi dacă am făcut-o, mi-a trecut până a doua zi dimineaţă. Îmi plăcea să o ţin în braţe, dar fără să mă obsedeze. Am văzut atât de mulţi prieteni pierzându-se în gelozii ieftine. Am avut fiecare spaţiul său. Fără încredere nu am fi rezistat cu siguranţă. Cred că dacă ar fi să o compar cu ceva, relaţia noastră a fost că cea pe care o am cu berea. Nu mă plictisesc de ea chiar dacă o beau în fiecare seară. Aş putea trăi fără ea, dar nu are sens. Da, am câteva kilograme în plus din cauza ei, dar mai e mult până ajung la o sută. Beau în medie şase pe zi, dar nimeni nu ar putea să mă numească alcoolic. Dacă luam antibiotice puteam să plec în delegaţie o săptămână fără să ne facem griji că vorbim doar foarte puţin o dată la câteva zile. Au mai fost seri sau dimineţi în care mi-am spus că nu mai beau niciodată, dar la şase o luam în braţe şi îi sărutam fruntea. Da, mi-e dor de Maria, dar nu e vina mea că a plecat. Dacă doctorul îmi zice că o să-mi moară ficatul, o să beau apă plată cu lămâie de acum.

– Să mai bem o bere pentru asta!

Pur si simplu

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 26, 2014 @ 21:01

Acum cativa ani, cu cateva zile inainte de ziua mea,  ma uitam peste lista cu invitati si jubilam. Urma sa fie prima aniversare in care aveam langa mine 11 tipe cu care am facut sex. Pe 10 dintre ele le penetrasem, cu a 11-a facuse-m doar sex oral. Nu conta; era un moment important pentru mine. Eram un politehnist care urma sa daseze in aceiasi seara cu 11 tipe pe care le-a vazut dezbracate si care i-au oferit cel putin o felatie. Cand a venit seara de 11 nu au venit decat 10 din ele. Erau totusi 13 tipe ale caror sani le-am sarutat, dintr-un total de 20 de oameni cu care imi sarbatoream ziua. Eram implinit.

O strangeam in brate si ma gandeam la lista care mai avea un singur rand ne taiat. Ea avea 35 de ani, isi impingea sanii in pieptul meu iar eu nu mai trebiua decat sa fac sex cu o asiatica, sau negresa, ca sa bifez totul. Cu un an in urma am primit un blowjob de la o australianca dar nu se numara ca si “sex cu o straina”. Cu tipa pe care o tineam in brate am bifat “o femeie cu cel putin zece ani mai in varsta”. Pana in momentul acela eram mandru de toate cele bifate: de numarul lor, de cate in acelasi timp, de primul sex in public, de primul anal, de lift, de cate orgasme a avut intr-o singura seara.

Intr-o seara, gandindu-ma la ziua ce urma, mi-am dat seama ca mi-as putea depasi, a doua zi, un record pe care l-am ignorat pana atunci. Dimineata urma sa fac sex cu prietena mea, as fi sunat apoi la bitou sa spun ca sunt blonav si mi-as fi continuat ziua in pat. Asa am si facut. Pana la 6 cand s-a terminat ziua de munca facusem sex cu alte 4 tipe. Cate una la fiecare doua ore, dupa ce a plecat iubita mea spre birou. M-a mirat pana si pe mine eficienta de care am dat dovada. O data la doua ore incercam sa strang orice fir de par incriminator. Seara, cand am tinut-o in brate din nou, eram epuizat dar nu eram sigur daca ar trebui sa fiu si entuziasmat sau nu.

Aseara insa, a fost mult mai complicat decat atat. Nu a mai fost vorba de liste, obsesii sau recorduri. Am luat-o in brate, am strans-o puternic la piept si mi-am adus aminte de ce-mi doream cu 15 ani in urma. Nu ma gandeam la locuri, numere, procente. Imi doream doar sa tin in brate pe cineva pe care sa iubesc si care sa ma iubeasca. Suna copilaros, si era. Nu-mi doream sa fut doua virgine asiatice intr-o padure din Vietnam; imi doream sa gasesc pe cineva care sa ma inteleaga si sa ma suporte in bratele ei.

Aseara mi-am dat seama ca sunt acolo, cu sau fara vaginul, nascut in Africa, penetrat.  

Fara ea

Filed under: Din viata — Gelu September 25, 2013 @ 22:20

M-am tot gandit la momentul asta. Trei zile doar cu mine in Bucuresti, sa pot sa citesc si sa beau cat vreau, fara sa ma intorc acasa si sa o gasesc in pat, fara sa ma simt vinovat. Niste seri ca pe vremuri, cand ma uitam pe geamul din fata mea si cautam potentiale iubiri.

In perioada interbelica Romania a trait cea mai prospera perioada din istoria ei. Nu am cunoscut pe nimeni care sa fi trait in ea. 

Am ajuns singur in Club A. Pe ring se dansa patetic. In mod normal as fi ocupat ringul cu miscarile mele dubioase, profitand ca am langa mine cea mai buna dansatoare din tot clubul, incoronandu-ma astfel cel mai bun dansator din acel subsol. Asa, singur, eram doar unul dintre burtosii care se miscau singuri in felul lor (uneori si in ritmul muzicii).

Prin 80, in lipsa de altceva, tinerii chiar se bucurau de muzica.

Stateam ca un dubios rezemat de tejghea si nu intelegeam ce caut acolo. De ce nu sunt acasa si dorm; de ce nu fac pur si simplu dragoste; de ce nu imi folosesc Kindle-ul, care are in cele de urme baterie. Ma tot intrebam, pentru a nu stiu cata oara, de ce dracu vreau sa ma deprim. Stati linistiti, nu mi-a venit nici un raspuns in minte. Stateam singur, ca ciudatul cu burta, intr-un colt si incercam sa dansez de unul singur. Nu puteam decat sa dau din cap ca un tip gata sa sara pe orice tipa disponibila. Daca era ea langa mine am fi fost stapanii ringului. Nu era cazul.

In 90 tinerii ieseau in strada pentru ca vroiau sa scape de neo comunisti.

Am plecat cu coada intre picioare intrebandu-ma de ce imi amintesc cu melancolie de momentele de singuratate din club. Poate e vorba doar de atitudinea pe care am pierdut-o. Nu mai pot sa privesc cu superioritate peste dubiosii din jurul meu, indiferent de cat de multe pisici i-ar astepta acasa. Nu mai pot sa ma vad ca salvatorul fiecarei pustoaice care plange intr-un colt. Acum sunt constient cat de greu e sa o faci fericita pe o singura femeie.

Prin 2000 am sarutat prima tipa.

Mi-a tot fost atat de usor sa spun “Nu a fost sa fie!”; mi-e atat de greu sa recunosc: “Nu poti s-o faci sa fie nefericita!”. Greul vine mai ales atunci cand ea intelege toate fobiile si toate nevoile de singuratate pe care le ai. Cum sa te superi pe cineva care te lasa sa fii cum vrei tu? As putea inventa o lume in care asta sa fie un motiv de depresie. 

Ce g****a mea

Filed under: Din viata — Gelu May 25, 2013 @ 19:08

Sunt destul de putine lucruri care ma fac fericit. Dansul si alergatul sunt doua dintre ele. Se pare ca ar trebui sa ma abtin de la ambele in urmatoarele saptamani. Daca de la alergat mi-a fost relativ usor sa iau o pauza, gandul ca ar trebui sa ma abtin de la miscari exuberante in timp ce dansez ma sperie putin, mai ales ca in cateva zile va trebui sa iau o pauza si de la alcool. Trebuie sa renunt, pentru moment, la cele doua lucruri si asta se datoreaza doar faptului ca nu pot sa-mi spun nu. Din nou, vesnica problema.

Nu am putut, acum mai bine de o luna, sa alerg linistit pe strazile Clujului. Era evident ca nu am nici o sansa sa trec linia de la sosire in primii 50 si desi dupa cativa kilometri corpul imi tipa sa o iau mai moale eu am continuat sa il fortez. Si acum se razbuna. De data asta am preferat sa simt adrenalina curgandu-mi prin vene, ca sa mascheze durerea, in loc sa inteleg mesajul si sa incetinesc. Sau sa ma opresc. In alte dati am preferat cocktailul de hormoni din timpul unei aventuri de o noapte, in locul sentimentului de siguranta dat de o relatie stabila. Inevitabil am avut de platit de fiecare data cand nu am putut sa-mi spun nu.

Am masat-o usor cu diverse alifii si am infasurat-o cu atentie intr-o fasa elastica dar ea nu ma lasa. Inca mai tipa ca am fost prost. O simt cum imi reproseaza lipsa antrenamentelor, ca am preferat pseudo gloria liniei de sosire in locul micilor victorii ascunse. Eram convins ca-mi va impacta doar orgoliul de alergator dar m-a lovit mult mai rau. Ce rost mai are sa ies in cluburi daca nu pot sa fac podul pe spate? Eu chiar nu sunt omul care sa-si miste capul, eventual si mainile, si sa spuna ca danseaza. Fie o faci pana la capat, fie nu o mai faci de loc.

Chiar daca stiu ca e doar vina mea, dupa cum spuneam, nu am ascultat-o destul cand a inceput sa se planga,  nu am putut sa nu o judec, sa mi se para cea mai mare femeie. Am urmat sfatul doctorului si nu am mai alergat, ce vroia mai mult de la mine? Am masat-o, am tratat-o, am impaturit-o si mai ales am urat-o. Ce vroia mai mult de la mine? Am multe foste prietene care nu am obtinut nici macar atat de la mine. Nici una nu a indraznit sa-mi interzica sa dansez. Stia ca mai degraba as renunta la sex decat la asta. La glezna nu am insa cum sa renunt.

Incercam sa ating podeaua de beton cu parul cand m-a avertizat pentru ultima oara. Apoi a renuntat la vorbe in vant si mi-a atacat sistemul nervos. Din nou. Durerea nu era crunta, puteam sa-i supravietuiesc relativ usor dar nu aveam cum sa nu ma intreb daca ar trebui sa renunt la ideea de a merge in Atena sau in Istambul pentru maraton. Fara voia mea alergatul a devenit o parte importanta a echilubrului de care incerc sa ma bucur in fiecare zi. Precum dansul.

Acum stau si o misc din dreapta in stanga, de sus in jos, incercand sa-mi dau seama daca mai e furioasa pe mine. Mai e. O sa-i treaca la un moment dat. Ca sa o citez pe mama, pana ma insor o sa-mi treaca. Numai ca eu nu vreau sa ma insor. Eu vreau sa alerg si sa dansez. Ati crede ca nu cer prea multe, dar se pare ca da, asa ca nu pot decat sa stau linistit pe bicicleta eliptica si sa dau incet din cap.

Povestea Marianei

Filed under: Din viata — Gelu May 16, 2013 @ 22:58

Pe Mariana am cunoscut-o din greseala in Argentin. Intamplator era la masa cu o tipa cu care as fi vrut sa fac sex asa ca am ajuns sa dam noroc. Tipa care zambea in rusa, nici forma sanilor nu era de neglijat, m-a atras spre masa lor dar a plecat la scurt timp asa ca am ramas doar eu cu Mariana.

Nu vreu sa va plictisesc foarte mult asa ca ma rezum doar la o poveste, de spus pana se termina un fund de bere. Suntem in Argentin, ce dracu. Sa revenim: am ramas cu Mariana la bere si nu prea aveam ce sa ne spunem. Ea se plangea ca iubutul ei a plecat in Vama fara ea, desi era aniversarea lor, iar eu incercam sa-i explic ca desi e ciudat ce a facut, nu e nimic de condamnat, cel putin nu in modul dramatic, aproape tragic, in care relata ea lucrurile.

Discutia asta, despre responsabilitatile unui prieten bun, a durat cateva zeci de minute. Toata conversatia, intre doi oameni care nu se cunosc, a ajuns la alt nivel in momentul in care a ajuns sa fie despre spital. Eu nu judec, sunt putine lucruri care ma surprind, dar ce urma sa-mi spuna Mariana urma sa ma socheze, mai ales ca pana atunci eram, cat de cat, avocatul tipului.

Nivelul meu de intelegere s-a schimbat aici:

– Am inteles de ce nu a venit la spital, dar totusi, sa plece in vama de aniversarea noastra?

Am cerut si am aflat detalii. Ea mi-a povestit episodul cu o foarte mare detasare, dorind sa sa intoarca la drama vietii ei: el a plecat in Vama desi era ziua lor! Eu eram socat de faza cu spitalul. Poate ca sunt eu mai ciudat dar mi se parea ca e mai natural sa te superi, fara sa poti sa treci peste asta, pe faptul ca te-a batut cat sa stai internata o saptamana, si nu neaparat pe faptul ca a plecat in Vama fara tine. Oricat de magic ar fi la stalp.

Mariana era insa diferita. Pentru ea nu contau lucrurile omenesti, cum ar fi oasele rupte, ci faptul ca el era la mare fara ea. Am incercat sa-i spun ca oamenii mai simt nevoia de libertate, sa plece pur si simplu, dar nu intelegeam cum a ajuns sa fie in continuare cu cineva care a bagat-o pentru cateva saptamani in spital. Am intrebat-o. Ea mi-a zis ca pur si simplu il iubeste, ca fost doar o scapare, ca era intr-o oarecare masura si vina ei, prea l-a batut la cap in seara aia.

In dementa mea de pseudo balcanic needucat as putea intelge, mai ales ca si om care se simte prost ca tipa la cineva ca tine gazul pornit jumatate de ora cat se chinuie sa aprinda chibritul, o palma data in timpul somnului sau sexului, dar totusi, picioare in coaste si pumni in fata? Asta eu nu intelegeam iar ea nu intelegea ce nu inteleg. Pentru ea era totul clar: il iubea, o iubea dar, marea problema, de ziua lor a mers in Vama fara ea. Unele lucruri se repara prin spitale, altele nu.

Mi-am pastrat cu greu pozitia de antropolog care nu judeca si nu am intrebat-o: “Femeie, esti proasta sau disperata?”. I-am spus doar ca mi se pare ciudat ca il asteapta. Ea mi-a confirmat asta. Credea ca ma refer la escapada lui din Vama. Fiecare cu demonii lui.

Dupa cateva luni am vazut-o din nou. De data asta era cu el, tipul cu marea. Pareau fericiti in cearta lor legata de draftul de Ursus, ceva legat de raportul cantitate/pret fata de sticla, si era aproape natural ca ea sa poarte ochelari de soare in Decembrie. Cat a fost el plecat la baie am vrut sa o intreb despre cum mai merge relatia lor dar mi s-a parut deplasat asa ca am tacut. Cu totii. Pana s-a intors si am vorbit despre Steaua.

Pofta de scris

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu April 24, 2013 @ 21:17

Mi-e pofta sa scriu pur si simplu. Sa stau pe o terasa cu bere o ieftina in fata si sa tastez fara sa am nici o tema de facut si fara sa-mi fac griji dupa aia legat de virgule, repetitii sau lipsa diacriticilor.

Mi-am comandat un meniu de 8 lei (4 mici, mustar, paine si un draft de bere) asa ca as putea sa-mi hranesc si pofta de scris. E insa greu fara subiect dat atunci cand dramele prin care treci ajung sa se rezume la faptul ca inca nu ai cazare in Vama de 1 Mai sau la faptul ca zambetul ei te face sa-ti lasi berea tocmai inceputa si sa te bagi in pat langa ea ca sa o strangi in brate. Nu am prea mai avut momente de singuratate si asta ma intristeaza; am incercat sa fug pana in Cluj doar ca sa ajung sa acostez un tip care schiopata cu o medalie la gat, ca sa-i aflu povestea, in loc sa-mi vad de planul de a fi singur.

Sambata seara m-am trezit printre tineri, ca asa le spun la televizor cand au cate un accident, intre 25 si 33 de ani, cu totii posesori de apartament la perifieria Clujului, cu vedere spre camp, a cate unui copil de maxim 2 ani si care isi stiu fiecare celuilalt povestea. Ma uitam la ei si pareau multumiti cu universul lor, cu izolarea si cliseele, chiar si cu conflictele inevitabile ce apar in comunitatile astea mici. Eu ma simteam din alta lume. Nu depinde nimeni de mine si nici eu de cineva, sau cel putin asa imi place sa cred. Daca ar fi sa ma privesc prin ochii lor ar trebui sa ma simt singur si trist. Din fericire nu o fac, in continuare ma simt bine in pielea mea cu toate micile complexe aferente.

Intre timp am schimbat terasa. Berea mai scumpa dar adresa mai speciala: Blanari 11. Am gasit cu greu un loc liber si din lipsa de spatiu, si pentru ca s-a dovedit ca am venit singur, am impartit masa cu un batran. Am vrut sa scriu dar am preferat sa citesc fisele unor personaje din Targul Jiu. As fi putut sa ascult povestea batranului, care asteapta un tip sa-i dea banii pe lucrarile de artizanat pe care i le-a facut, dar prefer sa-i opresc din fasa orice poveste de care ar vrea sa scape. In mod normal i-as fi dat macar o tigara dar acum par arogant in fata lui tastand si tragand aburi dintr-o chestie cu led. El are de recuperat 50 de lei si mie nu imi pasa. Poate doar de faptul ca as fi vrut sa impartasesc momentul asta cu o prietena draga.

De cand nu am mai scris aici a venit primavara. Sper sa nu mai fie ca ultima oara cand am crezut ca am scapat de geaca si am ajuns sa tremur sub plapuma cu febra si frisoane. Intre timp l-am plictisit pe batran si a plecat. Am ramas singur la masa. Am auzit, sau cel putin am citit, ca asa imi place. Probabil asa o fi. Primavara se simte pe sub tricourile subtiri si camasile cu destul de multi nasturi desfacuti cat sa ma pot bucura si eu de priveliste.

Ma incearca insa un sentiment ciudat de detasare. Desi forfota e aceiasi ca in seara in care m-am indragostit de Argentin, lipseste totusi Nebunul de Alb cantat la doua mese mai in spate, ceva din magia locului a disparut. Cu siguranta de vina nu e faptul ca a aparut un articol despre locul asta intr-o revista de hipsteri culturali sau ca dau cu 1.5 lei mai mult pe bere ci faptul ca, cu teama tind sa recunosc, m-am schimbat si eu. Da, nu e nici un loc ca asta pentru citit si apasat pe taste, oameni neintelesi gasesti la fiecare masa, asa cum ma percep de fiecare data cand ma uit in oglida ce ma duce la sapte, dar nu ma mai astept de la nimic din partea locului.

Dupa cum s-a vazut si in seara asta tind sa refuz destainuri pe care le-as fi devorat acum putin timp, sfarcurile conturate prin maieuri sunt aproape la fel dar acum nu mai ascund nici o potentiala poveste. Sanii sunt sani, fundurile sunt funduri, lipseste doar povestea din mintea mea care sa le lege de cearsaful cu ursuleti care imi acopera canapeaua. Nu am crescut, nu vreau sa cred asta. Nu vreau sa-mi cumpar casa si nici sa-mi iau carnet deci sunt acelasi Gelu care se imbata cu agitatia de aici. Mi-e frica de faptul ca lipsa de euforie ma va face sa scriu si sa gandesc la fel de monoton ca in momentul asta. Nu sunt pregatit pentru Carrefour dar nici nu simt ca penetrand un corp nou as ajunge sa ma cunosc mai bine.

Simt nevoia de gudron dar ma multumesc doar cu nicotina. Lumea ma intreaba daca m-am lasat de fumat sau daca vreau sa incerc sa fac asta. Le spun sincer ca nu. De fiecare data cand raspund la intrebarea asta ma simt ca atunci cand simt privirea acuzatoare a prietenilor vechi care ma vad cu aceiasi fata timp de mai mult de o luna. Normalul nu ar trebui sa fie sa te omori putin in fiecare zi, nici macar pentru mine, dar asta nu inseamna ca nu ma uit cu invidie la oamenii care trag cu sete dintr-o tigara. Ca sa renunt la fumat m-am apucat de alergat. Ca sa scap de obsesia noilor diminete am inceput sa o iau in brate mai strans. Sunt sanse mari sa am 50% sanse de reusita. 

O palma pentru Vasilievici

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 24, 2013 @ 14:40

In seara asta am terminat de citit ultimul roman al lui Vasilievici. Chiar ultimul. S-a sinucis dupa ce l-a publicat in cateva exemplare la o editura fictiva. Dupa moartea sa romanul, daca ii pot spune asa, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare si de acolo am primit si eu un exemplar cadou. Viseptol e numele cartii. Si e vorba de altceva. Voi include pasaje alese aproape intamplator din ea in timp ce voi incerca sa va povestesc cum am auzit de acest scriitor din Constanta.

– Si mie mi-a placut cand eram la baie cu Mihai, ala din Fish, si tu ai vrut sa te pisi, ca doar te trezisesi. Stiu ca ne-ai auzit pentru ca nu ai mai batut. Ala imi dadea limbi si tu te-ai pisat in chiuveta din bucatarie. In seara aia, dupa ce tipul a plecat si am ramas numai noi doi, ne-am tras-o ca doua animale salbatice.

Eram in Argentin la a patra bere. Pe vremea aia, acum vreo 2 ani, inca mai aveau Azuga. Era vara si nu mai gaseai nici macar un scaun liber. La masa de langa noi, eram cu o prietena, s-au asezat doi tipi si o tipa. Nu stiu de ce dar am intrat in vorba. Unul dintre ei era scriitor, publicat pe la Polirom si Curtea Veche parca, celalalt critic literar, iar tipa era fica unui scriitor optzecist destul de cunoscut (prietena mea cel putin citise ceva din ce scrisese taicasu). Eu eram asa cum ma stiti: un pseudo intelectual cu blog dornic sa intre in orice polemica ce apare, mai ales daca sunt implicati si aburi de alcool.

Ingerul Copil arata in momentul de fata ca un prezervativ cu aripi. In delirul orgasmului continuu, Colectionarul ii desparte aripile si il tine de ele in timp ce i-o trage din ce in ce mai repede. Apoi, chiar in mijlocul spasmului final, cand sunt gata sa jur ca un fluviu de sperma va tasni din gura Ingerului Copil si va inunda incaperea, Colectionarul ridica satarul cu mana dreapta, in vreme ce cu stanga isi prinde victima de parul matasos si bucalat si, tragandu-l in sus, ii intinde gatul si … zang.

Ii trolam pe cei trei, mai ales pe scriitor, cu lucruri relativ marunte, dar care i-au facut destul de irascibili. Nu exageram foarte tare. Stiu ca le-am zis ca e dragut sa te dai scriitor intr-o crasma, dar tara se dezvolta prin impozite platite nu prin carti publicate, ca si mie imi place sa scriu dar totusi mai produc si eu lucruri relativ concrete. Lucruri de genul asta. Nimic special, lucruri pe care le-ati auzit si voi de la mine daca am baut o bere impreuna. La un moment dat, chiar nu stiu ce am spus, scriitorul s-a ridicat de pe scaun si cu cel mai serios ton posibil a tipat la mine: “Nu iti permit sa vorbesti asa despre Vasilievici!”

Baia a rasunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un parait lung si a inceput sa puta brusc. Femeia se caca pe ea de ras. Bucati mari de fecale tasneau de sub fusta alba a femeii peste cadavrul fetitei. Sunt plin de sange rece. Nu stiam ca pot fi asa.

Nu am putut sa nu ma ridic si eu si sa incep sa rad. “Scriitor, scriitor, dar te rog, nu e nevoie sa fii atat de Dostoievskian. Poti alge si tu pe cineva din secole mai apropiate. Auzi la el: Vasilievici!”. Nici nu am reusit sa termin sa-i rostesc numele ca mi-a tras o palma cat putea el de tare. Va puteti imagina, o palma data de un intelectual unui pseudo intelectual.

Chipurile celor ucisi imi vin in minte cu milioanele. Chipul fiecarei victime ma bantuie in fiecare noapte, de cum inchid ochii. Am ucis in toate orasele. Oameni de toate culorile. Am facut cinci mormane de cadavre din cele cinci continente.

Am simtit palma ca pe o mangaiere. M-am asezat si am inceput sa zambesc. Nu stiam cine era acel Vasilievici pe care l-am jignit, dar chiar nu conta. Orgoliul ma facea sa stralucesc de mandrie. In perioada aceea jignisem gratuit atat de multe gorile prin cluburi fara sa patesc ceva si mi-am luat o palma de la un scriitor fara sa-l injur sau sa-l ofensez intr-un mod direct. Eram mandru de mine si de cele patru beri baute. Lumea din jur se agita iar eu ranjeam pur si simplu. M-am ridicat sa impartasesc aceasta bucurie si cu altii de pe terasa.

Daca nu m-as fi predat, umanitatea ar fi fost stearsa de pe fata pamantului si specia dominatoare care-i va urma va crede ca asa arata natura, cu blocuri si sosele. Cateva dintre aceste abatoare vor fi sterse de unele cataclisme naturale abatute violent asupra zonelor in care au fost construite.

M-am intors la masa si eram extrem de fericit. Cei trei pareau ca se cearta intrei ei iar prietena mea isi cerea in continuare scuze ca a intrat in vorba cu vecinii de bere. Eu ma bucuram in continuare pentru palma pe care am primit-o de la cineva care a fost publicat la Polirom. Desi seara era completa trebuia sa mai ajung la un concert asa ca m-am ridicat ca sa plec. Inainte sa fac asta am simtit nevoia sa-i soptesc scriitorului la ureche: “Oricum, sa stii, sunt mai bun decat tine si Vasilievici la un loc”.

Mi-am petrecut urmatoarele doua zile delirand din cauza febrei. Mama si Tata m-ar fi aruncat in strada, crezand ca sunt victima virusului, dar Armina nici nu a vrut sa auda. M-a inchis in mansarda casei parintesti si nu s-a dezlipit de la capul patului pana cand febra nu a scazut si am dat semne de insanatosire. Pentru a o impiedica pe Mama sa ma otraveasca, Armina s-a ocupat personal de alimentatia mea imediat ce m-am putut hrani. In viata mea nu am mancat o supa de creier mai gustoasa decat cea gatita de Armina.

Ca si in cazul palmei, reactia lui m-a luat prin surprindere. S-a navalit spre mine, de data asta cu pumnul strans, si a incercat sa ma loveasca. Din instinct m-am ferit si l-am trantit la pamant. Era deasupra mea si incerca sa-si elibereze mainile din stramtoare ca sa ma loveasca. Pe mine ma amuza teribil intreaga faza. Mi-as fi dorit sa fiu in exterior ca sa pot sa privesc cum doi tipi se agita pe podelele din Argentin. Ar fi fost interesant de imaginat cum s-a ajuns acolo. Din mijlocul actiunii insa, adica direct de pe podea, nu reuseam sa inteleg cum am ajuns acolo de la un Vasilievici de care nu auzisem in viata mea pana in seara aceea.

Voi tine strans cu talpile pamantul cat o nuca, respectandu-i pana la capat gravitatia. In termeni obisnuiti, un fel de al treilea coi. Un coi in talpa creste randamentul, atat timp cat pasul calca in gol. Primul instinct este sa este sa ejaculez prin intunericul cosmic, sa improsc planetele din jur cu proprii mei copii.

Dupa o mica vesnicie, care probabil a durat mai putin de un minut, am fost despartiti si ridicati. Pana atunci nici nu stiam ca exista paznici in Argentin. Am primit interdictie de a mai veni acolo, pe care eu am incalcat-o de sute de ori, si am fost dati afara. Eu eram mandru de mine. Era prima, pseudo, bataie in care am fost implicat. Am ridicat mana doar ca sa ma apar dar tot se pune. Un scriitor a incercat sa ma bata pentru a apara onoarea unui Vasilievici pe care nu il citisem pana acum.

Viseptol, pe care v-o recomand, se termina asa:

Acum plecam la pescuit. Orice peste as prinde, el va fi acelasi pentru mine, ceea ce inseamna ca nu exista decat un singur peste.

Dupa alte cateva beri am ajuns acasa si am scris un articol care continea numele scriitorului iar eu pozam in victima. Vroiam sa-l public si chiar sa-l trimit editorului lui. Mi-am zis ca ar trebui sa ma culc inainte sa fac asta. Cand am recitit de dimineata m-am hotarat sa aflu mai multe despre Vasilievici. Atunci am inteles, intr-o oarecare masura, palma primita asa ca nu am mai publicat nimic. Vasilievici ii fusese un bun prieten si s-a sinucis cu putin timp inainte. Si a scris un roman, cand era cel putin sub influenta ierbii, pe care tocmai l-am citit si mi-a placut. Mai putin finalul.

Din viata

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 8, 2013 @ 23:39

De cand ma aflu aici au trecut prin fata mea sute de fete cu flori in mana, zeci de de tipi tinand stingher pungi de cadouri, mii de oameni in drum spre ceva. I-am privit pe toti, printre randurile lui Mihai Radu (ale carui povestiri mi-au adus aminte de cele noua a le lui Salinger), si m-am imaginat cu o bere in fata fiecaruia dintre ei. O simulare de cateva milisecunde care sa ma faca sa-mi dau seama ca mi-a fost dor de sentimentul asta de singuratate si pseudo tristete care ma mangaie in momentul asta.

E 8 Martie. Tipii isi aduc aminte ca trebuie sa ofere si flori, tipele isi aduc aminte ca ar trebui sa fie respectate. Mie nu mi-au iesit niciodata sarbatorile astea. Imi place sa cred ca ofer suficienta atentie in restul anului. Anul asta se pare ca mi-a iesit, in mare parte datorita copilei care se tinea de plasa de rafie plina de cosulete cu ghiocei a mamei care mi se plangea ca a primit doar tigari Vogue prea slabe. Sper ca a primit, copila, cel putin un ou Kinder.

Ma repet: eu nu am fost niciodata bun la a da cadouri la data potrivita. De fiecare data cand ma gandesc la un cadou ajung sa il iau si sa il ofer cu mult inainte de ziua ei sau inainte de Craciun sau 8 Martie. La cate flori si pungi de cadouri se preling prin fata mea se pare ca sunt singurul tip care are problema asta. La fel cum nu imi place sa mi se amane un zambet de dragul unei formalitati, cum ar fi o data dintr-un calendar, ma astept sa fie la fel si in cazul celei a carei fericire o caut. Ar trebui ca regula sa fie sa ii oferi ceva frumos de 5 ori pe an. Am ajunge probabil ca la sfarsitul lui Decembrie sa fie cozi kilometrice la magazinele de zambete.

Se apropie miezul noptii si debitul oamenilor de pe stradutele de pe Lipscani incepe sa fie din ce in ce mai mare. Numarul florilor a inceput sa scada o data cu cresterea tipilor si tipelor singure. Ar trebui ca fiecare zi sa fie la fel de buna ca oricare alta sa iti faci curaj sa te indragostesti de necunoscuti intalniti pasind pe piatra cubica.

Next Page >>>