Acum zeci de ani luam obiectele de portelan care imi placeau si le puneam pe ultimul raft de frica sa nu se sparga. Nu le atingeam de loc ci doar le admiram de la distanta. Nu indrazneam sa le iau de pe ultimul raft. Acum insa de fiecare data cand gasesc un obiect de portelan care sa-mi placa il iau si joc fotbal cu el. Fragil, fragil dar trebuie si sa reziste.

Lasand metaforele la o parte, nu poti sa spui ca-ti place ciocolata neagra daca tot ce faci e sa admiri ambalajul de cateva ori pe saptamana prin magazinele prin care mergi. Eu spun ca-mi place ciocolata neagra pentru ca mananc in fiecare zi cate un patratel cu 85% cacao.

In ultimul timp am tot auzit vorbindu-se de prototipuri. Acum un an cred ca m-am lovit prima oara cu conceptul asta la munca. In principiu un prototip e un simulacru de aplicatie software care valideaza sau invalideaza solutia propusa pentru implementare. Mai multe detalii gasiti aici. Conceptul mi se parea de la inceput destul de familiar dar nu stiam de unde.

Am avut o perioada destul de lunga in care ma consideram un las daca nu incercam sa-mi demonstrez ca nu as fi in stare sa am o relatie cu tipa care ma atragea la un moment dat. E posibil sa nu inteleg nici macar eu ce am vrut sa spun. Mai incerc o data.

Ea in metrou. Eu in metrou in fata ei. Ea arata bine. Ea arata foarte bine. Eu arat ca un pustan de liceu lovit tarziu de pubertate. Ea ochi faini. Ea zambet misterios. Eu freza sauvage. Ea “girlfriend material”. Eu ma simteam cam dezbracat. Eu trebuie sa cobor la Unirii. Ea nu. Eu nu cobor. Daca as cobori m-as considera un las. Trebuie sa-mi arat ca materialul e gaurit si prea verde. Asa ca… asta e… prototipam o relatie. Trecem prin workflowurile principale, le validam/invalidam si dupa doua saptamani ne convingem daca merita sa investim timp intr-o implementare ca la carte.

Acum sper ca e mai clar :) Pare simplu si pertinent, nu? Numai ca oricat de geniala ar fi ideea in care crezi daca doua saptamani nu faci decat sa dai ping 127.0.0.1 –n 10 > temp.log pentru a simula un sleep de 10 secunde e posibil sa ajungi sa nu mai crezi nici tu in ea.

Uneori dupa cateva zeci de prototipuri iti dai totusi seama ca ai chef si de niste procese mai putin agile si daca nu iese asta e, macar te-ai simtit bine in lunile alea de zile care ti-au luat sa-ti dai seama ca solutia nu e fezabila.

Am dat azi peste “o schema” care prezinta avantajele de a avea un “friend with benefits” fata de a fi intr-o relatie normala. Am mai vorbit despre asta asa ca nu o sa insist foarte mult pe subiectul asta.

Acum sute de ani eram pe un deal inverzit. Urcam amandoi tinandu-ne de mana nerabdatori sa ajungem undeva unde sa putem citi linistiti scrisorile pentru celalalt. Era prima oara cand credeam cand spuneam ca “sunt cu cineva”. Eram la varsta cand iubeam idea din spatele ei mai mult decat pe ea. Eram indragostit de iubire. Mi se parea ca e cel mai frumos lucru de pe pamant. Eram mic. Eram tanar. Acum imi dam seama ca scrisorile pe care i le scriam ei puteau fi adresate la fel de bine oricui.

Stateam intinsi pe iarba si ne sarutam. Aveam mainile lipite de pamantul umed. Nu indrazneam sa o ating. Nu puteam nici macar sa ma gandesc ca as putea sa fac mai mult cu ea. Nu vroiam sa murdaresc o iubire asa frumoasa. Imi consumam gandurile murdare gandindu-ma la tipe pe care nici macar nu le salutam. La ea in nici un caz. Si totusi… la un moment dat m-a luat in brate si am simtit ceva nou pentru o relatie asa platonica… M-am ridicat rusinat si i-am zis sa mergem…

Stiu, povestea nu are nici o legatura cu titlul. Totusi, unele lucruri sunt mai firesti ca altele…

Am devenit omul “pseudo”. Ce s-a intamplat cu mine? Cand a inceput ticul verbal sa ma defineasca asa de bine?

Sunt un pseudointelectual pseudointeligent, un pseudoromantic pseudoindragostit, pseudoartist pseudotalentat, un pseudoinginer, un pseudoporc pseudoignorant, sunt pseudofericit si pseudomultumit, un pseudorevoltat care isi cauta pseudolibertatea…

La un moment dat nu doar “pseudo”  traiam.

Imi place sa cred despre mine ca am putine idei preconcepute si ca pe cele pe care le am incerc sa mi le infirm.

Aseara cu 15 minute inainte sa se inchida sectiile de votare eram in statia de RATB de la Universitate. Eram deja consolat cu gandul ca prostanacul a castigat. La 5 metri de mine era un tip in costum cu pardesiu care desi era la jumatate de metru de un cos de gunoi scuipa coaje de seminte pe strada. Nu m-am putut abtine si am mers la el sa-l intreb:

- Ma scuzi, tu cu cine ai votat?
- Ah… nu am votat ca mi-am pierdut buletinul…
- Ok, dar cu cine ai fi votat
- Geoana. Tu cu cine ai votat?
- Basescu, evident.
- Da, de ce pula mea ai intrebat?
- Te-am vazut scuipand seminte pe strada si eram sigur ca ai votat cu Geoana. Vroiam sa ma conving. Stai la juma’ de metru de cosul de gunoi si totusi scuipi seminte pe strada…
- Da ce ma, e strada ta? A trecut un politist pe aici si nu mi-a zis nimic. Imi zici tu, ma? E strada ta, ba?
- Da, e si strada mea. Daca erai la tine in sufragerie nu ziceam nimic.

Am dat sa plec spre amicul cu care eram cand tipul a inceput sa strige spre mine:

- COMUNISTULE!!!!

Dupa cateva zeci de secunde vine la mine si ma intreaba:

- Da tu de unde esti, ma?
- Ah, nu sunt din Bucuresti.
- Se vede ma ca esti de la tara.

A plecat la locul lui langa cos dar nu a rezistat foarte mult acolo si s-a intors:

- Ai noroc ca suntem in centru. Daca nu, as fi scos briceagul.
– Sunt convins.

Am fost azi la vot. Desi am votat intr-o sectie speciala tot procesul nu a durat mai mult de 5 minute. Eu am votat cu Remus Cernea. De ce? Pentru ca e singurul din cei 12 candidati cu care cred ca as putea sta o ora la bere fara sa vreau sa-mi iau campii. 

In ultimele zile am tot intrebat lumea cu cine o sa voteze. Marea majoritate mi-au zis ca vor vota/au votat cu Crin. De ce? Nu am retinut nici un raspuns. In schimb un prieten mi-a spus ca va vota cu Becali pentru ca “E presendintele pe care il meritam!”. Nu am avut nimic de comentat. O prietena a votat cu Oprescu pentru ca e singurul care are o meserie pe care o respecta si pentru ca stie ca a fost foarte bun ca doctor. Din nou, no comment. Si totusi, nu stiu pe nimeni care sa fi votat cu Geoana, asta incluzand si unchi/matusile de la tara. Oare de ce?

Peste doua saptamani mergem din nou la vot. Daca acum am votat cu cine am vrut atunci o sa votez impotriva “trandafirilor”. Chiar speram sa ajunga Antonescu in turul doi (nu as fi votat cu el).

Voi de ce ati votat cu cel pe care l-ati votat?

Am mai scris despre joburile dinainte de primul si singurul interviu pe care l-am dat. Atunci era simplu. Stiam ca lucrez pentru o luna si o faceam doar pentru a avea bani sa-mi cumpar biblia de C sau ca sa-mi pot cumpara 3 perechi de blugi. Puteam oricand sa renunt la a astepta oamenii sa moara si sa ma multumesc cu documentatia pe care o aveam deja sau sa ma multumesc cu doar doua perechi. Nu m-am gandit niciodata ca as putea ajunge la un moment dat sa am propriul meu lant de magazine de pompe funebre sau sa fac o cariera in a face dale de beton.

De ce acum e mai complicat? Inginer sunt. Tanar inca mai sunt. De ce daca tot sar pe “It’s my life” si salivez gandidu-ma la doi ani in Australia sau, de ce nu, la un an petrecut in Thailanda nu fac nimic? O sa ajung inevitabil ca la 25 de ani sa platesc rate pentru un apartament cu 2 camere si sa ma gandesc daca voi merge totusi 2 saptamani sa fac poze la canguri (nu, nu o voi face nici atunci). Ok, o sa fiu inconjurat de oameni dragi mie, o sa fac ce-mi place si o sa beau Timisoreana. O sa fiu fericit stiind ca la 23 in loc sa plec, pur si simplu, fara sa conteze unde, am preferat sa-mi continui cariera promitatoare de tanar corporatist?

Cea mai mare “problema” e ca nu am motive sa plec. Singurul ar fi sa scap de o monotonie care sincer pe mine nu ma deranjeaza. Regret putin ca nu am probleme financiare sau ca nu ma plang de colegii mei corporatisti sau ca nu mi se pare ca-mi irosesc neuronii… (da, stiu! Am fost “brain whashed” de corporatie). Daca acum 3 ani mi se pareau putin ciudati oamenii cu care imparteam liftul in incercarea mea de a ajunge pana la 9 acum nu sunt decat niste oameni care poarta costum de luni pana joi si blugi vinerea. Nu m-ar surprinde sa-i vad la Argentin sau orice alta bodega. Nu-i asa, pana si corporatistii sunt oameni.

Ok… am ajuns la masa pregatit sa scriu despre gari si liceu si mi-am dat seama ca tastatura laptopului e lipicioasa si mi-e aproape imposibil sa tastez ceva dupa ce am dat sticla de cola pe el… as putea totusi sa va zic de Moara cu Noroc si de ultima carte pe care mi-am cumparat-o dar sigur e un semn…

As putea sa stau singur la masa fara sa fac absolut nimic dar asa macar pot simula ca scriu chestii inteligente desi e destul de penibila durerea de la incheietura provocata de lupta titanica pe care o duc cu tastele intepenite. Uneori sutem atat de incapatanati incat chiar daca s-au invalidat toate ipotezele de la care am pornit si ajungem sa facem cu totul altceva fata de ce ne-am propus tot nu ne dam “batuti”. Nu ai fost la nici o prima intalnire in care credeai ca o sa iesi cu viitoarea ta muza si defapt bei o bere cu o spargatoare de seminte? In mod “normal” ai fi plecat la baie si nu te-ai fi intors cand ti-ai dat seama ca nu poate sa te inspire decat la gasirea a noi conotatii pentru “Fata…” dar asa… hai sa mancam seminte ca poate totusi iese ceva diseara…

O sa-mi curat tastatura. Voi veni si voi scrie plin de gratie despre faptul ca nu-mi place sa astept in gara. Intre timp o sa termin de citit “Viata pe un peron” si o sa uit de Lica. Ceva imi spune ca peste o luna voi lovi tastatura cu aceiasi ura si voi incerca sa-mi dau seama despre ce se vorbeste intr-o carte pe care nu am deschis-o.

Dupa o luna incep sa-ti placa si tie semintele de floarea soarelui si o sa transfori intr-o adevarata arta procesul de a scuipa semintele peste capul ei aplecat pe umarul tau. Esti prea ocupat sa ai timp sa iesi la o prima intalnire. Prea ocupat sa te intrebi de ce ai iesit la acea sticla de Timisoreana. Prea ocupat sa te intrebi daca esti fericit in grupul de gaite in care ai fost racolat ca si cocos sef. Importante sunt doar realizarile: am ce fute si am cu cine bea nenorocita de bere.

Daca tot e primul post fara nici o metafora dupa mult timp as putea sa mentionez si faptul ca mi-am varsat cola pe tastatura acum doua saptamani si nu ma deranjeaza asa tare felul in care trebuie sa tastez pentru ca la birou am o tastura externa si acasa folosesc alt laptop. Nici o legatura cu iesirile tale la bere cu alte domnisoare. Serios, nici una.

Eu am un frate. Cu 4 ani mai mare. Imi place sa cred ca e cu 4 ani mai experimentat ca mine.

Din pacate vorbim rar si ne vedem si mai rar. Acum 6 ani a plecat in Grecia. Sta undeva prin Atena. Din pacate nu am ajuns niciodata acolo. O sa ajung la anul. Nu despre asta e vorba.
Am observat ceva ciudat. Sau poate nu e asa ciudat, voi sa-mi spuneti. La inceput cand vorbeam cu el despre Grecia era foarte incantat si entuziasmat desi in primele lui luni acolo nu stia nici limba si nici nu reusise sa-si faca prieteni acolo. Eram convins ca incantarea lui va creste pe masura ce va desoperi mai multe despre o civilizatie asa veche. Credeam ca dupa ce-si va face mai multi prieteni va fi mai fericit. Credeam ca odata ce va depasi barierile lingvistice va putea sa bucure. Eram curios unde se va opri entuziasmul lui daca era asa incantat dupa primele saptamani. Cred ca ati ghicit care a fost limita superioara: cea atinsa in primele saptamani. E normal? Nu a fost inca dezamagit de ce a gasit acolo. Nu l-au dezamagit oamenii, nu l-au dezamagit locurile, nu a trait experiente traumatizante, nu a… Pur si simplu.

Eu sunt cu 4 ani mai neexperimentat decat el asa ca l-am intrebat de ce nu mai vorbeste dupa 6 ani de locurile faine pe care le vede sau despre cultura pe care a adoptat-o desi s-a chinuit juma de an sa ajunga acolo. Raspunsul a fost prea sec pentru ce vroiam eu sa aud: “M-am obisnuit”. Adica te poti obisnui si cu lucrurile faine care ti se intampla/ le traiesti? Adica dupa ce ai vazut primul cangur care topaie prin desert nu mai zambesti cand ii vezi?

Se pare ca nu suntem atat de diferiti.

Voi ce ati inceput sa luati ca “un dat”?

Fuse, fuse si se duse. A venit Toamna. A fost o vara atipica. A inceput cu un Gheorghe Inginer si s-a terminat cu un Gelu respins la masterul la care vroia. Intre timp de 4 ori Vama, de doua ori Munte, de trei ori Gura Humorului… De ceva timp incerc sa ma uit la fotografiile facute in Rarau/Giumalau. Azi am gasit timpul necesar. Mai jos sunt cateva dintre ele. Nu cine stie ce dar important e ca “m-am simtit bine in pielea mea”.

Vara s-a terminat si eu tot fug de postura de “om mare”. Alt subiect. Alta poveste. Acum doar cateva poze.

Am ajuns pentru a patra oara in Vama anul asta. Cred ca am mai spus ca nu sunt unul dintre oamenii care se plang ca Vama s-a distrus (pentru ca am descoperit-o abia acum 3 ani) asa ca nu fac decat sa ma bucur de cutiile de Timisoreana, de valuri si de pseudo libertatea de care se poate bucura un pseudo intelectual in devenire. Cortul l-am descoperit tot in Vama, acum 2 ani, dar abia anul asta am inceput sa vin doar cu cortul (1 Mai nu se pune ca era frig :P ). Gata cu introducerea inutila. In cortul de langa noi era un cuplu de liceeni. La un moment dat discutia a degenerat putin:

- M-am saturat frate sa fii tot timpul beat, parca numai de asta ai venit aici, sa bei si sa fumezi!
- Nu te inteleg. Si tu ai baut. Si ce daca beau? Toti beau aici? Uita-te la Blonda cum e si ea e fata. De ce nu poti fi si tu asa?
- Ca m-am saturat sa stau doar la cort cu sticla de Saniuta. De aia. Ca eu nu am venit sa ma culc cu toti care imi dau o gura din vinul lor. De aia. Si ea oricum nu fumeaza. Doar asta faci: cheta pentru cuie si apoi stai ca boul in fata cortului.
- N-am voie sa fumez? Da tu cand fumai si sugeai pula in Berlin cum era mah?
- Dute-n Pula mea…

Dupa un moment de liniste intrerupt doar de niste rasete ale colegilor celor doi, aflati la usa cortului….

-Vorbeam de tigari ba…
- Da-ti chilotii jos boule….
- ..
- Mi-ai dat un pumn in gura si m-ai dat cu capul de pamant si un pare rau nu ai zis… un pare rau…

Dupa doua minute un tip mai spiritual l-a intrebat pe cel din cort: “Intra Ba???”

Cateva corturi mai incolo cineva striga in gura mare: Uite-o e EA……

In clasele primare m-am atasat destul de mult de doamna Invatatoare. Odata ajuns in clasa a V-a ea a devenit “doamna Invatatoare” pentru alti pitici. Pareau asa mici. Timp de un an am mers cel putin o data la doua saptamani sa le citesc povesti “piticilor” de clasa I. Intr-a VIII-a ei erau deja in clasa a IV-a dar tot ii vedeam cu un secol mai mici ca mine. Odata ajuns la liceu ii mai vedeam pe strada si ma gandeam ca eu am crescut.

Acum 3 zile eram pe o terasa de acasa si a aparut o pustoaica pe terasa. Dupa ce m-am infruptat cu imaginea fundului ei s-a intors cu fata si din fericire sfarcurile ferme nu ii erau acoperite decat de un maieu subtire. Evident ca mi-a luat ceva timp pana cand mi-am ridicat ochii sa-i vad si fata. Parea cunoscuta. Era una din pustoaicele careia ii citeam povesti cand era ea in clasa I.

Nu am mai scris de mult. Vroiam sa scriu un post mai lung despre cum nu s-a schimbat nimic odata cu absolvirea, cum hartiile care imi dau “dreptul si responsabilitatea” de a profesa ca inginer nu sunt decat cel mult niste hartii pe care la un moment dat le voi arata nepotilor incercand sa-i conving sa mearga la studii in afara. Am vrut sa continui seria posturilor criptice povestindu-va de dorinta mea de a merge la 20:45 in gara, de a ma urca in trenul spre “casa”, de a cobori din el dupa 8 ore si de a merge la “tara” unde sa iau pietre albe in buzunar si sa ma urc in parul meu de unde sa arunc cu pietrele in gaini. Asta era dorinta mea: sa arunc cu pietre albe in gaini. Intre timp a inceput sa ploua. Ploua de prea mult timp ca sa mai gasesc pietre albe.

Si totusi daca nimic nu s-a schimbat eu ce o sa fac? Din cand in cand mai am momente de euforie gandindu-ma ca as putea sa plec din Romania si sa lucrez/traiesc in Scotia, Olanda, Australia… Inevitabil ajung sa ma intreb: De Ce? Doar pentru ca e la moda printre “tinerii din ziua de azi” sa plece din Romania intr-un loc unde sa se poate exprima mai bine si unde sa nu fie inconjurati de coruptie, mizerie si nepasare? Pe mine nu ma deranjeaza nici una dintre astea. Nu sunt omul care sa ia coruptia, mizeria, prostia, etc ca pe o ofensa personala atata timp cat nu sunt inconjurat de oameni care sa participe dinamic la aceasta stare. Dati-mi niste prieteni langa care sa-mi beau berea linistit, niste colegi pe care sa-i consider inteligenti, o tipa pe care sa incerc sa o iubesc, niste nisip sub talpi din cand in cand, niste tipe faine pe strada si o sa ma consider “acasa”. Eu nu vreau sa schimb lumea. Eu nu vreau sa fac Romania o tara in care 90% din populatia ei sa fie mandra de tara in care traiesc, nu vreau sa rezolv toate frustrarile oamenilor care se lovesc de sistemul nostru medical sau juridic. Eu nu vreau decat sa ma simt ca acasa.

Ma sperie mai tare gandul ca acum sunt “om mare” decat faptul ca o sa locuiesc in Bucuresti sau ca o sa ma mut undeva unde nu o sa stiu pe nimeni. Sper ca o sa fiu linistit cu mine dupa ce inevitabil ma voi lega singur de niste funii. Inevitabil voi ajunge sa fiu legat de tipa pe care voi incerca sa o iubesc (a incerca nu exclude faptul ca voi reusi/reusesc), sa fiu legat de un credit bancar, sa fiu legat de … Poate ar trebui sa incerc sa copilaresc cat mai mult. Sa fac un master. Sa fug in Australia. Sa “imi dau seama” ca oamenii au fost facuti sa fie poligami.

Dupa cum spuneam acum cateva ore: Atat de Gheorghe si totusi Ingiener.

(nu are sens sa va povestesc de Dinozaurii Comunisti de care am scapat)

La orice întrebare care are legătură cu viitorul meu răspund la fel La orice întrebare care avea legătură cu viitorul meu răspundeam la fel: “Mai întâi să termin facultatea şi apoi o să văd.” Acum pur şi simplu tac. Mai e mai puţin de două săptămâni până atunci şi cu cât numărul de pagini ale lucrării mele creşte (66 and counting) şi aplicaţia devine din ce în ce mai coerentă îmi dau seama că inevitabilul se va produce.

Luna trecută a fost ultima lună în care am plătit impozit pe salariu (asta dacă nu se revine asupra deciziei de a scuti programatorii de impozit). Mâine va fi ultima zi în care o să pot merge de dimineaţă până seara la BCU. Peste 3 luni voi fi nevoi să mă mut din cămin. Peste 12 zile (ceva îmi spune că mai devreme) voi fi doar un alt inginer care bea Timişoreana. Şi totuşi ce faci când ajungi în vârful unui munte? Ştiu, îţi setezi să ajungi în vârful unui munte şi mai înalt.

Acum 8 ani dacă mă întreba cineva la ce facultate vreau să dau le ziceam că la AC în Bucureşti. Nu le ziceam: “Mai întâi să iau BAC-ul şi apoi o să văd”. Nu e vorba că acum n-aş fi fost sigur că o să fiu inginer în Iunie 2009 dar continuarea e atât de puţin evidentă.

De fiecare dată când cineva îmi spune că pleacă la master în Olanda, Danemarca sau în oricare alt loc mă loveşte un sentiment de invidie, invidia că ei mai pot amâna încă doi ani răspunsul la întrebarea “And Now What?”. Ar putea fi un răspuns simplu. Ar putea fi “Mai multă bere şi mai multe călătorii” sau “Acum o să-mi iau casă şi maşină” sau orice alt răspuns evident, sau ar putea fi “Acum  pot merge în Filipine să fac un master pe Istoria Religiilor” sau de ce nu “Mă duc în Australia să fac poze la canguri”.

Nu ne place să avem viaţa controlată şi plănuită, dar totuşi ce facem  când putem face TOT ce am vrea? Găsim alte graniţe pentru acel TOT. Ne cumpărăm case în rate pe 20 de ani, ne înscriem la o altă facultate, ne căsătorim şi facem copii…

And then what?