Acum cateva zile mi-am adus aminte de satul meu din Norvegia. Uitasem complet de el. Acum e parasit. Nu mai e nimeni acolo. Case goale. Nici macar un caine. M-am tot gandit ce sa fac cu el, cum sa-i dac pe sateni sa se intoarca la casele lor, la cultura lor de orez, la  fabrica de prajituri de mere care e de atat de mult timp parasita. Nu am mai vazut niciodata in viata mea atat de mult Gol. Sunt stapanul unui sat in care nu bate nici macar vantul.

Poate ca as reusi cumva sa conving o parte din sateni sa se intoarca dar aproape sigur vor pleca din nou pentru ca, intre noi fie vorba, e vorba de un sat invechit. A fost construit haotic, fara pic de sistematizare, fara planuri de urbanism, fara… A fost construit dupa chipul si asemanarea stapanului.

Il voi darama. Voi trimite niste buldozere sa puna totul la pamant, sa stearga totul de pe fata pamantului. O voi lua de la 0. Intrebarea care ramane e: Ce fac cu miile de hectare din Norvegia? Sa incerc sa construiesc ceva sau sa-l las parasit si poate se naste ceva de la sine?

Nu am mai scris de mult despre satul meu din Norvegia. Voi incerca sa va povestesc despre testul de maturitate la care sunt nevoiti sa se supuna barbatii. Stiu ca in alte sate astfel de teste constau in diverse lupte sau concursuri de indemanare. La mine lucrurile stau putin diferit. Nu stiu daca v-am spus pana acum dar exista o lege nescrisa in satul meu ca prima mare iubire sa nu fie si ultima. Testul de care va ziceam e destul de simplu: dupa ce relatia lor se termina se intalnesc si discuta. Pare destul de simplu, nu? Problema e ca nu trebuie sa vorbeasca despre vreme ci despre relatiile in care se afla fiecare dintre ei. Tanarul nostru trebuie sa reziste pana la sfarsit fara a se ridica de la masa si fara a sparge vreun pahar. Daca initial discutia incepe de la faptul ca mana pe care el o saruta acum ceva timp se plimba acum prin pantalonii altuia va continua cu lucruri mai greu de inghitit… ca sa zic asa. In foarte putin timp de la inceperea discutiei imaginatia ii zboara la buzele pe care le saruta si care acum se infrupta din penisul urmatorului, la bratele grosolane care ii strang pieptul… Cei care trec cu bine peste asta…

Citeste in continuare…

In satul meu din Norvegia se intampla un lucru cel putin ciudat: El intalneste o Ea, se plac, ies la un pahar de akevitt, se imbratiseaza, se saruta, fac sex, se indragostesc, fac dragoste si apoi se despart. Apoi El intalneste o alta Ea pe care o imbratiseaza, o saruta, o iubeste si de care se desparte. In timpul acesta Ea se lasa imbratisata de un alt El cu care apoi se saruta, face dragoste si se intr-un final se desparte.

Din cand in cand locuitorii satului meu din Norvegia ma cheama sa rezolv problemele ce apar si pe care nu le pot rezolva ei. De obicei nu e mare lucru si trebuie doar sa decid pe ce parte a drumului sa pun gardul, cati cm sa aiba stratul de zapada, cine a incalcat proprietatea cui… Azi insa… e mai greu. Am aflat de un obicei pe care pe mine m-a socat si pe care au reusit sa-l pastreze ascuns pana acum (sau pentru ei e atat de normal incat nici nu merita mentionat).

E vorba despre un revolta unui copil, a carui nume nu-l voi mentiona de frica sa nu fie aratat cu degetul pe strada, care a pornit de la obiceiul de care va ziceam. In satul meu, nu am nici o informatie daca acelasi lucru s-ar intampla si in alte sate, copiii nu au voie sa aiba decat o singura jucarie, si aia primita de craciun. Asa ca… in fiecare an in dimineata de 25 Decembrie ei trebuie sa aleaga intre jucaria pe care au avut-o pana atunci si cea pe care “au primit-o” de la parinti. E o decizie care ar fi greu de luat de un adult dar copiii o iau in joaca, de obicei atrasi de culorile sclipitoare ale noilor jucarii. Jucariile care raman in urma acestei “loterii” sunt impartite copiilor mai putin fericiti care nu au nici o jucarie…

Asa s-a intamplat si anul asta. Copilul despre care vom vorbi mai mult a avut de ales intre masinuta lui veche, de lemn, cu vopseaua zgariata, si un elicopter nou nout a carui vopsea stralucea. Intr-un final (a fost mai greu decat s-ar fi asteptat ceilalti ca se decida) a ales jucaria noua, iar masinuta a ajuns la un alt copil care tocmai isi pierduse cadoul. Totul parea sa fie ok pana cand un lucru fara importanta a spulberat linistea satului meu: copilul nostru a gasit roata de rezerva a vechii lui masini… Stiind unde sta noul “proprietar” s-a dus sa-i duca roata vechii sale masini dar nu mica i-a fost mirarea cand ajuns la poarta acestuia l-a oprit tatal noului “sofer” si i-a zis ca nu se cade… “Odata ce ai renuntat la ea nu ai cum sa vii asa, neanuntat, si o sa vezi.Tu ai acum jucaria ta. Nu se cade!”. Baiatul a ramas socat… nu se astepta la asta… cum adica nu se cade? E doar o roata de rezerva… dupa ce au trecut prin atatea impreuna (4 ani s-a jucat cu ea) , dupa ce… A inceput sa tipe, sa umple borcane intregi de urlete s revolte.

Citeste in continuare…

In fiecare dintre noi exista un mic sat din Norvegia in care se cultiva orez. Fiecare dintre noi are propria orezarie cu canalele sale de irigatii, cu muncitorii platiti cu boabe de mazare, cu boabe de orez cazute pe marginea borcanului. Oricat de mult am incerca sa negam faptul ca suntem din Nord adevarul iese mai devreme sau mai tarziu la iveala: petrecem prea mult timp in preajma noastra. Am incercat cu totii sa fugim, sa ne ascundem sub un buletin sau un pasaport dar nu am reusit decat sa ne confirmam statutul de asezare umana.

Din cand in cand mai primim cate un vizitator ratacit care il cauta pe Mos Craciun, atrasi fiind de zapada si de miracolul orezariei de la minus 16 grade, dar nu gasesc nici un ren, nici o sanie, nici macar vreun cadou… nu gasesc decat multi copii tristi asezati in sir indian care strabat in graba podul ce ne uneste emisferele satale. Turisti vin si pleaca… cei mai indrazneti mai iau si un kilogram de pamant cu care isi astupa propriile gropi lasand insa in spate un gol ce nu poate fi acoperit decat de metri cubi de apa de ploaie, de kilograme de soare si multa culoare. Mie acum imi lipsesc 18 remorci si 3 camioane dar nu ma plang. Tocmai am descoperit in spatele orezariei un deal din chirpici din care pot astupa aproape orice gaura.

Acum ceva timp am incercat sa renunt la productia de orez si sa o inlocuiesc cu ceva mai productiv: prajituri cu mere. Nu am reusit decat sa inund cateva canale inundabile si sa golesc cateva borcane. Mi-au sarit muncitorii in cap. Nu m-am lasat usor si am vrut sa-mi pacalesc constiinta cu boabe de porumb presate. Le importam noaptea de la vecinul de Norvegie si foloseam praf de stele pentru a le transforma in pasta, pe care apoi o derivam in orez. Nu am reusit. Revolta a fost inevitabila. Au existat victime in ambele tabere: eu mi-am pierdut primul camion iar ei s-au ales cu mult zgomot de fundal. Atunci am inceput sa sforai. Era modul meu de a ma revolta impotriva satenilor.

Citeste in continuare…