De fiecare data cand ma urc intr-un avion sa merg sa vizitez un colt de lume mai mult sau mai putin indepartat ma gandesc ca am vazut prea putin din Romania. Ma simt prost ca ma gandesc la anul de ziua mea sa ma duc intr-un safari in Africa tinand cont de faptul ca inca nu am fost in Delta, in Maramures am fost doar pentru doua zile, nu am fost pe Transfagarasan, nu am vazut Portile de Fier decat din tren in drum spre Timisoara, Dobrogea inseamna doar Vama Veche… Exemplele pot continua. Acum ceva timp am descoperit pe pozele unui coleg din State multe locuri faine in Bucuresti, in Bucurestiul pe care il injuram cu totii dar pe care nimeni nu vrea sa-l descopere. Cu totii vrem altceva fara sa stim ce avem. Nu vorbesc aici doar de Bucuresti sau Romania.
Am iesit din multe relatii pentru ca vroiam “altceva”. Nimic concret, dar un sentiment. Sentimentul lui Claudiu cand vede o bicicleta la un alt copil. El are 2 ani, poate nu sta sa se gandeasca inainte sa tipe ca o vrea la faptul ca cea pe care o are el acasa e mai noua si mai albastra. Noi ce scuza avem? Cred ca in fuga noatra pentru nou, pentru placerea de a povesti despre ceva exotic (“Coaie, ce tare a fost in India”) uitam sa ne oprim si sa ne gandim la ce afla dincolo de cainii de pe strada, dincolo de vorbitul la Hands Free, in spatele blocurilor comuniste, a vocii de om ascultat la Geografie.
Mi-as dori sa plec din Romania. Sa ma mut in alta tara. As dori sa fac asta in momentul in care as fi pe deplin fericit cu ce am aici, cu ce imi iau din multitudinea de lucruri pe care le poate oferi. Sa plec si sa-i zambesc in timp ce ma uit in ochii oricui care va intreba cu sarcasm si ironie: “So… you are from Romania?!?!?!”
As vrea ca la un moment dat sa o privesc pe Ea in ochi si sa-i spun: “Te iubesc! Sunt extrem de fericit in bratele tale! Cele zece minute in care te tin in brate inainte sa sune alarmna pentru a 3-a oara sunt cele mai fericite momente din intreaga zi! Mai am atat de multe lucruri de descoperit in spatele ochilor albastrii, atat de multe imbratisari de primit, atat de multe zambete de cules dar vreau sa ne despartim. Adio!”
Filed under: Din viata — Gelu August 27, 2010 @ 16:14
Trec printr-o perioada in care ma simt bine in pielea mea :-). Totul a inceput Vineri dimineata, acum o saptamana, cand am ajuns acasa. Am fost pur si simplu fascinat de micul oras din Bucovina, de multele lucruri mici care m-au facut sa zambesc, de linistea de care mi-a fost atat de dor, de locurile care au fost atat de importante pentru mine la un moment dat. Buna dispozitie a tot tinut de atunci si am facut tot posibilul sa n-o las sa dispara.
Miercuri seara am mers in A la concert Travka. Nu stiu daca am mai zis dar imi place mult muzica lor. I-am descoprit relativ recent si concertul asta a fost al treilea la care am fost si nu eram dispus sa las pe cineva sa-mi strice bucuria. Evident ca era mai mult decat plin in Club A. Evident ca era plin de lume care a venit pentru pogo cu gandul la nisipul din Vama pe care posti sa sari cat te tin picioarele. Toate astea nu contau:
La un moment dat langa noi s-au pus 4 pustani pusi pe dans. Prin dans a se intelege dat din coate si sarit peste cei din jur. De inteles pentru un concert Travka dar cam ciudat tinand cont ca era “spatiul tau personal” se rezuma la 900 cm patrati. M-am uitat urat la ei, dar tot nu scapasem de zambetul de pe fata, sperand ca vor intelege ca nu sunt la Stuff si ca toti am vrea sa sarim si sa dam din maini si picioare dar pur si simplu nu avem unde. Nu au inteles si au inceput sa sara si mai tare pe oamenii din jur pentru a obtine spatiul atat de vital pentru miscarile de dans specifice speciei din care faceam cu totii parte.
Dupa alte cateva zeci de minute am mers la masculul dominant si i-am spus ca daca mai sare pe mine o sa-i dau cu sticla de bere in cap dupa ce o termin de baut. Mi-a zambit si mi-a spus “Ok, dude!”. Lucrurile pareau ca s-au rezolvat si nu mai trebuia sa-mi bat capul cu protejarea integritatii corporale.
Evident ca dupa mai putin de 5 minute i-am simtit cotul in spate. Mai aveam bere in sticla. Dupa alte doua minute s-a dezechilibrat in saritura si a aterizat pe piciorul meu. Mai aveam bere. Dupa alte 10 intr-o miscare ampla a mainii a reusit sa-si stinga tigara pe bratul meu drept. Nu mai aveam bere.
Dupa ce am impins cioburile spre marginea ringului m-am dus sa-mi iau alta bere.
Nu mai pot vedea, de la geamul la care stau si scriu, copacul care imi da speranta, inspiratie, credinta… e un copac de pe un deal, un copac mare in forma de umbrela. Il pot vedea si de la bunicii mei, dintr-un sat aflat la 15km. Nu l-am atins niciodata, reprezinta luminita de la capatul tunelului. In cateva ore as putea ajunge la el dar vreau sa-si pastreze pentru mine aceasta aura de mister, de perfectiune a naturii.
Intr-un final, intr-o dimineata, m-a luat Cineva de mana si m-a dus acolo. Drumul pana acolo a fascinant, dealuri inverzite pline cu flori de primavara, suvitele ei blonde straluncind in soare, promisiunea primului sarut adevarat, emotia iesirii din tunel. Intr-un final am ajuns legat de mana ei in varful dealului. Umbreluta ma astepta acolo. Umbreluta ne astepta pe amandoi. Imaginea neclara pe care mi-am construit-o in jurul ei urma sa prinda contur. Acel loc fascinant urma sa se transforme intr-un mar salbatic, mic, putregait si mancat de viermi. Cu toatea astea era cu mult mai special decat miile de brazi impunatori aflati la cativa metri, era o parte din mine, reprezenta multe din sperantele mele. Si l-am atins. Am luat o bucata din el ca sa-l am aproape ca dintr-o data nu era deajuns sa-l vad de la cativa kilometrii. Imagineaza-ti ca te uiti la sperantele tale cum sunt gaurite de viermi.
Am mai urcat o singura data dealul acela, singur, in unul din multele mele momente in care imi lipseau buzele ei subtiri, parul blond, scrisorile… Ajuns la Umbreluta mi-am dat seama de ce m-am despartit de ea: nu era din cauza faptului ca nu vroiam sa ratez ultima etapa din Turul Italiei (explicatia oficiala) sau ca ma deranjau glumele ei copilaresti. Nu puteam sa iubesc un lucru concret, ceva palpabil. Imi placea ideea de “acoperisul lumii” mult mai mult decat sa fiu acolo efectiv. “Copacul mare” nu era decat un copacel daca stateai langa el, Irina nu era decat “prietena mea” inainte, acum era mai mult…
Inevitabil mi-am adus aminte de un citat din The Alchemy of Desire de care v-am mai zis: But desire is a curious thing. If it does not exist it does not exist and there is nothing you can do to conjure it up.
Atunci eu “ma plangeam” ca la un moment dat “furnicile si fluturasii” pentru cineva o sa dispara. Vor fi insa inlocuiti cu “fluturasi” pentru altcineva, pentru alt sarut de dimineata, pentru alt par valvoi, pentru… Inevitabil larvele se transforma in fluturi si apoi mor. Imi aduc aminte de un inceput de vara la tara cand erau milioane de carabusi. Nu puteai sa iesi din casa seara fara sa iti intre cativa zeci in par. Erau peste tot. Toata lumea vorbea numai despre asta chiar si dupa o luna dupa ce au disparut.
Mare majoritate a dorintelor noastre sunt simple. Ne dorim o noua lentila, ne dorim putina atentie, ne dorim sa vizitam un loc, ne dorim un zambet de la celalalt, ne dorim un nou telefon, ne dorim sa ramana pana dimineata, ne dorim o bere rece, ne dorim sa-i intelegem privirea… Mi-era greu de imaginat un moment in care sa nu-ti doresti pur si simplu nimic…
Poti oare sa mergi intr-un hypermarket desi nu vrei sa cumperi nimic si sa te opresti la un raft si sa-ti spui: Vreau asta! Nu stii exact la ce o sa folosesti manusile de sudor dar ti se pare trist sa nu vrei nimic. Daca nu reusesti sa te convingi asa simplu atunci incepi sa construiesti dorinta de a le cumpara.
Te legi de un detaliu si il transformi intr-o obsesie sperand ca obsesia va deveni intr-un final dorinta. Esti convins ca a fi om inseamna in primul rand “A vrea!”. Tu vrei manusile de sudor deci si tu esti un om normal.
Mi-am mai petrecut inceputuri de vara la tara. Nu am mai vazut carabusi de atunci. Oare si-au depus larvele in alte sate? Oare o sa mai apara peste zece, douazeci de ani? Una e sa dispara, dar sa nu mai apara niciodata?
Le duci la casa si iti dai seama ca nu ai destui bani pe card. Te intorci printre rafturi desi tu nu vrei nimic?
Filed under: Din viata — Gelu August 11, 2010 @ 00:40
Cine sunt eu sa spun Nu Universului? Nu ma atragi pentru ca ai fi incredibil de frumoasa. Pur si simplu Universul te-a pus pe linia dreapta dintre mine si viitor. Nu ma atragi pentru ca zambetul tau m-a convins de ceva. Pur si simplu ai fost in locul potrivit, la momentul potrivit. Nu te vreau pentru ca m-am saturat sa fac laba. Pur si simplu e posibil ca tu sa nu faci parte din categoria la care se referea Filip cand spunea ca “Decat o pizda proasta mai degraba o laba buna”.
Din fericire la 20 de ani am incetat sa fut idei asa ca poti sa stai linistita. Nu iti admir zilnic suvitele din motive platonice. Nu-mi pasa cat citesti si nici macar cate beri bei in fiecare zi. Nu ma intereseaza daca ai solduri de mama ca oricum traim in secolul cezarienelor. Tot pe la 20 am renuntat la principiile mele de fata mare. Nu conteaza ca esti minora. Nu conteaza ca esti vrigina. Dau o ciocolata pe un sarut. Dau un tort diplomat pentru o felatie.
Pot sa renunt aproape la orice. Pot renunta la orice. Mai putin la obsesii. Sunt obsedat de mirosul dintre coapse. Sunt obsedat de cunoastere. Sunt obsedat de forme.
E posibil sa nu intelegi metaforele de mai sus asa ca o sa-ti vorbesc fara perdea: in fiecare zi incarc o poza de-a ta gasita pe o pagina obscura. Zambetul tau pare atat de inocent. Inocenta de care mi-e atat de dor. Privirea ta trece prin monitor, prin mine… Acum te uiti la mine, imi deranjezi fiecare molecula, ma rearanjez in jurul punctului de echilibru (gasit la 15 ani sub Umbreluta) sperand ca astfel ajung la o forma care te convinga ca sunt mai mult decat un porc pervers care cauta sex.
Unul din lucrurile pe care vroiam sa le obtin de la plecarea mea in India era sa rezist 16 zile fara iPhone, fara acces la Twitter/Facebook/Mail. Am rezistat cu brio. Ironic sau nu, de 5 zile sunt din nou fara telefon. Il aveam de 3 ani si cei cu care am iesit cel putin la o bere stiu ca aveam o obsesie pentru el. Eram tot timpul conectat. Conectat cu ce? Prefer sa nu-mi raspund…
Acum nu stiu daca sa-mi iau altul sau nu. “Smart Phone” sau un Clasic Nokia? Azi in timp ce stateam la o bere la Argentin mi-am dat seama ca imi lipseste “carnetelul”. In India nu aveam un telefon cu QWERTY dar aveam tot timpul la mine o agenda. Acum mi-e practic imposibil sa port tot timpul cu mine un pix si un colt de hartie. La asta era bun telefonul. Pentru notat viitoare posturi. De insemnat ce spune batranul cu care imparti masa din Argentin. Eu nu sunt in stare sa gandesc la comanda. Putinele idei, mai ales in ultimul timp, care ma fac sa tresar apar pur si simplu… apar in 41 sau in metrou, pe plaja in Vama sau in lift cu domnisoarele de la banca…
Primul meu telefon l-am avut cu o zi inainte sa vin in Bucuresti pentru admitere. La 18 ani. Mi-am petrecut noaptea aceea pe tren trimitand mesaje obesiei mele din liceu. Cread ca asta as fi facut tot liceul. As fi trimis mesaje dubioase tuturor tipelor pe care nu le puteam saruta. Cred ca asta am facut in facultate… din fericire am reusit sa-mi recuperez cele aproape 10.000 de SMS-uri de pe telefonul pierdut… probabil nu o sa le deschid niciodata dar e bine de stiut ca daca vreau sa vad evolutia mea in timp… sau macar cum m-am schimbat…
Am totusi nevoie de un telefon care sa-mi permita sa-i trimit un mail de la bere, sa ajung sa-i scriu SMS pana nu ma razgandesc ca o vreau in patul meu, sa pot sa-i notez ID-ul de mess inainte sa termin berea…
Filed under: Din viata — Gelu July 20, 2010 @ 14:17
De 1 Mai am ajuns in Vama si am observat ca masina era parcata langa un canal descoperit adanc de jumatate de metru. Am inceput sa radem despre ce s-ar fi intamplat daca nu l-am fi observat. Vreo 30 de minute am vorbit doar despre asta si cum ca e foarte probabil ca unul dintre noi sa cada in el. Parea totusi destul de putin probabil sa se intample asta tinand cont ca l-am observat. Evident, am cazut euin el. Nu a fost destul de placut. Inca mai ma doare piciorul atunci cand alerg.
Weekendul asta in drum spre aceiasi Vama am avut ocazia sa citesc o serie de scrisori pe care le-am scris in perioada 2001 – 2004. Am fost destul de surprins sa ma regasesc destul de mult in randurile acelea. Nu inteleg de ce aveam impresia ca m-am schimbat destul de mult de atunci. Singurul lucru care s-a schimbat in mare masura e stilul de a scrie. In rest… Nu vreau acum sa-mi fac o autocaracterizare. Alt nimic vroiam sa spun. Nu inteleg de ce, desi de 20 de ani sunt in fond acelasi om, mai reusesc sa ma surprinda unele lucruri la mine. Am reactionat in situatii similare la fel si acum 10 ani, si acum 5 ani si acum 2 ani… De ce se ajunge inevitabil doar la un sentiment de Deja Vue?
Din fericire acelasi lucru se aplica si la lucrurile care ma fac sa ma “reincarc”. Va fi o zi trista momentul in care oamenii si valurile din Vama nu ma vor mai face sa fiu “Zen”. Momentul in care voi sta singur pe plaja de la Stuff si voi simti nevoie de mai mult va fi unul in care-mi voi da seama ca m-am schimbat… Pana atunci nu pot decat sa ma intreb de ce cad intr-un canal care stiu ca este acolo?
De 1 Mai am ajuns in Vama si am observat ca masina era parcata langa un canal descoperit adanc de jumatate de metru. Am inceput sa radem despre ce s-ar fi intamplat daca nu l-am fi observat. Vreo 30 de minute am vorbit doar despre asta si cum ca e foarte probabil ca unul dintre noi sa cada in el. Parea totusi destul de putin probabil sa se intample asta tinand cont ca l-am observat. Evident, am cazut euin el. Nu a fost destul de placut. Inca mai ma doare piciorul atunci cand alerg.
Weekendul asta in drum spre aceeasi Vama am avut ocazia sa citesc o serie de scrisori pe care le-am scris in perioada 2001 – 2004. Am fost destul de surprins sa ma regasesc destul de mult in randurile acelea. Nu inteleg de ce aveam impresia ca m-am schimbat destul de mult de atunci. Singurul lucru care s-a schimbat in mare masura e stilul de a scrie. In rest… Nu vreau acum sa-mi fac o autocaracterizare. Alt nimic vroiam sa spun. Nu inteleg de ce, desi de 20 de ani sunt in fond acelasi om, mai reusesc sa ma surprinda unele lucruri la mine. Am reactionat in situatii similare la fel si acum 10 ani, si acum 5 ani si acum 2 ani… De ce se ajunge inevitabil doar la un sentiment de Deja Vu?
Din fericire acelasi lucru se aplica si la lucrurile care ma fac sa ma “reincarc”. Va fi o zi trista momentul in care oamenii si valurile din Vama nu ma vor mai face sa fiu “Zen”. Momentul in care voi sta singur pe plaja de la Stuff si voi simti nevoie de mai mult va fi unul in care-mi voi da seama ca m-am schimbat… Pana atunci nu pot decat sa ma intreb de ce cad intr-un canal care stiu ca este acolo?
Nu e vorba despre “o” bere neaparat… au fost multe astel de beri, care in momentul respectiv erau “acea” bere pe care nu o voi uita niciodata. Nu va asteptati sa fie vorba de “prima bere cu tata” (sincer nu stiu cand am baut-o) sau astfel de “clisee”. E vorba de “o bere” pur si simplu…
Prima bere pe care o tin minte e de acum 8-9 ani. Sunt convins ca am baut si inainte dar prima pe care o tin minte e un Ciuc Brun (nu se mai face, nu-i asa?) baut dupa un meci de baschet. L-am baut cu tipul care ma invata baschet. M-am ametit destul de tare. Sentimentul a fost grozav. M-am hotarat ca berea mea preferata e Ciuc Brun. Nu stiam de ce, poate doar datorita senzatiei pe care o asociam cu acea bere.
A urmat o perioada in care ieseam cu colegii mei de birou liceu in care ei beau Timisoreana si eu insistam ca berea mea preferata e Ciucul Negru. La un moment dat, nu stiu de ce, probabil nu mai aveam decat 10.500 de lei in buzunar, mi-am luat si eu Timisoreana. Asta se intampla acum 8 ani… cred ca a fost dragoste la prima vedere… 10.500/12.500 sticla pe terasa din centru…
De atunci cred ca majoritatea povestilor mele legate de bere sunt legate de Timisoreana. E poate doar o obsesie dar… ma defineste… am baut-o in Budapesta, New Delhi, pe Bucegi, pe Rarau, in Vama, in Timisoara… si mai ales in Argentin si Pirahna… (evident, si acum am o Timis langa mine)
Totusi nimic nu se compara cu o bere (a se citi Timis) in drum spre mare… sau cu o bere pe malul marii… cu o cutie desfacuta cand rasare soarele la stalp… cu primul “Noroc” cu tipa cu care crezi ca o sa fii “forever and ever”…
Sincer, daca ar fi sa aleg intre sex si bere as alege…
Filed under: Din viata — Gelu June 29, 2010 @ 13:16
Asteptam aseara metroul la Victoriei si am observat langa mine o domnisoara care purta o rochie cu floricele si avea doua codite de pustoaica. Arata ca un copil de 23 de ani. Cred ca era o copiluta de 23 de ani care nu vroia decat sa convinga soarele sa iasa.
M-am asezat be bacheta din fata ei dupa ce a venit metroul. Era trista. Fata ei parca era obisnuita doar sa zambeasca dar acum nu mai putea… M-a facut sa ma gandesc la un clovn trist… Se vedea ca doreste s zambeasca dar ii lipsea motivul…
Ma uitam destul de insistent la ea. La un moment dat m-a observat si mi-a zambit. I-am zambit inapoi. M-am simtit ca si cum as fi facut o fapta buna. Poate chiar am facut asta.
Dupa inca o statie m-a surprins din nou ca-i caut zambetul asa ca a ras. Ne uitam unul la altul si radeam. Urmatoare statie era Crangasi. M-am ridicat sa cobor. S-a ridicat si ea… In mod normal cred ca as fi mers sa-i spun “Hello, you sad clown!” dar acum eram cu mama asa ca… Am cautat in portofel o carte de vizita pe care am indoit-o si vroiam sa i-o dau dar… a folosit cealalta iesire.
M-am uitat in urma mea… S-a uitat si ea… Mi-a zambit pentru ultima oara.
Totusi ma bucur ca asta a fost tot… am ramas cu imaginea clovnului trist care a zambit pentru mine…
În ultimii ani m-am tot plâns că mie îmi plac dimineţile petrecute în braţele unei “Ei” şi că sexul nu este decât modalitatea prin care pot obţine asta. Într-una din dimineţile astea mi-am dat seama că în fuga mea de a completa liste am uitat că poţi să te trezeşti dimineaţa lângă ea şi fără să o pentrezi cu câteva ore înainte. Poţi să o ţii in braţe fără să-ţi doreşti să-i simţi sânii. Poţi împărţii patul cu ea şi doar pentru a-i povesti traume din copilărie.
Poate că toată povestea cu “trebuie să facem sex ca să ne putem bucura de dimineaţa ce va urma” nu a fost decât o modalitate de a mă face să nu mă consider o aşa mare curvă de om. Acum ceva timp o bună prietenă mi-a spus că în liceu se culca cu tipii cu care ieşea după o săptămână ca să vadă care dintre ei îşi doreşte doar sex şi care mai mult de atât. M-a marcat prea mult şi vroiam să trec peste bariera sexului ca să văd dacă merită să încerc mai mult. De ce nu mi-a spus nimeni că unele lucruri au sens doar în liceu?
În mod normal e mult mai simplu de atât. De obicei diferenţa dintre prima bere şi primul sărut e de două Timişoreana. Cu tine se pare că îmi este mult mai greu. Poate pentru că nu m-am gândit niciodată mai departe de primul “Salut, eu sunt Gelu!”. Visam la un moment dat la o plimbare prin parc dar… nu îndrăzneam niciodată să visez mai departe.
Ceva îmi spune că sărutul asta poate fi mai important decât primul sărut din viaţă. M-am dezis total de el. L-am vândut primei tipe care mi-a oferit puţină încredere în sine. M-am hrănit cu ea câteva zile dar s-a terminat. A trebuit să obţin altă doză, şi altă doză… După ce cunoşteam o nouă tipă aşteptam primul sărut ca un drogat care coboară în Ferentari şi se îndreaptă spre casă plină de praf. Eu nu ofeream bani, ajunsesem să ofer câte o bucată din ce în ce mai mare din tot romantismul care s-a depus în perioada în care eram doar un adolescent frustrat. După ceva timp am trecut la un drog mult mai puternic dar… asta e altă poveste.
Mi se mai întâmplă însă uneori să-mi fie aproape imposibil să fac ultimul pas. Să închid ochii şi să-mi apropii buzele de ale ei. De obicei mi se întâmplă asta atunci când mi-e frică ca o simplă atingere carnală să însemne începutul sfârşitului. Prefer un bibelou într-o vitrină pe care-l pot iubi platonic decât un nume trecut cu pixul pe o listă care nu mai înseamnă nimic. Cred că asta se întâmplă şi in cazul tău. Deja am făcut prea mult: te-am dat jos de pe raftul de sus şi nu e nevoie decât de un moment de neatenţie ca să te spargi. Sărutul pe care mi-l doresc cel mai probabil mă va face să-mi dau seama că nu ai nici pe departe marginile atat de şlefuite cum pare de la o masă distanţă.
Şi totuşi? Dacă eşti cumva mai mult decât o păpuşă de consumat obsesii platonice?
Te văd aproape în fiecare dimineaţă în 41. Tu cobori la Cora. Eu mai merg o staţie. La un moment dat am coborât şi eu cu tine. Vroiam să văd unde mergi. Ai intrat la metrou. Eu am mers la birou. Asta fac oamenii mari: dimineaţă merg să muncească, nu au timp să urmărească umbre prin Bucureşti. Probabil că şi tu eşti om mare. Pari mai mare ca mine. Sau cel puţin pari mai Om. Nu te interesează nimic din jurul tau. Nu te uiţi la vânzătorii de brichete uriaşe. Nu te uiţi nici la mine cum mă uit. Te ai pe tine. Şi eu aş face la fel dacă te-aş avea pe tine. Şi totuşi pari singură… sigur nu ai nevoie de cineva?
În nici una dintre dimineţile în care stăteam lângă scaunul tău nu am avut curajul sau inspiraţia să-ţi spun ceva. Ce aş fi putut să-ti spun? Vezi că e destul de aglomerat tramvai azi şi ar trebui să te îndrepţi spre uşă că se apropie staţia ta? Ar fi fost ciudat. Aş vrea ca uneori legile de atracţie universală sa fie altele. Să am o scuză să vin lângă tine, să te ating. Să fie vorba de fizică. Dorinţa nu e fizică. Nu ţine nici măcar de pornirile animalice care îi fac pe unii să exclame: “Eşti bună rau!”. Recunosc, “eşti bună rău”, dar ochii tăi ascund mângâieri pe care aş vrea să le simt în Praga, în spatele privirii tale în gol stau cu siguranţă gânduri despre răsărituri în Vamă…
Şi totuţi pari singură. Şi camera mea întunecată e singură. Nu îi sunt suficient. Merită o şansă. Are nevoie de lumină şi atunci când jaluzelele sunt trase. Se simte inutilă, fară un scop. Nu cred că tu te simţi la fel. Până şi tu meriţi o şansă. Şansă pentru ce? Eu pentru ce? Ea pentru ce?
Mâinile tale au nevoie de un punct de sprijin. Mâinile mele au nevoie să comunice. Ele simt nevoia să spună ceva. Ce? Ar trebui ca mâinile tale să le intrebe.
Merităm o şansă. Da, cu tine vorbesc, tu cea din 41 care mă faci să mă trezesc la 8:20 ca să iau tramvaiul de 9:11 spre muncă. Da, tu din cauza căreia intarzii 33 de minute în fiecare dimineaţă, tu care cobori la 9:23 la Cora ca să te duci la metrou.
Incepe sa-mi placa noul cartier mai ales din prisma faptului ca mi s-au diversificat vecinii.
Aseara cand veneam de la munca pe langa batranul liber m-am intalnit si cu doi pustani de 7/8 ani. Unul dintre ei, cel mai mic, se dadea cu trotineta in timp ce copilul de 8 ani striga cat putea el de tare in spatele lui: “Indragostitul! Indragostitul! Esti indragostit!” si radea isteric. A oprit apoi un batranel si i-a spus ca prietenul lui e indragostit continuand sa rada.
“Indragostitul” s-a intors apoi inspre el:
- Nu te spun! - Daca spui, spun si eu ca esti indragostit! - Nu spun nimic!
O sa creasca ei mari si o sa vrea sa poata sa strige in gura mare: “Sunt indragostit!” dar ceva il va opri. Se va intreba de ce desi e fericit langa ea uneori adoarme cu gandul la altcineva, de ce zambetul care ii aparea pe fata la prima bere bauta impreuna evita sa mai apare sau de ce… Va pune toate astea pe faptul ca nu o iubeste. Va mai creste putin si isi va da seama, probabil prea tarziu, ca “indragosteala” nu e decat un “cuvant”, o idee, tine doar de noi cum o “implementam”. Atat de multi oameni, atat de multe varste, atat de multe iubiri.
Eu te iubesc mai mult din bratele alteia decat poate oricine altcineva sa te iubeasca din bratele tale.
In drum spre casa un barbat de 60 de ani a iesit val vartej dintr-o bodega de cartier si a inceput sa tipe : “Liber… Eu sunt LIBER!!! Liber iti zic!” A sarit apoi in fata unui SUV si a inceput sa-i strige soferului: “Baga-ti bine asta in cap: Eu sunt Liber! Liber! Ca pasarea cerului! Pot sa fac ce vreau. Ce vreau!”
Am trecut mai departe in timp ce domnul carunt cu medalii in piept striga in continuare: “LIBER!! Liber ba…”
E liber. E liber sa stea pana la 6 dimineata in bodega cu saniuta in fata; e liber sa mearga la pescuit; nu se gandeste niciodata daca i-au mai ramas bani din pensie sau nu; e liber sa sara pe strada in miezul noptii si sa strige ca e fericit; e liber sa mearga cu nasul pana in mangalia; e liber… e liber sa faca toate astea si le face. Se bucura de fiecare leu din pensie si nu regreta nimic, nici macar cand se trezeste si nevasta il bate la cap pentru ca stie ca a facut ce si-a dorit. Poate ca libertatea lui e ingradita de suma pe care o primeste in fiecare luna dar sunt convins ca luna viitoare nu o sa fie cu 15% mai putin fericit.
Si noi suntem liberi. Suntem liberi sa facem tot ce visam. Si totusi? De ce e nevoie sa fii beat sau nebun ca sa poti sa-ti dai frau “libertatii”? Ce ne opreste sa ne vindem proprietatile, sa ne lichidam depozitele, sa ne scoatem toti banii din banca si sa plecam in Australia sau pur si simplu sa ne luam un motor?
Nu stiu de ce dar am inceput sa-mi citesc mailurile trimise prin 2001.. mai jos un mail trimis unei tipe cu care am corespondat (“a se citi” scrisori “analogice” timp de ceva ani… ne scriam o scrisoare pe saptamana de cateva pagini… ce as vrea sa le recitesc acum….). Eram mic si prostut, stiu, dar…
Acum sunt si eu fericit deoarece esti tu fericita,
esti fericita si de aceea sunt si eu in al 9-lea
cer…. iti multumesc. As dori sa te cunosc, sa te
cunosc mai bine pt ca cred ca te cunosc putin desi nu
am avut norocul de a te vedea, dar randurile tale imi
sunt deajuns pt a-mi da seama ca sunt norocos, norocos
ca in cele din urma am gasit pe cineva care este Om ,
un om nu doar cu minciuna…. sper ca nu ma insel,
sper….. sper ca voi avea norocul acesta in
continuare… sper, sper ca voi putea sa fiu si eu
acel ,,EL” pt cineva, pt tine, pt ca cred ca tu ai
devenit ,,EA”, mi-ai devenit ea…. sper ca nu suna
prea ciudat, dar dragostea virtuala m-a transformat
intr-un om mai bun, mai ciudat din fericire……
Sunt fericit , mai fericit ca viata, dar trebuie sa-mi
iau ramas bun……
Trebuie sa te fut. Nu vreau sa o fac dar se pare ca nu am nici o alta alternativa. Chiar vreau sa ma tii minte si peste 3 luni, 3 ani… E posibil ca totusi sa ma uiti dar asa am cele mai multe sanse sa nu o faci… O sa uiti peste doua saptamani de tipul cu freza dubioasa care ti-a spus cat de mult ii place sa-l citeasca pe Alain de Botton sau Martin Page. O sa uiti de Argentin sau de Pirhania. O sa uiti…
Nu vreau neaparat sa-ti simt sanii intre maini dar din pacate mi-e imposibil sa nu fac asta. Nu vreau sa fiu un alt tip care iti spune de visurile lui si de care uiti a doua zi. Vreau sa fiu macar tipul de care o sa-ti aduci aminte ca cel care te-a penetrat pentru a cincea oara. Stiu ca doar de oamenii care au fost in tine o sa-ti aduci aminte.
