Insemnari

Cu empatie

Filed under: Satul — Gelu July 18, 2014 @ 14:33

Aproape că uitasem de satul meu din Norvegia. Dacă mă întrebai ieri cum mai stau cu producția de orez îți spuneam că ești nebun. Eu nu produc nimic, eu doar încerc să dovedesc că ce fac alții e un căcat. Dacă totuși mi-aș fi adus aminte de un sat aș fi putut jura că al meu e în Danemarca sau în India. Am primit azi însă o scrisoare, pe care o voi reda mai jos, care mi-a adus aminte de oamenii care depind, din ce în ce mai puțin, de mine. E trimisă, cel mai probabil, de copilul de care vă povesteam acum mai bine de șase ani.

” Dragă Domnule Dumnezeu,

Acum o săptămână am devenit major și eram convins că asta va însemna că voi putea decide singur cum vreau să-mi trăiesc viața. Până acum m-am conformat cu ceea ce credeau ai mei, sau satul, că e bine sau nu să fac. Am renunțat complet la jucăriile date altora, am alergat fericit lângă o copilă blondă plin lanul de orez, m-am sărutat cu ochii închiși și stomacul plin de fluturi, am zâmbit și am iubit ca un adolescent. Acum am optsprezece ani și nu mai vreau să fac asta.

Mi se pare normal ca oamenii să vrea să fie fericiți, să vrea să iubească și să fie iubiți sau să se simtă împliniți (orice ar însemna asta; oare pentru fiecare fericirea înseamnă același număr de tone de orez pe hectar?). Nu mi se pare însă normal să se aștepte ca toți să fie la fel. Eu nu vreau să fiu fericit tot timpul. Nu vreau să iubesc și să râd, nu vreau să iubesc și să fiu iubit 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Mi se tot spune că o zi la patru ani pot să aleg să fiu deprimat, singur și trist dar nu este deajuns.

De ce Vă zic toate astea? Nici eu nu știu; sunt un ateu declarat dar uneori simt nevoia să mă las în mâinile cuiva mai mare. Aici Interveniți Dumneavoastră. Dacă chiar sunteți Dumnezeul satului ăsta, Vă Implor, lăsați-mă să fiu nefericit de fiecare dată când vreau, nu doar o zi din 1461. Nu vreau să mai trec prin ce am trecut acum două zile. Cea mai frumoasă față din sat, cu doar câteva zile mai mică decât mine, a venit, mi-a zâmbit, s-a jucat cu părul meu și m-a sărutat de față cu toți consătenii (puțin probabil să fi observat vreo unul, erau cu toții ocupați cu sărbătoritul recoltei). Aș fi vrut să fiu fericit, să mă simt bine în pielea mea, mai ales că îmi place de ea de când mă știu, dar nu vreau să mă conformez cu normele impuse, cel mai probabil de Ține.

Sunt major, vreau să decid de unul singur dacă vreau să fiu sau nu fericit. Vreau să fie normal să stau deprimat pe patru tone de orez, să nu mă judece nimeni dacă încep să plâng într-o combină nouă, să mă pot bucura când copila perfectă îmi spune că nu sunt de nasul ei. Vreau să pot sta singur în timp ce toți beau și petrec, să fie normal să te retragi într-o gaură de șarpe deși ai putea sta în casa primarului, să pot decide de unul singur dacă e ok sau nu să zâmbesc. Nu mai vreau să zâmbesc doar pentru că ar trebui.

Doamne, Te rog, lasă-mă să fiu trist atunci când vreau!

Cu o pseudo credință,

Helge.”

Ce să îi răspund? Că e ok să nu fie fericit? Că e natural să-și dorească mai mult decât cinci tone de orez și o femeie blondă și frumoasă? E greu să treci de la un pseudo programator la un mic Dumnezeu. Dileme vechi și clasice.

Aș fi vrut să inund pur și simplu satul și să continui să beau liniștit în Argentin. Nu știu de ce, probabil m-am simțit mai înțelegător (căutam un cuvânt mai complex dar fiecare Dumnezeu are voie de cele zece beri) așa că i-am răspuns pe un bob de orez.

“Helge,

Te înțeleg. Am fost ca tine. În satul meu din Bucovina am fost mic și neînțeles. M-am certat cu toți consătenii și eram un ateu convins, mă mulțumeam cu dealuri și ruine din secolul cincisprezece, nu aveam nevoie de Dumnezeu. Eram convins că fericirea, pe care mi-o doream mai mult de cât să rezolv toate probleme lui Hristev, era scopul suprem în viață. Împlinirea totală pe care și tu ți-o dorești, detestând-o atât de mult, putea veni doar în brațele unei fete care să mă iubească.

Acum câteva secole am intrat într-o biserică și m-am rugat, totuși, să fiu și eu fercit într-o relație, să o
găsesc pe Ea în anul ce urma să înceapă. Am luat ca un semn faptul că mă sărutăm cu tipa de care eram îndrăgostit la trecerea dintre ani. Dumnezeul meu, care cred că era din Noua Zeelandă, nu cred că ar fi putut să transmită un mesaj mai clar, așa că am decis să fiu fericit. Am fost câteva luni, până când mi-A răspuns și mi-A zis că până la sfârșitul anului O Voi găsi. Am împins-o din brațele mele și nu am mai văzut-o de atunci pe puștoaica ce m-a sărutat la începutul anului.

Probabil nu ți-e foarte clar ce vreau să spun așa că o să fiu direct: poți să fii cât de nefericit vrei! O vei găsi, vei uita de mine și vei avea un sat în Croația.

Cu empatie,

Dumnezeu.”

Helge și soția lui de peste 20 de ani s-au hotărât ca după și cel mai mic copil a plecat la facultate în Oslo să renunțe la multe din lucrurile strânse de-a lungul anilor. În podul plin de praf el a dat peste o pereche de pantaloni. Când a ridicat-o să o arunce în sacul de haine de donat a căzut un bob de orez care nu a vrut să cadă prin crăpăturile podelii.

Helgi mi-a citit scrisoarea, și-a sărutat nevastă, s-a urcat în mașină și a plecat să se bucure de nefericire în căutarea satului din Croația.

Nevoia si de Nu

Filed under: Aberatii,Satul — Gelu February 26, 2012 @ 04:35

Da-mi voie sa iti spun un secret! Stiu ca te simti special pentru ca tu ai un sat in Norvegia dar permite-mi sa fiu cel care distruge un mit: Fiecare dintre noi are cate un sat in Norvegia. Al tau produce bambus, al meu orez. 6 miliarde si ceva de sate. Un sfert de infinitate de stapani. Fiecare cu satul lui. Nu stiu tie cum iti este, dar mie mi-e destul de greu sa conduc sutele de Norvegieni. Uneori ma privesc ca pe un mic Dumnezeu si imi cer cele mai ciudate lucruri iar eu nu pot sa spun Nu.

Acum cateva zile mi-a scris un copchilut. Isi dorea o masina galbena care sa-l duca pana la capatul pamantului. I-am spus Da. I-am oferit o masina Galbena care sa-l duca pana la capatul pamantului. A doua zi am primit scrisori similare de la toti locutorii satului meu din Norvegia. Le-am spus tuturor Da. Nu pot spune Nu! (sper ca nu iti imaginezi acum ca as fi nu stiu ce Dumnezeu care fabrica lucruri din nimic. nu. Nororcul meu a fost ca sunt aproape de capatul pamantului asa ca le-am cumparat fiecaruia cate un jeep 4×4, eventual si cu sofer pt cei fara carnet. Stii cat costa atatea masini? Toate din salariul meu de pseudo programator; unde mai pui si faptul ca timp de cateva zile plantatiile de orez au fost lasate pustii. Asta dosr pt ca nu stiu sa spun nu.)

La un moment dat cineva m-a rugat sa-l invat sa citeasca dincolo de simboluri. Stii ce am raspuns. A doua zi a murit. A interpretat fiecare gest, fiecare cuvant si fiecare sunet canun semn de la univers, ca si cum zeitatile incercau sa comunice cu el prin mana ridicata de vecinul de coliba, ca renul pe care l-a intalnit de dimineata ii prevesteste ca isi va intalni marea dragoste; zambetul colegei de plantatie era o confirmare a povestii lor de dragoste. S-a sinucis in momentul in care a vazut-o cum arunca 4 boabe de orez pe jos.

Ce m-a bulversat cel mai mult a fost scrisoarea unui copil care ma ruga sa-l invat sa spuna nu. De ce vroia sa nu-si mai spuna Da? In inocenta lui crede ca nu poti sa ai toate lucrurile pe care le vrei, ca vrea sa ajunga sa spuna: “da, jucaria asta produce mai mult zgomot dar o sa-si piarda si ea din stralucire”. Ce copil! Sa vrea sa renunte la sinceritatea fata de el. Cum ar fi sa mearga intr-un targ, sa isi doreasca pentru o secunda o undita noua si totusi sa nu si-o cumpere desi are bani pentru ea? Nu s-ar minti pe sine in momentul in care va sta pe marginea copcii cu undita lui veche? Nu i-am putut spune Nu asa ca l-am condamnat sa fie fericit alaturi de jucariile pe care le are deja.

Satul parasit

Filed under: Satul — Gelu July 11, 2010 @ 12:11

Acum cateva zile mi-am adus aminte de satul meu din Norvegia. Uitasem complet de el. Acum e parasit. Nu mai e nimeni acolo. Case goale. Nici macar un caine. M-am tot gandit ce sa fac cu el, cum sa-i dac pe sateni sa se intoarca la casele lor, la cultura lor de orez, la  fabrica de prajituri de mere care e de atat de mult timp parasita. Nu am mai vazut niciodata in viata mea atat de mult Gol. Sunt stapanul unui sat in care nu bate nici macar vantul.

Poate ca as reusi cumva sa conving o parte din sateni sa se intoarca dar aproape sigur vor pleca din nou pentru ca, intre noi fie vorba, e vorba de un sat invechit. A fost construit haotic, fara pic de sistematizare, fara planuri de urbanism, fara… A fost construit dupa chipul si asemanarea stapanului.

Il voi darama. Voi trimite niste buldozere sa puna totul la pamant, sa stearga totul de pe fata pamantului. O voi lua de la 0. Intrebarea care ramane e: Ce fac cu miile de hectare din Norvegia? Sa incerc sa construiesc ceva sau sa-l las parasit si poate se naste ceva de la sine?

Test de maturitate

Filed under: Aberatii,Satul — Gelu May 27, 2008 @ 09:32

Nu am mai scris de mult despre satul meu din Norvegia. Voi incerca sa va povestesc despre testul de maturitate la care sunt nevoiti sa se supuna barbatii. Stiu ca in alte sate astfel de teste constau in diverse lupte sau concursuri de indemanare. La mine lucrurile stau putin diferit. Nu stiu daca v-am spus pana acum dar exista o lege nescrisa in satul meu ca prima mare iubire sa nu fie si ultima. Testul de care va ziceam e destul de simplu: dupa ce relatia lor se termina se intalnesc si discuta. Pare destul de simplu, nu? Problema e ca nu trebuie sa vorbeasca despre vreme ci despre relatiile in care se afla fiecare dintre ei. Tanarul nostru trebuie sa reziste pana la sfarsit fara a se ridica de la masa si fara a sparge vreun pahar. Daca initial discutia incepe de la faptul ca mana pe care el o saruta acum ceva timp se plimba acum prin pantalonii altuia va continua cu lucruri mai greu de inghitit… ca sa zic asa. In foarte putin timp de la inceperea discutiei imaginatia ii zboara la buzele pe care le saruta si care acum se infrupta din penisul urmatorului, la bratele grosolane care ii strang pieptul… Cei care trec cu bine peste asta…

Citeste in continuare…

Ciudat

Filed under: Satul — Gelu February 7, 2008 @ 09:06

In satul meu din Norvegia se intampla un lucru cel putin ciudat: El intalneste o Ea, se plac, ies la un pahar de akevitt, se imbratiseaza, se saruta, fac sex, se indragostesc, fac dragoste si apoi se despart. Apoi El intalneste o alta Ea pe care o imbratiseaza, o saruta, o iubeste si de care se desparte. In timpul acesta Ea se lasa imbratisata de un alt El cu care apoi se saruta, face dragoste si se intr-un final se desparte.

Dilema

Filed under: Satul — Gelu February 2, 2008 @ 16:57

Din cand in cand locuitorii satului meu din Norvegia ma cheama sa rezolv problemele ce apar si pe care nu le pot rezolva ei. De obicei nu e mare lucru si trebuie doar sa decid pe ce parte a drumului sa pun gardul, cati cm sa aiba stratul de zapada, cine a incalcat proprietatea cui… Azi insa… e mai greu. Am aflat de un obicei pe care pe mine m-a socat si pe care au reusit sa-l pastreze ascuns pana acum (sau pentru ei e atat de normal incat nici nu merita mentionat).

E vorba despre un revolta unui copil, a carui nume nu-l voi mentiona de frica sa nu fie aratat cu degetul pe strada, care a pornit de la obiceiul de care va ziceam. In satul meu, nu am nici o informatie daca acelasi lucru s-ar intampla si in alte sate, copiii nu au voie sa aiba decat o singura jucarie, si aia primita de craciun. Asa ca… in fiecare an in dimineata de 25 Decembrie ei trebuie sa aleaga intre jucaria pe care au avut-o pana atunci si cea pe care “au primit-o” de la parinti. E o decizie care ar fi greu de luat de un adult dar copiii o iau in joaca, de obicei atrasi de culorile sclipitoare ale noilor jucarii. Jucariile care raman in urma acestei “loterii” sunt impartite copiilor mai putin fericiti care nu au nici o jucarie…

Asa s-a intamplat si anul asta. Copilul despre care vom vorbi mai mult a avut de ales intre masinuta lui veche, de lemn, cu vopseaua zgariata, si un elicopter nou nout a carui vopsea stralucea. Intr-un final (a fost mai greu decat s-ar fi asteptat ceilalti ca se decida) a ales jucaria noua, iar masinuta a ajuns la un alt copil care tocmai isi pierduse cadoul. Totul parea sa fie ok pana cand un lucru fara importanta a spulberat linistea satului meu: copilul nostru a gasit roata de rezerva a vechii lui masini… Stiind unde sta noul “proprietar” s-a dus sa-i duca roata vechii sale masini dar nu mica i-a fost mirarea cand ajuns la poarta acestuia l-a oprit tatal noului “sofer” si i-a zis ca nu se cade… “Odata ce ai renuntat la ea nu ai cum sa vii asa, neanuntat, si o sa vezi.Tu ai acum jucaria ta. Nu se cade!”. Baiatul a ramas socat… nu se astepta la asta… cum adica nu se cade? E doar o roata de rezerva… dupa ce au trecut prin atatea impreuna (4 ani s-a jucat cu ea) , dupa ce… A inceput sa tipe, sa umple borcane intregi de urlete s revolte.

Citeste in continuare…

Singuratatea bobului de orez

Filed under: Aberatii,Satul — Gelu January 31, 2008 @ 21:27

In fiecare dintre noi exista un mic sat din Norvegia in care se cultiva orez. Fiecare dintre noi are propria orezarie cu canalele sale de irigatii, cu muncitorii platiti cu boabe de mazare, cu boabe de orez cazute pe marginea borcanului. Oricat de mult am incerca sa negam faptul ca suntem din Nord adevarul iese mai devreme sau mai tarziu la iveala: petrecem prea mult timp in preajma noastra. Am incercat cu totii sa fugim, sa ne ascundem sub un buletin sau un pasaport dar nu am reusit decat sa ne confirmam statutul de asezare umana.

Din cand in cand mai primim cate un vizitator ratacit care il cauta pe Mos Craciun, atrasi fiind de zapada si de miracolul orezariei de la minus 16 grade, dar nu gasesc nici un ren, nici o sanie, nici macar vreun cadou… nu gasesc decat multi copii tristi asezati in sir indian care strabat in graba podul ce ne uneste emisferele satale. Turisti vin si pleaca… cei mai indrazneti mai iau si un kilogram de pamant cu care isi astupa propriile gropi lasand insa in spate un gol ce nu poate fi acoperit decat de metri cubi de apa de ploaie, de kilograme de soare si multa culoare. Mie acum imi lipsesc 18 remorci si 3 camioane dar nu ma plang. Tocmai am descoperit in spatele orezariei un deal din chirpici din care pot astupa aproape orice gaura.

Acum ceva timp am incercat sa renunt la productia de orez si sa o inlocuiesc cu ceva mai productiv: prajituri cu mere. Nu am reusit decat sa inund cateva canale inundabile si sa golesc cateva borcane. Mi-au sarit muncitorii in cap. Nu m-am lasat usor si am vrut sa-mi pacalesc constiinta cu boabe de porumb presate. Le importam noaptea de la vecinul de Norvegie si foloseam praf de stele pentru a le transforma in pasta, pe care apoi o derivam in orez. Nu am reusit. Revolta a fost inevitabila. Au existat victime in ambele tabere: eu mi-am pierdut primul camion iar ei s-au ales cu mult zgomot de fundal. Atunci am inceput sa sforai. Era modul meu de a ma revolta impotriva satenilor.

Citeste in continuare…