Insemnari

Despre fumat

Filed under: Din viata — Gelu March 15, 2016 @ 23:31

Ultima tigara, sau cel putin printre ultimele pe care o sa le fumez intr-un loc public cu acoperis si cel putin un perete. Stiu, se va deschide terasa de la Argentin in curand si nu o sa mai conteze prea mult asta dar tot mi-e greu sa-mi dau seama cum se va schimba stilul meu de viata incepand cu 16 Martie.

M-am apucat de fumat tarziu, pe la 22 de ani, cand aproape terminasem facultatea. Mi-as dori sa pot sa dau vina pe anturaj dar din pacate nu pot imparti cu nimeni responsabilitatea. Poate doar cu tipa cu care eram atunci si pe cea cu care am inselat-o si care dupa ce ne-am ridicat din patul de camin si-a aprins o tigara. I-am cerut si eu una si m-am bucurat ca m-a luat ameteala si ma simteam rau fizic; stiam ca merit asta pentru ca nu eram in stare sa-mi opresc penisul sa intre in vagine pentru care nu as fi cumparat niciodata absorbante.

Primul pachet, de zece tigari, l-am cumparat de la un chiosc din Gara de Nord in timp ce asteptam trenul spre Budapesta. Am impartit cate doua tigari pe zi. Simteam vinovatia intr-un mod concret si mi se parea ca asa ma apropii mai mult de cea pe care am dezamagit-o. Intr-o lume cu peste un miliard de fumatori asta ne facea mai intimi decat partida de sex dintr-un bazin cu ape termale. Fiecare din cele zece tigari au fost speciale. Pe unul din podurile de peste Dunare, pe dealul cu vedere la parlament, pe zidurile castelului din Bratislava, unde mi-am lasat geanta foto, tigara de dupa intr-o cladire veche de 100 de ani.

M-am despartit de ea la scurt timp dupa ce ne-am intors in Bucuresti. Am ajuns atunci sa fumez cam doua tigari pe zi, toate luate de la colegii de birou. Am descoperit ca pe langa senzatia de ameteala, care incetul cu incetul incepuse sa dispara, fumatul oferea sansa de a socializa dincolo de sedinte si iesiri la masa. Intre timp am ajuns sa urasc nevoia de cuvinte in timp ce fumezi. In decursul anilor am cunoscut multe tipe la fumat, in incercarea mea de a evita discutiile despre fotbal, programare, femei sau ce mai discuta corporatistii in fata scrumierei.

In zecile de relatii care au urmat am fost cu o singura fumatoare si chiar si atunci ea fuma alte tigari, ceva de femeie, si nu am impartit niciodata acelasi pachet. De mii de ori insa mi-am cerut scuze pentru fum, pentru miros sau pentru ca o las singura in pat sa se bucure de senzatia de dupa si m-am ridicat din pat sa ies pe balcon.

Imi place sa cred ca am devenit fumator, adica omul ala care fumeaza un pachet pe zi, din bun simt. Dupa cateva saptamani de cerut tigari de la altii mi-am zis ca nu se mai cade si odata cu primul pachet personal am ajuns sa-mi aprind cate una cand asteptam autobuzul sau cand pur si simplu ma plictiseam acasa. Inceputul a fost alimentat si de reactiile pe care le generam cand eram vazut pentru prima oara fumand; era un alt mod de a demonstra ca perioada “Gheorghita”, de copil cuminte si ascultator, a fost total depasita, ca acum eram un barbat cu vicii.

Nu am incercat niciodata sa ma las intr-un mod serios. Am avut o tentativa acum cativa ani si tipa cu care eram, care era complet impotriva fumatului, m-a rugat sa ma reapuc, dupa 23 de ore de abstinenta. Eram atat de enervant. Am mai avut o scurta aventura cu o tigara electronica si desi ma simteam mai bine, mai ales dimineata cand nu-mi mai scuipam plamanii, am renuntat zicandu-mi ca e doar un compromis, ca trebui sa renunt cu totul. Au trecut aproape trei ani de atunci si inca nu am facut-o.

De obicei ma simt prost ca fumator, mai ales cand o las pe viitoarea sotie singura la masa ca sa ies sa fumez (da, inainte de 16 Martie) dar si cand incerc sa suflu fumul in alta directie decat cea a nefumatorului de la aceiasi masa. Exista totusi momente de pseudo mandrie pentru faptul ca imi fut plamanii. Astea se intampla inainte si dupa un maraton sau semimaraton. “Fumez ca un turc si tot am terminat mult inaintea voastra, nefumatori!”.

Inca nu ma las si poate mai povestesc despre experientele mele cu fumatul la cateva luni dupa ce o fac, ca sigur o sa fac asta in viitorul mai mult sau mai putin apropiat, dar acum se apropie momentul in care nu o sa mai fie scrumiere la geam asa ca ma opresc aici. Nici o concluzie, nici o invatura. Imi aprind o tigara si public din insemnarile unui fumator amator.

2015

Filed under: Personal — Gelu December 26, 2015 @ 19:24

Am fost anuntat de FB ca acum trei ani publicam asta. Nu am mai scris de atunci un “review” al anilor care au trecut, si, intre noi fi vorba, nu am prea mai scris lucruri “personale” pe aici, si acum inteleg de ce s-a intamplat asta. Oricat de mult as vrea, chiar nu stiu ce as putea spune de anul care se termina in mai putin de doua saptamani.

Spre deosebire de anul despre care era vorba mai sus, in anul asta nu am ajuns pe trei continente si nici nu am avut parte de vreo excursie prea exotica. Daca anul trecut am fost doua saptamani prin Scotia, anul asta nu am ajuns mai departe de Paris, chiar daca am bifat locuri noi, cum ar fi Maramures, Targu Mures si Piatra Neamt. Imi place sa cred ca vom recupera la anul, cand ar trebui sa ajungem in Japonia.

Ah, si asta, vorbesc la plural despre calatorii. Se leaga foarte bine cu faptul ca anul asta nu am “agatat” nimic. E al doilea an la rand cand se intampla asta. Au trecut anii in care nu-mi ajungeau degetele de la mana sa numar tipele pe care le-am cucerit cel putin pentru o seara. Imi place sa cred ca e de bine, ca am folosit de multiple ori acelasi deget pentru a numara asta. Am descoperit insa ca emotiile primului sarut pot fi simtite si dupa cel de-al 8749-lea. Ba nu, ala a fost mai mult mecanic, cand eu eram mahmur si somnoros, inca in pat, si ea trebuia sa ajunga inainte de 9:30 de la birou. Al 8921-lea a fost mult mai intens ca sarutul de la barul irlandez din Ploiesti.

Nu a fost un an rau. A fost un an fara extreme. As putea spune ca a fost unul plat, dar asta are de obicei o conotatie proasta. Am avut varfurile noastre (nu ma pot abtine din a folosi pluralul) dar normalul e deja mai sus de unde speram sa ajung cand eram un oarecare Gheorghe in cautarea fericirii. Cred ca de asta nu am mai fost in stare sa scriu “pur si simplu”. Am tot fost in contexte in care in mod normal, acum trei sau patru ani, ma faceau sa scriu ceva, dar pur si simplu nu prea am ce sa fac public. Fara depresii, fara pustoaice dubioase, fara orgii; a se vedea si textul asta, nimic memorabil. 

Am dansat pe malul Senei, am baut de unul singur prin Vama pana la cinci dimineata. Acum imi dau seama ca ar fi trebuit sa profit de ultimul meu an “cu doi in fata” dar nu stiu exact ce ar fi trebuit sa fac diferit. Mi-am lasat parul sa creasca; asta ar trebui sa se numere la lucrurile facute “altfel”. Intre noi fie vorba, cu toate ca nu s-a intamplat nici o schimbare majora, si am avut parte de momente mult mai intense decat mi0as fi dorit, nu m-ar deranja ca toti cei peste cinzeci de ani care o sa urmeze sa fie la fel.

Ar fi trebuit sa alerg mai mult, sa renunt la cateva kilograme, sa scriu mai “serios”, sa imi setez un obiectiv pe care sa vreau sa-l ating, sa-mi fi irosit timpul mai putin. As fi putut sa… Stau acum la geamul clasic si nu stiu ce m-ar fi facut sa ma simt mai bine in pielea mea in 2015. Da, as fi preferat ca unele lucruri sa nu se fi intamplat dar pana la urma ele nu sunt decat acele lucruri “care pur si simplu de intampla”. Poate pare ciudat dar m-am hotarat ca anii ce urmeaza sa fie la fel. Sa se “intample” in acelasi ritm, sau cel putin langa aceiasi persoana.

Intre timp am ajuns intr-un bar din Ploiesti, stau la bar si imi aduc aminte de un sarut de acum patru ani, de ultimul nostru sarut “neofical”, chiar aici, cand inca nu ne dadusem seama pana la capat ca locul celuilalt e pentru totdeauna langa celalalt. Atunci era un sarut cat o mare promisiune; toate sarutarile de anul asta nu au fost decat mici confimari ai faptului ca ne-am gasit. Nimic special, fara artificii, caramizi oarecare.

Pentru ca in Paris nu am lasat nici un lacat in urma noasta am prins cu o pioneza dolarul meu “norocos”, pe care il tin de peste patru ani in portofel, deasupra barului, peste alte sute de bancnote. Sa ne aduca noroc. Ultimul dolar “norocos” l-am dat pentru viza de Vietnam, ca nu aveam decat 24 de dolari normali si nu vroiam sa stau doua ore la coada de la exchange-ul din aeroport.

Acestea fiind spuse, sunt convins ca 2016 va fi un an cel putin la fel de bun. Mult mai intens dar, intre noi fie vorba, abia astept 2017, un an care mi-l doresc la fel de neinteresant si lipsit de “lucruri de scris” ca anul asta.

Despartirea

Filed under: Exercitii — Gelu December 2, 2015 @ 15:31

Pe cerul ce se boltea peste Herăstrău, lui Bogdan Marinescu i-a apărut o lumină celestă, la patru zile după ce fusese, din nou, rănit din dragoste. Cu siguranță, nu era prima dată când i se dădeau papucii, dar era prima dată când asta i se comunica printr-un text de cinci rânduri, dintre care al cincilea îi transmitea, într-un limbaj zdrobitor de rece, o urare de noroc în viitor, urmată de trei x-uri scrise cu litere mici.

Chiar dacă în ultimii patru ani au fost nu mai puțin de zece tipe care s-au despărțit de el, din diverse motive, înainte de asta el era cel care termina relațiile. Prietena lui cea mai bună, pe care o știe din generală, i-a spus cu fiecare ocazie că “roata se mai și întoarce”. “Și în poziția inițială” îi răspundea el. Îi era dor de perioada în care el era cel care îi spunea nonșalant tipei cu care se culca de două săptămâni, sau zece luni, că s-a terminat, că nu-i mai suportă scârțâitul dinților când mănâncă, sau alt lucru peste care nu putea să treacă. Acum el era cel care nu se spăla destul de des pe dinți, cel care s-a îngrășat cu mai mult de cinci kilograme de la prima întâlnire, cel care nu se gândește într-un mod serios la viitorul lor.

Mesajul din urmă cu patru zile l-a marcat mai mult decât oricare altă discuție înainte de o despărțire. “Am încercat, știi și tu că am încercat. Am crezut că ai înțeles că nu mai merge așa, am fost cât de directă am putut. De nenumărate ori am luat și am pus ciorapii de la marginea patului în coș. Îmi pare rău. Mi-am luat lucrurile de la tine și am plecat. Sper că următoareă să-ți ofere mai multe. Și să te suporte mai bine. xxx ”

Din momentul în care a primit mesajul a tot încercat să o sune și i-a trimis zeci de mesaje. Nu a primit niciun răspuns. Întors acasă a realizat că Andreea s-a ținut de cuvânt și și-a luat toate lucrurile de la el. Era surprins și curios cum a reușit să facă asta. Se mutase la el de șase luni și în perioada asta s-au adunat multe nimicuri de-ale ei. Au dispărut toate în mai puțin de două ore. Tuburile și flacoanele din baie, pe marginea căzii au mai ramas doar șamponul lui, Nivea Man pentru păr cu mătreață, un BIC și crema de ras; din bucătărie au dispărut paharele de vin, farfuriile verzi de la Ikea, unul din tirbușoane și trei din cei șase magneți de frigider pe care i-au cumpărat împreună. I-a lăsat pe cei din Praga, Budapesta și Oslo; i-a luat pe cei din Milan, Edinburgh și Paris. Biblioteca era mult mai goală decât în ziua precedentă; nu a lăsat niciun autor japonez, niciun volum de fantasy. Din cărțile cumpărate împreună lui i-au rămas volumele de proză scurtă și romanele românești, ea și-a luat restul, mai puține la număr. Își luase inclusiv șosetele lăsate în balcon la uscat și nu a mai rămas nici un tampon sau agrafă.

Încă de a doua zi a fost sigur că nu mai are nicio șansă cu Andreea. A primit zeci de notificări de la Facebook să-și șteargă pozele în care apărea ea. S-a conformat și, mai mult decât atât, a șters toate albumele create în perioada în care au fost împreună. Îi dispăruse și “in a relationship” de pe pagina de profil, fără ca el să facă ceva în privința asta. Până în urmă cu patru ani reușea să rămână prieten cu tipele de care se despărțea. Majoritatea vin în continuare la ziua lui de naștere și iese relativ constant cu ele la bere. De atunci însă, la fiecare despărțire tipele dispar cu totul. Chiar dacă uneori se mai întâlnește cu câte una la metrou, ele preferă să îl ignore sau să răspundă sec la salut și să meargă în altă parte a peronului. De data asta a crezut că lucrurile o să stea diferit, mai ales că a fost prima tipă cu care a stat oficial împreună și erau de mai bine de un an un cuplu.

În a treia zi Bogdan și-a dat seama că până în momentul acela nu i-a luat niciodată mai mult de trei zile după o despărțire să înceapă o nouă relație. În puține ocazii a făcut ceva activ în privința asta. De obicei se întâmpla ca pur și simplu să se întâlnească cu cineva de care se îndrăgostea pe loc și după câteva beri ajungeau la el sau la ea. Alteori, cum a fost cazul și cu Andreea, se știau deja și dintr-o simplă conversație pe Facebook sau Messenger ajungea să o invite să vadă un film oarecare la el. Nu a reușit să vadă niciodată un astfel de film până la capăt.

În a patra zi a hotărât să alerge. Nu mai făcuse asta de când s-a întors din New York. Se dusese acolo pentru primul lui maraton, pentru care se antrenase aproape un an. Din cauza uraganului Sandy, cursa oficială a fost anulată și a alergat cei peste patruzeci de kilometri în Central Park. După ce a terminat cele patru ture de parc și-a zis că nu o să mai alerge niciodată. Îl durea tot corpul, nu avea sens durerea aceea și nici nu mai simțea nevoia să-și demonstreze ceva. Tot atunci s-a hotărât să se despartă de tipa care îl aștepta la linia de final imaginară. A așteptat până la Otopeni să o facă; a fost ultimă oară când el s-a despărțit de cineva.

După ce și-a găsit cu greu echipamentul, era într-o cutie pe care nu o desfăcuse de când s-a mutat în apartamentul de pe Mihalache, în urmă cu aproape trei ani, a pornit spre Herăstrău. Pe vremuri făcea cel puțin o tură de lac, acum s-ar fi mulțumit să ajungă respirând până la Grădina Japoneză. I-a fost mai ușor decât și-a imaginat să parcurgă cei doi kilometri până la Arcul de Triumf, dar odată intrat în parc și-a dat seama că respira din ce în ce mai greu. A mai forțat cele câteva sute de metri până la lac și s-a oprit pe prima bancă cu vedere la Casa Presei Libere.

Era noapte deja, deși nu era mai mult de ora șapte și parcul era pustiu în ciuda celor peste zece grade dintr-un noiembrie călduros. Din când în când mai apărea câte un alergător, dar asta nu schimba cu nimic sentimentul de singurătate pe care-l simțea Bogdan. Cerul s-a luminat dintr-o dată și deasupra lacului a apărut ceva similar cu ce văzuse cu câteva luni în urmă în nordul Norvegiei.

Bogdan s-a ridicat și a început să alerge spre Arcul de Triumf. Urma să primească o notificare că și-a depășit recordul personal de patru minute pe kilometru.

Pavel

Filed under: Exercitii,Fabule Urbane — Gelu October 8, 2015 @ 17:52

Am ajuns cu Andreea la Antipa înainte de prânz. Era a treia oară când ne vedeam și voiam să avem parte de o primă întâlnire clasică. Prima oară ne-am văzut într-un club din centrul vechi, când i-am cerut numărul de telefon. A doua oară am văzut-o la metrou la Unirii, când ne-am întâlnit să-i dau o carte de care-i spusesem când ne-am cunoscut. Muzeul s-a schimbat mult în ultimii 10 ani, de când nu am mai fost. După ce am văzut animalele împăiate, oasele de dinozaur și diversele pietre am ieșit în curtea din spate, unde era o expoziție de fluturi vii. Eu eram destul de sceptic, dar ea a insistat, așa că am plătit cei zece lei și am intrat.

Mi-e în continuare greu să înțeleg cum poate o astfel de expoziție să existe, mai ales că ține trei luni. Din câte știu eu, mai ales din experiența personală, un fluture nu trăiește mai mult de 31 de zile. Ce-i drept, dacă nu se modifică prea mult condițiile din jur apare altul când cel dinainte moare și, de obicei, pentru majoritatea, e greu să-i deosebești. Am intrat și ne-am plimbat printre ei până când unul, maro, cu pete albe, s-a așezat pe umărul meu drept. Am început să plâng. Andreea s-a uitat la mine surprinsă; nu știu dacă era impresionată de sensibilitatea mea sau dezgustată de lipsa mea de bărbăție, dar nu am putut decât să-i dau o explicație:

– Aveam 5 ani și eram cu fratele meu, care e cu 4 ani mai mare, la țară la bunici, când un fluturaș, exact ca ăsta, s-a pus pe umărul meu. Nu știu de ce, ce a fost în capul lui, dar Petru, așa îl cheamă pe frate-miu, i-a trântit o palmă cât să mă doară și pe mine. Și-a ridicat mâna și fluturele a căzut mort pe iarbă. Am început să plâng văzându-l așa, cu aripile inerte. “Am crezut că e o muscă!”. Asta mi-a zis. Am ridicat fluturașul și l-am pus într-o cutie de chibrituri. Am continuat să plâng până acasă, unde m-am forțat să mă opresc ca să nu mă întrebe bunica ce am pățit. Mi-era rușine de cât de slab eram și, în plus, Petru mi-a zis pe drum că mă bate, ca să am de ce să plâng, dacă zic cuiva ce s-a întâmplat.

Andreea m-a îmbrățișat și mi-a zis că-i plac bărbații sensibili. Am strâns-o în brațe și i-am mulțumit. Nu am mințit-o, dar nu de asta plângeam. Atunci l-am pus pe Pavel, așa l-am numit, într-un clasor gol și am uitat de el, și de clasor, până acum 15 ani, când între coperțile groase au început să apară și alți fluturași. Cei care au urmat mi-au provocat lacrimile de la Antipa, dar ne știam de prea puțin timp ca să fiu în stare să-i povestesc de ei.

Pavel II a apărut din senin, uitasem de mult de palma violentă primită pe umăr. L-am apreciat cel mai mult și m-a durut sufletul când a ajuns lângă predecesorul lui. Eram în anul 2 de facultate, încântat de aripile lui, chiar dacă firave, și surprins de eleganța lui. Am avut mare grijă de el. A ajuns inevitabil în clasor. Dupa Pavel V toți au devenit pur și simplu Pavel.

Au crescut organic. Nici măcar eu, care mă uit acum la ei dând primele pagini pline de bolduri (între timp am descoperit un lipici care își face treaba la fel de bine) nu prea îmi dau seama de diferențele dintre ei. Fluturaș după fluturaș. După pagina a patra apare unul mai colorat și mai vesel, dar atunci când l-am prins nu părea mult mai diferit decât cei dinainte. Tocmai terminasem facultatea și Pavel avea aripi mai frumoase, mai colorate și-mi oferea mai multă libertate.

Două pagini de Pavel aproape identic. Niște pete roșii, aripi sensibil mai mari, cam cu zece la sută pe an, dar în rest nicio diferență între ei. De murit mureau cu toții cam după același timp, undeva între 25 și 33 de zile. Am prins o singură dată unul care, nu mai știu din ce fel de omidă a ieșit, era chiar mare și rezistent. Am o pagină dedicată special lui. Acest fluturaș, fluture de-a dreptul, a rezistat 52 de zile. A conviețuit câteva zile cu un Pavel nou. A fost o situație ciudată, mai ales că nu s-au înțeles prea bine, deși au murit doar la zece zile distanță.

Urmatoarea perioadă de stagnare s-a oprit într-un mod paradoxal. Pavel a mai crescut puțin, dar a început să moară din ce în ce mai repede. Acum îmi dau seama că e posibil să fie din cauza faptului că atunci a început să împartă oxigenul din garsoniera mea cu proaspata mea nevastă, de atunci. În plus, credeam că faptul că venise ea cu un partener de joacă pentru el ar fi ajutat. Nu a fost așa. Ajungea din ce în ce mai repede în paginile clasorului.

Am început să îi pun câte trei pe pagină când s-a născut copilul. Divorțul ce a urmat la un an după l-a făcut pe Pavel să-și piardă aproape cu totul capacitatea de a mai zbura. Ieșea din cocon aproape ca o molie, atras de lumina ce urma să-l omoare în câteva zile. Eu eram fericit.

La a patra întâlnire mi-am luat inima în dinți și i-am arătat Andreei clasorul, iar ea mi-a povestit de Petronela ei. Pavel va fi în siguranță. Vor zbura fericiți împreună, se vor iubi, se vor înmulți. Dacă vrea și ea.

Mâine ieșim la a cincea întâlnire.

Ghinionul Georgianei

Filed under: Uncategorized — Gelu September 3, 2015 @ 18:57

Salut Gaby,

Eu sunt Georgiana, am 33 ani, sunt virgină și gravidă. Gata, am scapăt de asta!  

Ți-am găsit mail-ul într-un anunț în care spuneai că știi să găsești punctul G oricui și faci pe oricine să geamă. Nu spunea, dar am presupus că ești un gigolo și te refereai la femei când spuneai oricine, că nu era în secțiunea gay a site-ului. De asta îți scriu.

Acum o săptămână am fost la ginecolog, care mi-a zis că am rămas grea și mi-a și confirmat că am himenul intact. Sunt prima pe care o întâlnește așa. Se pare că în State una din 200 de femei declară că au rămas însărcinate în timp ce erau virgine. Nu e atât de rar, dar dacă află cei de la Gândul, sau alt ziar sau revistă glossy, sigur mă transformă într-o nouă Marie, născătoare de Dumnezeu, sau măcar de-un mare geniu. Vreau să scap de grija asta. De himen, nu de copil.  

Probabil că te întrebi cum am ajuns în ipostaza asta. Nu e greu de ghicit. Am întâlnit într-un club un tip, George, care părea puțin golan, dar care avea fizicul unui gladiator și după câteva dansuri mi-a lăsat impresia că e cineva gentil și grijuliu. Nu aveam de unde să ghicesc că-mi va arunca o grenadă în viață și apoi o să plece. Hai că exagerez și eu puțin, nu e chiar așa de tragic.  

Am ajuns la mine, am o garsonieră prin Grozăvești, și am început să ne mângâiem. Sincer, pe mine mai mult mă gâdila decât să-mi ofere plăcere, dar nu mai avusesem oaspeți de ceva timp. Am ajuns goi unul lângă altul relativ repede. Acum că mă gandesc, eu voiam mai mult să scap de virginitate, decât altceva. El și-a mișcat buzele peste tot corpul meu, eu i-am luat-o în gură, că la asta mă pricep destul de bine. Ca paranteză, am avut două relații destul de lungi și doar asta făceam în dormitor. Primul era penticostal, al doilea impotent, oricât mă chinuiam eu.  

După un timp și-a pus un prezervativ, mi-a ridicat genunchii pe umerii lui și a încercat să mă penetreze. S-a prins repede că-i ceva ciudat și m-a întrebat. I-am zis că da, sunt virgină, dar l-am rugat să continue. A încercat, dar s-a înmuiat din prima și după câteva încercări nereușite și-a dat prezervativul jos și s-a ridicat ca să-l arunce în găleata de gunoi de la baie. Când s-a întors mi-a zis că e un gentelman, că nu vrea să mă rănească, nu știe sigur unde o să duca relația, să nu ne grăbim. Am mai auzit asta de câteva ori, nimic nou. Am început totuși să-l sug din nou, avea un gust ciudat de la căcatul de latex, și și-a mai revenit. Erect și excitat a încercat încă o dată să și-o bage. A ejaculat însă la intrare lăsându-mi și sarcina și himenul intact.  

L-am sunat și pe el să-i zic, dar mi-a închis după ce mi-a spus că acum e în Germania și că oricum nu vrea ca în arborele lui genealogic să apară un copil din flori. O să apară oricum, printre geamgii, gunoieri și geologi. Ghinion! Ca să-l citez pe președintele nostru.  

Gata, nu te mai rețin. Mă duc în bucătărie să mănânc niște găluște cu ghimbir și poate și niște griș cu lapte sau măcar niște ghiveci rămas de ieri.  
Aștept răspuns, cu detalii de preț și când ești liber.  

G.  

P.S. Ai putea să aduci cu tine o adeverință de la doctor care să ateste că nu ai gonoree sau alte boli genitale?

Singur

Filed under: Povesti — Gelu September 2, 2015 @ 17:01

 Sunt un Dumnezeu singur. Am lacul meu, peștii mei, sentimentul de împlinire. Am venit aici să fac broaște. Aleg pietrele cu atenție, trebuie să fie subțiri dar nu prea ușoare, netede și destul de mari cât să le prind cum trebuie între degete. Azi am făcut chiar 9 dintr-o singură aruncare. O realizare mare pentru o divinitate mică.

Singura problemă e frigul. Dacă nu aș vedea celălalt mal aș crede că sunt la mare. Din când în când vine câte un vânt dulce cu miros de pește. Îmi aduce aminte de satul din Norvegia și de Miruna. Dar mai mult de satul pe care l-am inventat ca să scap de ea. Stătea cu capul pe pieptul meu în timp ce eu rezolvam probleme importante pentru țărani. Mai aduceam niște ploaie, mai domesticeam niște reni. Lucruri de astea divine, cum se zice. Ea era fericită, eu eram mulțumit că sunt de folos pentru atâția oameni plus unu.

Acum mai am doar puțin și-mi termin coliba. Am improvizat deja un pat, de o singură persoană, am strâns nuiele și am pus patru stâlpi. Am prins doi crapi dar încă nu i-am domesticit. E mai greu cu peștii decât cu renii. În general e mai greu decât ai crede. Poate e prea mică groapa în care i-am pus. Nici cu Miruna nu a fost prea ușor. Și ea pește. Nici măcar sex oral. Oare de asta am plecat?   

Mă așteptam să fiu mai deprimat. După cum a spus cineva acum două zile “Nici deprimarea nu mai e ce a fost!”. Eram pe unul din drumurile de pământ ce duc la lac când l-am întrebat pe omul rătăcit “Da?” și el a simțit nevoia să-mi servească pastila de înțelepciune. Are probabil dreptate. Cu atâta tehnologie s-a stricat și deprimarea. Pe vremuri, când un Nokia 3310 însemna lux, te adânceai în borcanul de melancolie și nu ieșeai cu zilele. Acum e mai ușor să fie bine decât să nu fie. Dar eu nu vreau asta. Mai bine să fie rău decât să nu fie rău.

Miruna s-a prins că am un sat în Norvegia târziu, târziu de tot. Era trecut de unu noaptea când s-a ridicat de pe umărul meu, m-a privit în ochi și mi-a zis că sunt un țăran. Am vrut să o corectez și să-i zic că sunt un Dumnezeu dar nu avea sens, de ce să o supăr și mai tare? Nu știu totuși dacă a deranjat-o sau nu asta. Îmi place să cred că nu. În seara aia am făcut ca de obicei dragoste timp de 11 minute. Eu am avut orgasm în al 9-lea, ea când ni s-a terminat timpul alocat. Ca pe ceas a fost. A țipat de la secunda 650 până la 660.

E mai bine aici. E încă cald. Aseară am avut penisul erect timp de 29 de minute, în două reprize. Prima oară 11 și după ce mi-am dat seama că sunt singur și Dumnezeu, fără limite, încă 18. Am descoperit că dacă fac doar o mișcare la 16 secunde țin mai mult decât de obicei. Oricum, penetrarea e supra apreciată.

Nici măcar nu ne-am certat. Ai fi zis că suntem fericiți. Teoretic am plecat la birou. Am sărutat-o când am ieșit. Am ajuns la gară. M-am urcat într-un tren la întâmplare și am coborât după ce a venit nașul și i-am cerut un bilet la supra taxă până la următoarea stație. Era un sat cu o singură uliță mai mare. Am mers pe ea până am dat de o poteca care m-a adus aici. Stau până aflu de ce nu am mers să urc cu liftul până la 9.

La Dreapta

Filed under: Exercitii — Gelu June 24, 2015 @ 11:19

După ce am citit câteva articole despre Tinder m-am hotărât să-mi instalez şi eu aplicaţia. Nu vreau să agăţ, sunt doar curios. Sunt de patru ani cu Andreea, stăm împreună de trei şi deşi am cerut-o în căsătorie acum un an, şi a zis da, încă nu avem plănuită data nunţii. O iubesc şi pentru că nu-mi aduce aminte de asta deşi o simt cum încetineşte pasul când trecem pe Lipscani pe lângă magazinele cu rochii de mireasă.

Mi-am selectat câteva poze, în care să fiu singur, caut tipe între 23 şi 35 pe o rază de 20 de kilometri şi sunt gata să încep. La stânga tipele care nu îţi plac, la dreapta tipele care îţi plac. Totul de la o singură poză (poţi să vezi mai multe dacă eşti indecis, dar de ce ai fi?). Într-un minut cred că am refuzat peste o sută de fete. Îţi oferă un frumos sentiment de falsă superioritate.

Aproape că am ridicat degetul din partea stângă a ecranului când mi-am dat seama că faţa tipei mi-e cunoscută. Carmen, 29, 5 km away, active 23 minutes ago. Poza e una banală, ca una de buletin, nici un zâmbet, nici o grimasă. Mai are alte trei. În una singură zâmbeşte şi apare un început de decolteu. Cu siguranţă e tipa pe care acum 10 ani nu am dezvirginat-o în camera mea de cămin.

Am cunoscut-o când eram în anul III şi ea într-a 12-a. Sora ei m-a întrebat dacă poate să-i dea id-ul meu de messanger că vrea să dea admiterea la Automatică şi are nevoie de nişte sfaturi. Aşa am început să povestim despre cum e la Poli şi-n Regie, despre examenele de admitere şi despre bac. Ne-am întâlnit cu câteva săptămâni înaintea admiterii când a venit prin Bucureşti. Am ieşit toţi trei la bere şi primul lucru pe care l-am remarcat au fost sânii ei. Erau destul de mari şi păreau fermi chiar dacă nu avea nici un fel de decolteu, în ciuda celor aproape 40 de grade de afară.

După admitere nu am mai vorbit iar când a început anul IV am ajutat-o puţin la cazare, a primit repartizare în acelaşi P5, iar în rest ne salutam doar când ne întâlneam prin facultate sau prin cămin. De fiecare dată când vedeam că intră pe messanger mă gândeam pentru câteva secunde să întru în vorba cu ea dar n-am făcut-o decât în sesiunea din primul semestru. Luasem una din puţinele restanţe pe care le aveam, rămasă încă din anul II, şi m-am decis să sărbătoresc cu o sticlă de Jack, singur în cameră. Pe la două dimineaţa, după un sfert de sticlă, am văzut că a intrat pe mess şi am întrebat-o dacă nu vrea să urce la 4 să bea cu mine. După 5 minute eram amândoi pe hol împărţind sticla şi un pachet de ţigări. Nu mai ştiu ce-am vorbit dar ştiu că purta un maieu subţire, fără sutien, care îmi confirma bănuielile. Avea sâni geniali.

La 7 a plecat să facă un duş şi să se îmbrace. Avea de la 8 examen. Între timp terminasem sticla. Nu ştiu cât de mult a băut fiecare dar eu eram praf iar ea părea foarte fresh. M-am culcat câteva ore. Pe la 12 a bătut la uşă şi a intrat fără să-i răspund. S-a descălţat şi s-a pus lângă mine în pat. Am aţipit îmbrăţişaţi. Nu ştiu dacă mai era cineva în cameră dar când ne-am trezit pe la două eram cu siguranţă doar noi doi.

Am început să o sărut, i-am desfăcut cămaşa şi i-am dat sutienul jos. Nu ne-am spus nimic. Avea sânii pe care mi-i imaginam. Nu mai văzusem nimic asemănător până atunci. Mari, fermi, îşi băteau joc de gravitaţie. I-am dat blugii jos şi m-am ridicat să închid uşa la cameră. M-am întors în pat şi ea era complet goală. M-am dezbrăcat şi eu şi am scos un prezervativ din cutia de sub pat. Am luat-o în braţe, pe la spate, şi m-am jucat câteva minute cu sânii ei sarutandu-i ceafa. Am întors-o pe spate, m-am urcat deasupra ei şi am început să-i sărut sfârcurile. Se întăriseră. Îmi mângâia spatele în timp ce eu coboram cu buzele.

În momentul în care mi-am simţit penisul suficient de erect m-am întins după prezervativ. Ea stătea în continuare liniştită pe spate, ignorând gravitaţia, cu picioarele desfăcute şi genunchii ridicaţi. Am început să-i sărut buzele şi am încercat să o penetrez. Părea destul de excitată dar nu mi-a ieşit din prima. M-am sprijinit în cotul stâng şi cu dreapta am vrut să mi-o poziţionez mai bine. Am întâlnit din nou rezistenţă.

– Eşti virgină?
– Contează?
– Da.
– De ce? Dar da, sunt. Continuă de rog.

Şi nu am continuat. Mi-am dat prezervativul jos, începusem oricum să am o puţă pe post de pulă şi am luat-o în braţe. Nu a zis nimic. I-am sărutat umerii, gâtul, sânii, burta şi în momentul în care am simţit că-mi revine erecţia i-am pus mâna dreaptă pe penisul meu şi cu mâna mea deasupra am început să o mişc ritmat sus-jos. După câteva minute am ejaculat pe pieptul ei perfect şi m-am lăsat extenuat peste ea. Am stat aşa câteva zeci de minute. S-a ridicat, a mers să-şi facă un duş, s-a îmbrăcat şi a plecat lăsându-mă dezbrăcat în pat după ce m-a sărutat pe frunte.

Timp de două săptămâni nu ne-am vorbit. Sesiunea se terminase deja şi probabil era acasă. La începutul semestrului al doilea îmi apare o fereastră cu numele ei deasupra

– Ai fost un nesimţit!
– Poftim?
– Ai auzit bine. Nu mai vreau să aud de tine. Te şterg.

Şi m-a şters din lista ei de prieteni. Mai aveam adresa ei de email aşa că i-am scris:

“Salut Carmen, chiar nu ştiu de ce mă consideri nesimţit. Nu prea are sens. Ştiu doar că am decis în dimineaţa aceea să nu fiu nesimţit şi un mare porc. În mod normal nu mi-ar fi păsat că eşti sau nu virgină dar simt că nu sunt în perioada aia a vieţii mele în care să-mi doresc o relaţie serioasă. Dacă se întâmplă, se întâmplă, dar plec de la premisa unei aventuri asumate de ambii implicaţi. De asta m-am oprit, am mai fost în relaţii cu tipe virgine şi nu a ieşit bine, mai ales pentru ele. Ştiu că voi, fetele, aveţi tendiţa de a vă ataşa de Primul şi nu mă simţeam pregătit să-mi asum asta. Nu ştiu dacă ţi-am zis dar eşti una din cele mai frumoase tipe pe care le-am văzut şi cu siguranţă ce-a mai frumoasă pe care am ţinut-o în braţe. Îmi pare rău dacă ţi-am greşit dar, din nou, dacă e să fiu acuzat de ceva, e faptul că am fost un cavaler. ”

Răspunsul a fost simplu: “Eşti şi nesimţit şi prost!”

Am mai repetat de două ori după aceea povestea cu alte vrigine. De fiecare dată mă simţeam bine în pielea mea de gentelman, care nu vrea să rănească suflete sensibile. Mi-a fost însă de fiecare dată frică. Nu că s-ar ataşa prea mult de mine, sunt conştient de limitele mele, ci de faptul că n-aş putea să o duc până la capăt, să nu eşuez în a rupe nenorocitul de himen.

Mi-am pierdut virginitatea în primul an de facultate. Era şi ea virgină şi ne iubeam de peste o lună când ne-am ales noaptea de revelion să facem pentru prima oară sex până la capăt. Până atunci oral şi masturbări reciproce. Sincer să fiu, nu ştiu exact când s-a întâmplat. Ne-am trezit în dimineaţa aceea de 1 Ianuarie cu o pată roşie pe cearşaf. Nu îmi aduc aminte decât de nişte încercări nereuşite. Important era că am trecut peste etapa asta şi ne-am culcat unul cu altul după aceea, până nu am mai făcut-o.

A doua mea relaţie din timpul facultăţii a fost tot cu o tipă virgină. Am rămas singuri în cameră după două luni de la primul sărut şi mi-a zis că mă iubeşte şi că e gata pentru mine. Am încercat în seara aia, şi în următoarele, să o penetrez dar fără mare noroc. Ne-am despărţit într-a cincea seară când tot nu am reuşit să intru în ea și am început să plâng în timp ce-mi ţineam penisul, lipsit de erecţie. Atunci m-am hotărât să fiu un gentelman şi m-am futut doar cu tipe cu experienţă.

Am dat-o în dreapta şi acum aştept. Din câte mi-am dat seama trebuie să facă şi ea acelaşi lucru că să putem vorbi. Sunt curios după ce mecanism îţi apare un profil, de tipă sau de tip, pe pagina principală. Contează că eu vreau să iau legătura cu ea? Oare sunt mult mai mulţi tipi pe căcatul asta de aplicaţie decât tipe? Defapt, de ce îmi pasă? Andreea mă aşteaptă în pat, nu are sânii lui Carmen dar are un fund şi un zâmbet de invidiat. E creaţă, ochi olbastri şi pe departe cea mai altruistă persoană pe care am cunoscut-o.

După două zile am primit o alertă că am o conexiune pe Tinder. Nu poate fi decât singura tipă pe care am dat-o la dreapta. Deblochez telefonul şi am dreptate. M-a dat şi Carmen la fel. Ce să-i spun. Vreau să-i spun ceva? Când am auzit sunetul am luat telefonul şi am plecat din domitor. E două noaptea şi Andreea mă întreabă dacă sunt ok. Îi spun că e ceva de la muncă şi închid uşa din sufragerie. Ies pe balcon şi îmi aprind o ţigară. Îmi vin în minte zeci de răspunsuri dar nu îi zic nimic. Îmi opresc totuşi notificările.

Andreea a plecat la birou şi m-a lăsat să mă lăfăi pe tot patul încă jumate de ora. În momentul în care aud cheia răsucindu-se în uşă mă întind după telefon şi deschid aplicaţia. Aveam un mesaj nou.

– Tot cred că ai fost un prost.

Aş putea să-i zic că nu ştiu la ce se referă. Sau să-i zic că nu are dreptate.

– True story! Cum mai eşti?
– Ca-n vacanță. Dat demisia. Până luni între job-uri şi mă plictisesc. Tu?

Eu? Să-i spun că sunt fericit şi aştept să mă însor? Ce rost ar avea? Încă nu am mai întâlnit sâni ca ai ei. Îmi sun şeful şi îi spun că nu mă simt prea bine şi o să lucrez de acasă azi.

– Ceva de genul şi eu. Unde stai? Un suc?
– Se pare că la cinci kilometri de tine. Un Jack?

29 de ani

Filed under: Personal — Gelu March 12, 2015 @ 00:00

Inca nu am implinit 30 de ani; macar atat. Daca as avea niste teluri marete de atins pana atunci tot as mai avea un an sa le indeplinesc. Dar nu am. Nici macar unul. Poate doar cel propus acum 11 ani: sa ma simt bine in pielea mea, dar sunt deja acolo. Am auzit ca unele clasice ar fi sa fiu casatorit, sa am casa, masina si cel putin un copil. Deocamdata n-am bifat nici unul. Si sunt ok cu asta.

Cred ca singurul lucru care ma face sa ma simt relativ batran e inertia care se pare ca ma defineste. Pentru a sasea oara o sa-mi fac ziua in acelasi loc; am fost la un singur interviu, acum aproape noua ani; la birou am adus si anul asta bomboane cu alcool desi stiu ca lumea ar aprecia mai mult niste prajituri sau cateva galeti cu pui de la KFC; de peste cinci ani revin constant la geamul asta cu bere ieftina ca sa scriu si sa citesc; locul meu preferat de iesit la dans a ramas in continuare Club A; eu sunt baiat si ma uit dupa fete.

Am renuntat totusi la locuinta de burlac; daca pana acum doi ani, in perioada asta, ma gandeam la cate nume noi au aparut pe “lista”, in ultimul an, acum sunt ok cu faptul ca numarul asta e zero; mi-am dat seama ca pentru unele intrebari e posibil sa nu-mi pot gasi singur raspunsuri asa ca anul asta am mers la un psiholog; mi-am dat seama ca a face un compromis nu e acelasi lucru cu a te declara invins; nu e atat de rau ca fericirea ta sa depinda intr-o oarecare masura de altcineva si nici nu e un capat de tara daca se intampla si invers; monotonia nu e acelasi lucru cu plictiseala sau nefericirea; trezitul langa aceeasi persoana pentru a 700-a oara poate fi la fel de placut ca intr-o prima dimineata.

Probabil ca acum peste zece ani cand ma gandeam la mine la varsta asta m-as fi vazut in alt loc. Mi-as fi dorit sa fi bifat deja cateva din lucrurile pe care mama mea si le doreste pentru mine. Tin minte cum acum cinci ani am avut o asa zisa “criza existentiala” si am plecat pentru prima oara in India. Mi-as fi dorit sa plec singur, dar nu a fost sa fie. Acum mi se pare amuzant ca atunci o numeam “midlife crisis” si sper sa mai folosesc termenul asta de-abia peste 20 de ani. Oricum perioada care a urmat cred ca m-a ajutat prin faptul ca acum ma simt pregatit sa duc o viata “plictisitoare”. Numarul textelor de genul asta s-au micsorat pe pagina asta si pentru ca am inceput sa imbratisez o astfel de viata.

Am aproape 30 de ani, nu ma simt batran, dar nici ca sunt mai barbat cu fiecare tipa pe care o aduc in patul meu. Ies constant sa dansez, dar nu-mi mai pasa de numarul de tipe pe care le cuceresc cu miscarile mele. Imi place sa beau, dar la sfarsitul serii vreau sa fiu in stare sa merg pe jos cei patru kilometri pana acasa. In perioada mea mai agitata mi-am propus sa ma trezesc macar o dimineata langa o femeie de peste 30 de ani. Inca nu am facut asta, desi acum pare ca nu ar mai trebui sa fie nici o provocare in asta, si e ok sa se intample de-abia peste trei ani si sase luni.

Una din putinele frustrari pe care le am, legate de varsta, e faptul ca am fost la un singur interviu pana acum, desi peste un an fac 30 de ani. Cred ca ar trebui sa schimb asta in anul ce urmeaza, macar pentru a simti ca nu sunt prea batran pentru ce se cere mai nou in campul muncii. Mi-ar placea sa zic ca a fost o gluma, dar la ultimul meu interviu, acum opt ani si zece luni, nu exista nici Facebook, nici Linkedin si singura intrebare pe care mi-o aduc aminte e daca stiu diferenta dintre http si html.

Zilele trecute m-am intalnit cu o prietena pe care am cunoscut-o acum mai bine de zece ani si ne-am adus aminte de prima mea petrecere de ziua mea, cand am implinit 20. Imi amintesc ca am fost cam sase oameni. Cred ca lucrul asta ma bucura cel mai mult ca s-a schimbat o data cu varsta, ca desi sunt un tip destul de singuratic am destul de multi prieteni care ma suporta asa dubios cum sunt in unele momente.

Acestea fiind spuse inchei aceasta insemnare care isi are locul mai degraba pe blogul meu de de Yahoo! 360 spunand ca imi doresc ca la anul, si peste zece, sa fiu la fel de multumit si incantat cu linistea din jurul meu.

(P.S. Sau cine stie, pana la 30 poate imi iau si eu ceva de aici: Zeedoshop )

Povestea cutitului

Filed under: Exercitii,Povesti — Gelu January 15, 2015 @ 13:00

Am ajuns în Ikea să gust și eu din chifteluțele cu gem, toți colegii vorbeau de ele ca și cum ar fi cea mai mare realizare culinară din toate timpurile, și mi-am zis că ar trebui să cumpăr totuși și altceva. După ce am trecut rapid prin tot magazinul, aproape de casă, am luat primul lucru care părea că ar putea fi util. Un cuțit. Nu m-am uitat să văd dacă e din oțel inoxidabil sau nu, am presupus că da, dacă va trebui să fie ascuțit sau nu, am presupus că nu, dacă chiar am nevoie de el sau nu. L-am plătit, am luat o tavă pe care am pus cele 12 chifteluțe cu cartofi natur, am plătit și am început să caut un loc liber.

Spațiul era plin, deși nu era decât o zi de joi, la prânz. Singurul loc liber era la una din mesele înalte, în fața unei tipe care părea relativ interesantă. Aș fi preferat să nu stau acolo, dar nici nu aș fi vrut să mănânc în picioare, asa că am luat-o ca pe un semn de la divinitate.

– Mă scuzi, e liber aici?
– Bănuiesc că da.
– Mulțumesc.
– Nu ai pentru ce.

Ea mânca somon. Blondă, relativ slabă, dar cu ceva sâni, preocupată mai mult de telefon decât de peștele din farfurie, probabil studentă la ASE.

– Și tu ai venit pentru mâncare?
– Poftim?
– Scuze, nu voiam să deranjez. Întrebam dacă și tu ai venit pentru mâncare, ca mine, sau ai venit să cumperi ceva. Eu de exemplu am venit pentru renul din farfurie, dar am cumpărat totuși și un cuțit.

A râs sincer și a recunoscut că e în aceeași ipostază. Mi-a arătat setul de furculițe și s-a prezentat. Ea era Andreea; eu urmam să fiu într-o nouă relație.

Am sărbătorit o lună de relație la mine acasă, cu niște mușchi de porc la cuptor și 4 prieteni imaginari. Inițial ei nu au fost invitati, dar după ce am tăiat carnea cu cuțitul din Ikea a insistat să meargă la ea să aducă setul ei de furculițe. După prima înghițitură – recunosc, chiar îmi ieșise mușchiulețul copt în bere – s-a revoltat:

– Tu îți folosești tot cuțitul! Eu îmi folosesc doar 33 la sută din set.
– Poftim?
– Da, sunt 6 în set, folosim doar 2. Doar treizeci și trei punct treizeci și trei în perioadă, ca să fie mai exact. Nu e corect.
– Vrei să rup cuțitul în trei?
– Nu, fără gesturi extreme. Să chemăm patru oameni pentru cele patru furculițe.
– La ora asta? Cine crezi că poate să vină acum?
– Am putea să-i inventăm, să avem și noi niște prieteni de care să ne placă amândurora.

Așa ne-am ales cu Andrei, Miruna, Mirela și Anton.

Da, trei de A și trei de M, cei șase buni prieteni care eram, atunci când luam masa doar noi doi.
Andrei era cel mai dubios dintre ei. Politehnist ca mine, cu câteva generații mai tânăr totuși, tot insista în conversațiile de la masă pe cât de important e să îți păstrezi virginitatea înainte să te căsătorești. Atât eu, cât și Andreea, Miruna și Anton credeam că asta se trage de la faptul că sunt doar doua fete în grupa lui, și alea urâte, pe deasupra nici el nu era cel mai chipeș dintre toți.

Miruna era cam de aceeași vârstă cu Andreea. Studenta și ea la ASE, la fel de slabă și cu părul la fel de blond. Ea era cea care, din tot grupul, știa “the facts”, ca să o citez. Dacă eu îi spuneam la masă Andreei că cel mai lung pod e în Thailanda, ea intervenea imediat:

– De fapt, in fact, dacă consideri un pod ca o construcție pe piloni, aflată deasupra pământului sau apei, cel mai lung e în China. Are peste 100km și leagă Beijing-ul de Shanghai. Just for your knowledge.

O mică snoabă care credea că le știe pe toate.

De Mirela și Anton nu poate fi vorbit separat. Mergeau până și la baie împreună, iar peste un sfert din timp și-l petreceau sărutându-se, chiar și în timpul cinei. Erau un cuplu clasic, lucrau în aceeași corporație, ea HR-istă, el programator, nu vorbeau niciodată despre politică, ci cu fiecare ocazie discutau despre copilul pe care vor să-l aibe. Ea era încă virgină.

Atunci când tacâmurile ajungeau în chiuvetă și cei patru prieteni plecau, puteam să ne întoarcem la intimitățile noastre, eu să-i sărut sânii, ea să se lase în genunchi și să-mi sărute puța bleagă până când devenea aproape erectă, ca apoi să se ducă să citească din cartea pe care o avea atunci pe etajera de lângă canapeaua roșie. Era un joc puțin dureros în orele ce urmau până să mergem în pat, dar de fiecare dată adormeam dezbrăcați după ce cel puțin unul dintre noi ajungea la orgasm; asta ne făcea să mergem mai departe.

Nu știu de ea, dar eu mă întrebam din ce în ce mai des dacă mi-e suficientă. De ce? Nu aș putea să spun. Nu mă deranja nimic la ea și cred că acolo era problema. După atâția ani petrecuți în a găsi defecte tipei de lângă mine simțeam că e ceva greșit cu mine, că mă mulțumesc cu prea puțin, că îmbătrânesc, că nu mai am principii. Aș fi vrut să fug dar, vă jur, nu aveam de ce.

De fiecare dată când aveam prieteni reali în vizită, foloseam doar tacâmuri de plastic. Ne scuzam că ne este lene să le spălăm și ei înțelgeau. Se întampla oricum din ce în ce mai rar să vină lume pe la noi. In lumea noastră aș fi vrut să arunc cu farfuriile pe podeaua bucătăriei, dar nu făceam decât să îi spun că o iubesc în timp ce tăiam pâinea, coaptă într-un cuptor pe lemne, cu cuțitul luat din Ikea. Le ungeam cu Nutella și mă declaram cel mai fericit dintre fericiți.

În una din seri m-am întors de la birou cu o poftă nebună de a face dragoste. Am adus până și flori, ca să pregătesc așa cum trebuie contextul. Ea era deja acasă, a primit florile cu suspiciune și m-a întrebat dacă am înșelat-o.

– Nu, pur și simplu mi-am dat seama că nu ți-am mai adus flori de mult.
– Așa e. De mult.

În seara aia nu am făcut dragoste, am penetrat-o pur și simplu pe la spate. Am ejaculat ritualic pe sânii ei și, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, mi-a venit să plâng.
Dupa una din mesele în șase am aruncat doar cinci furculițe, i-am zis Andreei că am probleme cu stomacul și m-am retras în baie. Mirela mă aștepta acolo, ascunsă după un capot mov. Speram că înșelând voi face relația să conteze. Am ejaculat pe sânii ei sperând la o minune, eliberare, ceva glorios. Nu a fost să fie. Eram același. La fel de bolnav și netratabil. Mi-am scos furculița din buzunarul pantalonilor de pijama și am spălat-o cu una din cremele de față ale Andreei și apoi am luat mopul și am șters sperma pe de gresie.

Data viitoare când am ieșit toți șase Mirela a tăcut mai mult ca de obicei. Nici Anton nu era mai guraliv, nu se țineau nici măcar de mână, cum o făceau de fiecare dată. Eu, Andreea și Andrei încercam să acoperim liniștea, dar fără prea mare succes. După jumătate de oră Andreea nu a mai rezistat și a mers în dormitor trântind ușa.

Cei patru prieteni au murit când eram în bucătarie și mă chinuiam să tai niște felii de pâine cu cuțitul din Ikea, poate ar fi trebuit să-l mai ascut și eu, când ea m-a strigat.

Fast Train

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu October 13, 2014 @ 09:58

Urcam pentru a patra oară dealul dinspre Harlem și mă dureau toți mușchii și toate oasele. Nu avea sens să continuu și totuși am făcut-o. Trebuia să ajung până la East 97th Street și nu voiam să renunț. Mai aveam doar șapte kilometri și picioarele mi se mișcau mecanic, încercând să ignor durerea ce voia să mă paralizeze.

Am ajuns la final și am luat-o în brațe. Trupul mi-a spus că trebuie să o iau din nou din loc. I-am zis că trebuie să mă duc la baie și am plecat. Cu totul. M-am cazat o noapte la un alt hotel, mi-am schimbat biletul și m-am întors singur acasă. Am lăsat-o să se descurce.

***

După câteva luni de regrete mi-am zis că nu o să mai alerg niciodată. Cu toate astea acum încerc să nu trag prea tare la început. E ok să mă las depășit.

Primii cinci kilometri au trecut. Încă nu mă doare nimic. Îmi simt corpul mai proaspăt ca niciodată, mai proaspăt decât atunci când am alergat până în Berchișești să o văd pe Maria, prietena mea din clasa a 6-a care era în vacanță la bunici. Am ajuns la ea după 40 de minute cu niște margarete ofilite doar ca să-mi spună că trebuie să ne despărțim; cineva îi scria poezii mai frumoase decât ale mele.

Zece, într-un final zece. Aproape un sfert. Deja simt că am îmbătrânit, se simte că nu am respectat planul de antrenament. Voi trăi consecința lenii pe care am avut-o în atât de multe dimineți. Ar fi trebuit să alerg o dată la două zile cel puțin câte o tură de lac; am preferat să stau în pat și acum o să sufăr. Mi-o asum; sunt bărbat, pseudo bărbat.

Au trecut aproape șase minute de când telefonul nu a mai zis nimic și niciun semn nu apare pe traseu. Aștept aplicația să-mi zică ultimul “lap time” mai mult decât o așteptam pe Irina să mă sune la începutul clasei a unsprezecea. Eram mic, eram prostuț și eram îndrăgostit. Atunci încă mai credeam în dragoste eternă, în suflete pereche și în călătorii care nu se termină niciodată. Alături de ea aș fi alergat până la capătul lumii. Eram totuși mic și prost așa că toată povestea s-a terminat așa cum a început: pur și simplu.

În dimineața aceea am ajuns la Mihaela după o oră de pedalat. Dacă aș fi alergat ca acum se pare că aș fi ajuns în puțin sub două ore. Aș putea să-mi închipui că după ce am trezit-o cu un sărut pe obraz și am ajutat-o să-și șteargă transpirația de la febră, m-am întors alergând acasă. Încă două ore să mă gândesc dacă mai avea sens o astfel de relație platonică. Acum știu răspunsul; atunci nu.

Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba!

Știam că o să mă doară, dar nu atât de devreme și atât de tare. M-aș opri și aș merge la doctor, dar mai am atât de mulți kilometri. Ultima oară când am simțit o durere așa intensă am mers la neurolog. Mă durea îngrozitor ceafa în timp ce mă masturbam. Aș fi încetat de la început, dar am continuat să mi-o frec sperând că o să termin. Nu a fost cazul. Laura era virgină, pe vremea aia, că acum e într-o relație fizică cu un dubios în costum, iar eu voiam să fiu un gentleman, să îi respect alegerea. Se pare că mă durea ceafa în timp ce urcam scările pentru că am băut trei cafele săptămâna aia. Asta a aflat doctorul atunci; eram un pudic, laba era o chestie personală. Acum aș bea orice, dar mai e până la Piața Muncii, unde e următorul punct de hidratare. Tocmai mi-am dat seama că fosta puștoaică virgină stă între timp pe Basarabiei; ar compensa frumos dacă ar ieși acum cu o sticlă de apă pe marginea drumului.

A doua tură de stadion. Suntem în stare să ne mândrim cu așa de puțin; National Arena, deși între timp am auzit mai des Arena Națională. Vorbind cu oamenii din Argentin nu spuneam de Ioana că avea încă o obsesie pentru fostul prieten, ci că e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o până atunci. Nu o să spun că acum sufăr ca un porc de Ignat, ci că am reușit să fiu stăpân pe corpul meu și să ignor durerea. Dar nu o pot face; picioarele îmi sunt paralizate deși se mai desprind de asfalt, mâinile se mișcă din reflex, iar eu trebuie să ajung, din nou, până la Casa Poporului.

Încă șase. Doar șase. Ca de la mine acasă până la Loredana, dacă ar fi fost să o iau pe la Gara de Nord. Niciodată nu am făcut asta, îmi era frică pe acolo. M-aș opri, dar mi-e frică. Dacă nu o să mai fiu în stare să o iau din loc? Dacă aș rămâne aici cu gândul la canapeaua alor ei din sufragerie? Am alergat atât, nu mă pot întoarce la dragostea mea din facultate. Acum e frig în Constanța. Început de octombrie; brațele ei nu erau chiar atât de calde. Încă șase. Doar șase.

Simt că nu mai pot să-mi ignor corpul. Țipă la mine și mă prefac că nu-l aud. Sunt mai puternic de atât. Am trecut peste pneumonia de acum patru ani, trec și peste cei trei kilometri rămași. Acum o să fie fără injecții, fără antibiotice, fără soțul amantei care se întoarce din Elveția. N-o să mai pot să mă mișc, dar măcar n-o să mă simt vinovat. La sosire voi iubi o iubită cu un singur iubit, voi suferi fizic, mă voi opri din gândit. Am simțit că mă voi îmbolnăvi în momentul în care m-am pus lângă ea după câteva ore, probabil patru, cu mici pauze de schimbat prezervative, în care am penetrat-o frenetic. Atunci știam că fericirea nu va dura, acum știu că durerea va dispărea la un moment dat. Încă puțin.

Am ajuns la Eroilor. O trupă dubioasă cântă ceva. Probabil că ar trebui să îmi ofere un strop de energie, cât să rezist până la final. Nu au habar ce mă așteaptă. Nu vreau decât să-mi primesc medalia și să nu strâng pe nimeni în brațe; nu am cum să fac asta. Nu pot să nu o strâng în brațe, mă așteaptă de câteva ore să ajung. Sunt un pseudo țăran, dar încerc să mă tratez. În plus, chiar nu am unde să fug. Mi-am făcut-o cu mâna mea când am ales să alerg prin București.

Casa Poporului e la fel de insipidă ca de obicei. M-aș gândi la toți cei ce au murit aici în timpul construcției dacă nu aș muri și eu acum; puțin câte puțin îmi simt oasele cum se dezintegrează. Încă un kilometru. Acum vreo șase ani mi-a luat aproape un sfert de oră să parcurg distanța asta; acum sper să o fac în cinci minute ca să termin sub patru ore. Atunci eram beat și nerezonabil de îndrăgostit. Stăteam în Regie și mă întorceam din Cotroceni; pe Andra o voi iubi mereu pentru modul în care o sugea.

Mai am doar cinci sute de metri să ma decid dacă mă despart de ea sau nu. Aș face asta, dar sigur mă așteaptă fix după linia de sosire și mi-e imposibil să alerg mai mult de-atât. Murakami aleargă și 100 de kilometri fără oprire; eu mai am mult până la nuntă. Aș putea să fac cei patru sute de metri rămași înapoi până la metrou, dar nu am nici cartelă, nici bani. Soarta mă obligă să mă prăbușesc în brațele ei și să rămân acolo. E vina mea că nu m-am antrenat suficient.

Se vede linia de finish. Aș merge, m-aș târî până acolo, dar sunt prea mulți oameni care privesc și aplaudă. Sunt atât de superficial încât voi sprinta. Am timp acasă, sub o plapumă, să plâng și să-mi înjur situația. Puțin, foarte puțin sub patru ore. Cei din Kenya au făcut de mult duș și foarte probabil nu se gândesc la faptul că nu a avut sens efortul. Pe ei nu i-a îmbrățișat nimeni, ei nu se gândesc dacă vor să fie în continuare genul de oameni care fug constant.

E bine la ea în brațe; e bine să nu se mai miște bordurile cu 10.2 km/h în jurul tău.

Dulapul

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu September 19, 2014 @ 13:26

Mihaela a plecat spre Suceava, iar eu mai am șase zile să-mi pregătesc vizita la ea. Printr-un mod aproape miraculos mama o să fie plecată pentru prima oară în ultimii ani, merge în București la un botez, așa că nu trebuie să inventez nici o scuză pentru plecarea mea de sâmbătă. Singura întrebare e dacă m-a chemat sa facem dragoste sau pur și simplu nu voia sa vină weekendul viitor acasă.

Au mai rămas patru zile și cred că cel mai bine ar fi să-mi iau totuși niște prezervative. Întrebarea e de unde. Dacă merg la magazinul de jos sau la farmacia de lângă liceu sigur maică-mea o să afle în mai puțin de jumătate de oră. Aș putea să iau din centru, dar sigur mătușa-mea o să fie la fel de repede informată că nepotul ei de 17 ani se pregătește să preacurvească.

Mai sunt două zile. Chiar nu are sens să îmi iau prezervative. Cu ea am ajuns deja cel mai departe. Sânii ei nu au fost niciodată un mister pentru mine, încă din seara primului sărut. Au fost primii sărutați și nu vreau alții. Pe canapeaua aia roșie și ruptă mi-am băgat mâna pe sub tricoul albastru, i-am desfăcut stângaci sutienul și i-am descoperit sfârcurile întărite. Era frig, începutul unui nou an. Anul ăsta, în care peste atât de puțin timp o să adorm în brațele ei. O să ne trezim împreună și când va veni toamna vom face mereu asta. Ea vrea să meargă la facultate în Iași, eu aș fi dorit să merg în București, dar m-am interesat și facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași e aproape la fel de bună ca cea din București. E și mai aproape de casă. Probabil că o să-mi fie puțin mai greu când termin să mă angajez, dar o să ne fie bine. Poate n-ar trebui să fiu atât de entuziasmat legat de ea, dar nu prea am cum să nu fac asta. E specială.

*

Am vazut-o prima oară în noaptea de Crăciun. Pe la patru dimineața a venit cu grupul de colindători în care era și soră-mea. S-au instalat în sufragerie și, în timp ce maică-mea se agita să-i servească cu diverse, eu nu știam dacă să ies din dormitor sau nu. Bine-am făcut că am ieșit. Primul și singurul lucru la care am mai fost atent de atunci a fost chipul Mihaelei. M-am îndrăgostit pe loc, dar nu am îndrăznit să-i adresez nici un cuvânt. Eram convins că e mai mare ca mine, probabil la facultate, că un puști ca mine nu are nicio șansă să o cucerească. Mihaela glumea cu toată lumea, râdea, zâmbea, radia de-a dreptul. Eu stăteam în pijamale pe unul din fotolii. Înainte să plece ni s-au intersectat privirile și mi-a zâmbit. Nu mai aveam nevoie de nimic.

Pâna pe 31 decembrie nu aveam niciun plan pentru noaptea de revelion. Am ajuns să îl fac cu grupul care ne-a colindat, după ce m-am oferit să-mi aduc calculatorul și să pun muzică. Mi-am instalat “sistemul” pe la prânz și înainte să merg la petrecere m-am oprit la biserică. Voiam doar să aprind o lumânare și să-mi spun dorința pentru anul ce va urma. Mă aștepta un an agitat; voiam să merg din nou la naționala de fizică, să iau Bac-ul cu cel puțin 9.70 și să intru la Poli în București fără taxă.

Am intrat însă în biserică și tot ce-mi doream părea prea mic, fără sens. Părintele înmâna lumânări aprinse credincioșilor și biserica era inundată de o lumină aparte. Am simțit pentru prima oară că mă aflu într-un loc cu totul special. Eram doar cincizeci de oameni în toată biserica; preotul împărțea pur și simplu lumânări fără să spună nicio predică. Fiecare se ruga în sinea lui. Eu m-am trezit dorindu-mi ca în anul ce urma să înceapă s-o întâlnesc pe Ea , că voi iubi și că voi fi iubit. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat: să-mi găsesc cu cine să-mi împart iubirea.

După zece minute am ieșit și am pus lumânarea la Vii. În momentul în care am lăsat-o din mână îmi era clar că dorința îmi va fi îndeplinită. A fost prima oară când am crezut că îl simt pe Dumnezeu în aer.

Până la miezul nopții petrecerea era decentă, dar nimic special. La 12 am ieșit cu sticlele de șampanie să vedem focurile de artificii. În momentul în care a sărit dopul primei sticle, Mihaela mă săruta. Nu a anunțat nimic momentul ăsta. Dumnezeu e cel mai punctual curier.

Mi-am petrecut prima dimineață din an sărutând-o, mângâind-o, învârtind-o. Am ațipit pe canapeaua aceea roșie pentru câteva minute, cu ea în brațele mele și nu m-aș fi trezit niciodată.

*

Mâine plec cu trenul de nouă. Mă așteaptă la zece fără zece în gară la Burdujeni. Nu știu exact ce o să facem după. O să-mi iau cu mine doar un tricou și niste pantaloni scurți în care să dorm. M-am mai gândit, chiar nu are sens să-mi iau prezervative. O s-o țin în brațe până dimineața, iar septembrie e atât de aproape. Ieri am rămas pentru jumătate de oră singur acasă și am reușit după mult timp să mă masturbez în liniște. Pentru prima oară am încercat să mă gândesc la Mihaela. Nu am reușit să termin. Nu vreau să se simtă ofensată, nu vreau să creadă că de asta mi-e atât de dragă. Țin la ea prea mult. Până la urmă am răscolit prin colecția de Infractorul și am găsit niște pagini decente cu anunțuri la numere cu opt nouă, opt nouă. Mihaela e altfel.

Ea e la baie. Sunt singur în patul ei din camera asta minusculă de cămin. Am ajuns cu greu aici. M-am strecurat pe ușa din spate când paznicul era la o țigară. Am așteptat aproape o oră să prind momentul. Când am încercat prima oară m-am întâlnit cu el la etajul unu. I-am zis că aveam de lăsat un plic pentru o tipă dintr-o cameră vecină. E cămin de fete și majoritatea sunt plecate acasă peste weekend. Trebuie să ținem muzica, de la un radio vechi care prinde doar Europa FM, cât mai încet în caz că trece cineva pe culoar, pentru că Mihaela nu s-a prezentat la apel și se presupune că a plecat și ea acasă.

O țin în brațe și o sărut pe frunte. Nu mă pot opri din a-i săruta fruntea. Mă joc cu sânii ei și o simt aproape. Ne-am spus noapte bună și ne iubim în felul nostru. În cameră se aude “I want to know what love is” și fără să-mi dau seama încep și eu să fredonez. Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă am mai ascultat melodia asta până acum, dar versurile îmi vin extrem de natural. Mihaela se ridică, își dă cămașa de noapte jos și îmi spune: “I will show you!”. Îmi dă tricoul și pantalonii jos, îmi sărută urechile, pieptul și buricul și mă întreabă dacă am căciuliță.

Îmi ia câteva secunde să mă prind la ce se referă. Nu, nu am prezervative. Voiam să-i explic de ce nu am luat, dar ea răscolește deja prin dulapuri. Ronțăie niște bomboane mentolate și nu spune nimic. Nu înțeleg de ce nu a continuat să mă sărute.

Stă cu capul pe pieptul meu și e bine. E o liniște ciudată între noi, a oprit radioul înainte să revină în pat și încerc să nu găsesc nicio explicație. Mi-e bine așa, chiar dacă nu am căciuliță. Nu mă mai sărută, dar îi simt fruntea pe pieptul gol. Nu am cum să fiu mai fericit de atât. Mâna mea dreaptă îi acoperă un sân; e facută special pentru asta; ea e tot ce-aș putea să-mi doresc.

E șapte dimineața și încerc să nu fac niciun zgomot din dulapul minuscul din camera ei. Stau aici cocoșat de jumătate de oră. Îi simt umerașele cum îmi intră în umeri, dar nu-mi permit să mă plâng în vreun fel.

Pe partea cealaltă a ușii stă tatăl Mihaelei. Nu am facut niciodată cunoștință cu el, dar îl știu. E singurul cioban autentic din oraș. L-am văzut de zeci de ori mânându-și oile pe malul Humorului. E un bărbat masiv, cred că are peste un metru optzeci, vreo 100 de kile și nu neapărat cea mai sociabilă persoană. În mod normal mă înțeleg bine cu părinții fetelor (sunt totuși “fizicianul Bucovinei”, singurul olimpic național din istoria orașului, singurul băiat bursier, am terminat cu media 10, am față de copil inocent), dar e posibil să nu las o impresie prea bună dacă ies la ora asta din dulapul singurului lui copil.

După discuții interminabile despre cât de depravați sunt tipii din ziua de azi, în mod normal l-aș fi putut convinge de contrariu, de cât de dezordonat e portofelul ei (e al meu, singurul lucru pe care nu am apucat să îl arunc sub pat când am auzit paznicul strigând de la capătul culoarului: “Camera 107, ai un vizitator!”) au ieșit din cameră.

Am mai așteptat cinci minute și am ieșit și eu, cu jumătate de kilogram mai slab. Am reușit să-mi recapăt respirația după cinci minute, dar acum sunt din nou în dulap. S-a auzit o bătaie în ușă și mi s-a părut cel mai sigur să mă reîntorc între rochiile agățate pe umerașe. O iubesc mai puțin? Are sens să mă mai gândesc la facultate în Iași? Ar fi trebuit oare să îmi fac curaj și să cumpăr niște prezervative? Nu, nu au sens întrebarile astea. Da, mă aflu din nou cocoșat în dulap, dar nu s-a schimbat nimic între mine și Mihaela.

Peste câteva zile e ziua mea. Nu am plecat la bunici cu restul familiei pentru că “mă doare burta”. Mihaela ar trebui să apară în orice moment. Nu am mai văzut-o de când m-a sărutat înainte să mă urc în trenul spre casă. Au trecut două săptămâni și între timp am reușit să cumpăr prezervative. Până la urmă am ales un chioșc din centru. Am dat aproape toți banii pe care îi aveam pe o cutie de Durex, o cola și un corn cu ciocolată. Vânzătoarea nu s-a uitat ciudat la mine. Probabil că pentru ea între două și zece totul decurge mecanic, scoate produsele de sub tejghea, ia banii, dă restul și continuă să se gândească la ale ei.

Stau de cinci minute la ușă când într-un final a bătut. O sărut din prima și îi dau ghiveciul de flori pentru 8 martie, care e mâine. O sărut în timp ce o conduc spre dormitor. E doisprezece și jumătate. Ai mei se întorc cu autobuzul de ora trei. O sărut și îi dau tricoul jos. Îi mângâi sânii prin sutien în timp ce ne întindem pe pat. Mai e atât de puțin până când scăpăm de asta.

Cu relativ mici eforturi îi dau jos blugii, desfac sutienul și îndepărtez minuscula lenjerie intimă. Face și ea același lucru și pentru prima oară îmi simt penisul erect fără să-l fi atins.

Îmi spune că are ea o căciuliță. Îi răspund că e ok, am și eu. Mă ridic de deasupra ei și scot un prezervativ din cutia deja desfăcuta. Rup cu greu ambalajul, îl țin de capăt (așa am citit pe instrucțiunile pe care le-am studiat de cel puțin zece ori) și încep să-l rulez. Îmi simt pula din ce în ce mai lipsită de putere. Mi-e clar că irosesc un prezervativ pe o puță bleagă.

Mihaela mă asistă fără să schițeze niciun gest. Stă cu picioarele desfăcute și se uită la mine cum mă chinui. Când vede că nu mai există nicio șansă se ridică și începe să se îmbrace. Palmez prezervativul irosit, îmi iau chiloții, pantalonii și tricoul și merg să mă îmbrac în sufragerie. Îmi închei ultimul nasture când maică-mea deschide ușa de la intrare. Se pare că au luat autobuzul de unu. Ies repede pe hol și încerc să o țin de vorbă; sper că Mihaela a reușit să se îmbrace. Iese și ea din dormitor și o pupă pe mama. Mulțumesc divinității pentru lipsa de erecție.

O aștept de zece minute. E prima oară când ne vedem după ce a plecat de la mine. Nu am vorbit între timp. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Mi-a trimis doar un e-mail în care îmi spunea să ne vedem azi la două. Mi-e destul de clar despre ce o să vorbim. Ciudat e că nu mă deranjează la fel de mult cum îmi imaginam acum o lună, când încă credeam că e prea bună pentru mine. Într-un final a ajuns. Încerc să o sărut fără niciun succes. Îmi dă un CD cu Robbie Williams, cadou pentru cei 18 ani pe care i-am împlinit acum două zile. Îi mulțumesc și dau din nou să o pup; îmi întoarce obrazul.

– Nu cred că mai are sens să ne vedem, imi spune duios. Îmi pare rău. Ești un băiat ok și o să crești frumos, o să vezi.

Cu empatie

Filed under: Satul — Gelu July 18, 2014 @ 14:33

Aproape că uitasem de satul meu din Norvegia. Dacă mă întrebai ieri cum mai stau cu producția de orez îți spuneam că ești nebun. Eu nu produc nimic, eu doar încerc să dovedesc că ce fac alții e un căcat. Dacă totuși mi-aș fi adus aminte de un sat aș fi putut jura că al meu e în Danemarca sau în India. Am primit azi însă o scrisoare, pe care o voi reda mai jos, care mi-a adus aminte de oamenii care depind, din ce în ce mai puțin, de mine. E trimisă, cel mai probabil, de copilul de care vă povesteam acum mai bine de șase ani.

” Dragă Domnule Dumnezeu,

Acum o săptămână am devenit major și eram convins că asta va însemna că voi putea decide singur cum vreau să-mi trăiesc viața. Până acum m-am conformat cu ceea ce credeau ai mei, sau satul, că e bine sau nu să fac. Am renunțat complet la jucăriile date altora, am alergat fericit lângă o copilă blondă plin lanul de orez, m-am sărutat cu ochii închiși și stomacul plin de fluturi, am zâmbit și am iubit ca un adolescent. Acum am optsprezece ani și nu mai vreau să fac asta.

Mi se pare normal ca oamenii să vrea să fie fericiți, să vrea să iubească și să fie iubiți sau să se simtă împliniți (orice ar însemna asta; oare pentru fiecare fericirea înseamnă același număr de tone de orez pe hectar?). Nu mi se pare însă normal să se aștepte ca toți să fie la fel. Eu nu vreau să fiu fericit tot timpul. Nu vreau să iubesc și să râd, nu vreau să iubesc și să fiu iubit 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Mi se tot spune că o zi la patru ani pot să aleg să fiu deprimat, singur și trist dar nu este deajuns.

De ce Vă zic toate astea? Nici eu nu știu; sunt un ateu declarat dar uneori simt nevoia să mă las în mâinile cuiva mai mare. Aici Interveniți Dumneavoastră. Dacă chiar sunteți Dumnezeul satului ăsta, Vă Implor, lăsați-mă să fiu nefericit de fiecare dată când vreau, nu doar o zi din 1461. Nu vreau să mai trec prin ce am trecut acum două zile. Cea mai frumoasă față din sat, cu doar câteva zile mai mică decât mine, a venit, mi-a zâmbit, s-a jucat cu părul meu și m-a sărutat de față cu toți consătenii (puțin probabil să fi observat vreo unul, erau cu toții ocupați cu sărbătoritul recoltei). Aș fi vrut să fiu fericit, să mă simt bine în pielea mea, mai ales că îmi place de ea de când mă știu, dar nu vreau să mă conformez cu normele impuse, cel mai probabil de Ține.

Sunt major, vreau să decid de unul singur dacă vreau să fiu sau nu fericit. Vreau să fie normal să stau deprimat pe patru tone de orez, să nu mă judece nimeni dacă încep să plâng într-o combină nouă, să mă pot bucura când copila perfectă îmi spune că nu sunt de nasul ei. Vreau să pot sta singur în timp ce toți beau și petrec, să fie normal să te retragi într-o gaură de șarpe deși ai putea sta în casa primarului, să pot decide de unul singur dacă e ok sau nu să zâmbesc. Nu mai vreau să zâmbesc doar pentru că ar trebui.

Doamne, Te rog, lasă-mă să fiu trist atunci când vreau!

Cu o pseudo credință,

Helge.”

Ce să îi răspund? Că e ok să nu fie fericit? Că e natural să-și dorească mai mult decât cinci tone de orez și o femeie blondă și frumoasă? E greu să treci de la un pseudo programator la un mic Dumnezeu. Dileme vechi și clasice.

Aș fi vrut să inund pur și simplu satul și să continui să beau liniștit în Argentin. Nu știu de ce, probabil m-am simțit mai înțelegător (căutam un cuvânt mai complex dar fiecare Dumnezeu are voie de cele zece beri) așa că i-am răspuns pe un bob de orez.

“Helge,

Te înțeleg. Am fost ca tine. În satul meu din Bucovina am fost mic și neînțeles. M-am certat cu toți consătenii și eram un ateu convins, mă mulțumeam cu dealuri și ruine din secolul cincisprezece, nu aveam nevoie de Dumnezeu. Eram convins că fericirea, pe care mi-o doream mai mult de cât să rezolv toate probleme lui Hristev, era scopul suprem în viață. Împlinirea totală pe care și tu ți-o dorești, detestând-o atât de mult, putea veni doar în brațele unei fete care să mă iubească.

Acum câteva secole am intrat într-o biserică și m-am rugat, totuși, să fiu și eu fercit într-o relație, să o
găsesc pe Ea în anul ce urma să înceapă. Am luat ca un semn faptul că mă sărutăm cu tipa de care eram îndrăgostit la trecerea dintre ani. Dumnezeul meu, care cred că era din Noua Zeelandă, nu cred că ar fi putut să transmită un mesaj mai clar, așa că am decis să fiu fericit. Am fost câteva luni, până când mi-A răspuns și mi-A zis că până la sfârșitul anului O Voi găsi. Am împins-o din brațele mele și nu am mai văzut-o de atunci pe puștoaica ce m-a sărutat la începutul anului.

Probabil nu ți-e foarte clar ce vreau să spun așa că o să fiu direct: poți să fii cât de nefericit vrei! O vei găsi, vei uita de mine și vei avea un sat în Croația.

Cu empatie,

Dumnezeu.”

Helge și soția lui de peste 20 de ani s-au hotărât ca după și cel mai mic copil a plecat la facultate în Oslo să renunțe la multe din lucrurile strânse de-a lungul anilor. În podul plin de praf el a dat peste o pereche de pantaloni. Când a ridicat-o să o arunce în sacul de haine de donat a căzut un bob de orez care nu a vrut să cadă prin crăpăturile podelii.

Helgi mi-a citit scrisoarea, și-a sărutat nevastă, s-a urcat în mașină și a plecat să se bucure de nefericire în căutarea satului din Croația.

Elefantul a disparut

Filed under: Exercitii,Guest Post — Gelu June 23, 2014 @ 11:06

- Avea vreun semn distinctiv?
– În afarǎ de trompǎ?
– Dom’le, ceva care sǎ-l deosebeascǎ de alţi elefanţi.
– Da’ ce, aţi gǎsit mai mulţi? Noi am pierdut doar unu’…
– Şi circu’ tot unu’. Şi primaru’ vreo doi. Nu mai gǎseşti picior de elefant în tot oraşu’. Deci l-ai recunoaşte?
– Pe Sânziana? Dintr-o mie. Douǎ tone de afecţiune. Mǎ-nţelegea mai bine ca nevastǎ-mea.
– Cine-i, dom’le, Sânziana? Eu vorbesc de elefant.
– Şi eu la fel. Era fetiţǎ.
– Bine, lasǎ asta. Dumneata ce crezi cǎ s-a-ntâmplat?
– Cre’ c-a fugit cu circu’. Şi io am fugit când eram mic. Pânǎ sǎ se dumireascǎ ai mei, eram deja la Focşani.
– Dom’le, concentreazǎ-te. Cum sǎ fugǎ un elefant aşa, de capul lui? Ce motive ar fi avut?
– Nu prea mai era în apele ei de când cu Elisabeta.
– Elisabeta? Asta cine mai e?
– Girafa. Fǎcea senzaţie. Toatǎ lumea venea s-o vadǎ. Lui Sânzi nu-i mai aducea nimeni mere. Aşa am pǎţit şi io când s-a nǎscut frate-miu.
– Bine, bine, dumneata nu erai închis într-un ţarc. Da’ elefantu’ cum a ieşit? L-ai lǎsat descuiat?
– În douǎzeci de ani n-am lǎsat niciodatǎ elefantu’ descuiat. S-a descurcat singurǎ, cǎ e deşteaptǎ. Şi io tot singur am rǎzbit. Cu mâinile astea douǎ.
– Dumneata cu mâinile. Da’ ea cu trompa?
– Dac-aveam io trompa ei, ajungeam departe. Nu mǎ opream la Focşani.
– Ce-are a face trompa? Doar nu descuia lacǎte?
– Da’ ce nu fǎcea: îşi spǎla singurǎ cuşca, ridica butuci, picta, şi odatǎ l-a salvat pe Marcel de la înec.
– Cangurul?
– Nu dom’le, fi-miu. Murea dacǎ nu era Sânzi.
– Hai s-o iau altfel. Ştii sau nu unde e Sânziana? Ăsta…elefantu’?
– Dacǎ nu e la circ, atunci nu ştiu. Sper s-o gǎsiţi şi s-o aduceţi înapoi acasǎ. Locul ǎsta n-o sǎ mai fie la fel fǎrǎ ea.
– Dom’le, treaba-i urmǎtoarea. As’ noapte între 12 si 2 ai fost vǎzut cǎrând un elefant. Cum comentezi?
– Şi ce legǎturǎ are asta cu Sânzi?

Binele de rau

Filed under: Exercitii — Gelu June 17, 2014 @ 16:57

Nu ne vorbeam atunci, acum ce să ne spunem? Ei vroiau să se facă medici, ingineri, profesori; eu vroiam ca peste zece ani să mă simt bine în pielea mea. Unora dintre noi le-a ieșit. Douăzeci și cinci de kilobiți nu pot schimba asta.

” Într-un tren, ne întorceam de la munte. Ție îți era cald, mie îmi era rece. Mă țineai în brațe. Era una din primele dăți în care ne era liniște și mă simțeam neligitima în postura aia, dar îmi era bine. Când am ajuns în București m-a lovit mașina pe trecerea de pietoni. Grija și furia ta. Inelul care mi s-a rupt pe deget. Vânataia enormă de pe picior. Cel pe care mi l-ai dat în locul lui. În curtea școlii. Ce naiba tot căutam în curtea școlii? Acolo doar mergeam noaptea. Desacralizam unul dintre locurile copilăriei mele. Locul în care îmi era teamă că dacă ies din normă o să fiu mai respinsă decât eram deja. Ne futeam în copilăria mea liniștită și fără glorie, iar tu îmi țineai o mână pe gură ca să nu strig tuturor cât îmi e de bine fără ei.”

Da, îmi aduc aminte, dar asta nu înseamnă că vreau să-i revăd pe cei ce îmi spuneau “Mihăiță”. Mihai nu e cel care plânge gândindu-se la sărutul din urmă cu două zile, el fute pizde ce vor să fie futute pentru plăcerea fututului. El își da drumul în pizde deja tratate la psiholog; lui nu-i pasă că-l aud vecinii, rudele sau colegii. Acum o labă e mai bună decât o împreunare totală.

Eu o iubeam “ca pe-o floare de cireș” (ce pula mea însemna asta nu știu) și i-aș fi construit un nenorocit de altar dacă m-ar fi lăsat. Am întâlnit-o în prima zi din semestrul al doilea din clasa a zecea. Ea se mutase de la clasa de chimie-biologie. Avea o mulțime de brățări și inele. Purta un tricou negru și larg cu Metallica încercând să treacă în anonimat cei mai mari sâni din tot liceul. Începând de atunci am visat-o în fiecare noapte până când am terminat primul an de facultate.

După ce i-am dat o fițuică la teza de matematică a venit la mine și mi-a spus că nu sunt atât de dubios cum par și că ar trebui să mergem după ore în parc să mai vorbim. Și asta am făcut; despre Salinger și Dostoievski, Braveheart și Top Gun, Nirvana și Metallica. Eu nu citisem, văzusem sau ascultasem nimic din toate astea dar era o încantare să-i aud pasiunea. Atunci ne-am sărutat pentru prima oară.

La o săptămâna după asta m-a dus într-o seară la generala pe care a terminat-o ea. Am sărit un gard și am stat pe asflatul de sub una din porțile de fotbal. Mi-a spus că se simte bine cu mine și m-a sărutat pe gât. I-am zis că și eu și am îndrăznit să ating primul meu sân. M-a mușcat de ureche și mi-a dat tricoul jos. Eu am mângâiat și al doilea sân. Și-a dat jos rochia, și-a desfăcut sutienul și m-a luat în brațe. Mai aveam puțin și începeam să plâng când mi-a desfăcut cureaua șoptindu-mi:

– Eu nu vreau neapărat să ți-o trag. Eu vreau doar să deosebesc binele de rău.

Și am fost binele pentru aproape șase luni, până când mi-am dat seamă că ea era răul pentru mine. Devenisem dependent de ea, de curtea școlii, de coapsele și sânii ei, de sentimentul umed de contopire. Nu știa că îi puneam mana la gură doar că să pot să mă ascult trăind independent. S-a terminat când o auzeam în liniștea noastră doar pe ea.

Piata obor

Filed under: Povesti — Gelu June 13, 2014 @ 15:37

Pe jos era plin de sticle goale de șampanie și de tuburile artificiilor aprinse cu câteva ore în urmă. La metrou intrau și ieșeau oameni pe jumătate adormiți care așteptau primul somn din an. Prin pasaj mai trecea din când în când un tramvai și câte o mașină grăbită. Deasupra pasajului, un student stătea pe balustradă cu picioarele în aer. Avea o sticlă de votcă lângă el și mai lua din când în când din ea câte o înghițitură. De tânăr s-a apropiat un bătrân care se clătina vizibil și s-a pus lângă el.

– Pot să iau și eu o gură?
– Poftim! I-a întins sticla fără să-și ridice privirea de la mașinile care treceau pe sub el, ieșind din pasaj.

Bătrânul a luat o gură pe care a scuipat-o imediat. A scos o sticlă de metal de la piept, a luat o înghițitură și i-a dat înapoi sticla băiatului.

– Ce e cu poșirca asta? Viața e prea scurtă pentru a bea băutură ieftină. Chiar mă miram că nu am auzit de votca asta, dar nah, sticlă de sticlă, poate ratez eu ceva, mai ales că te-am văzut așa, mai cizelat, mai gânditor. Decât să beau o votcă proastă mai bine nu mănânc. Din pensie îmi iau doar băutură, că mâncare mai găsești, cu băutura e mai greu.
– Eu nu prea beau, nu mă pricep; asta am găsit la singurul non stop deschis acum. Nu-mi pasă oricum.
– O să-ți pese, dacă bei prostii ajungi să faci ciroză. Eu beau de șaptezeci de ani și n-am nici pe dracu. Nu am mai trecut pe la un doctor de pe la treizeci când m-au obligat ăia de la uzină. Eram fierar betonist. Atunci era mai greu ca acum să găsești ceva bun de dat pe gât, cât mai umblam pentru o sticlă din Polonia.
– Nu, n-o să fie cazul să ajung până acolo.

Tânărul s-a ridicat, n-a zis nimic și s-a mutat cu câțiva metri mai încolo. Acum stătea cu picioarele deasupra mașinilor ce intrau în pasaj. Bătrânul a venit și el acolo.

– Te deranjez?
– Nu, dar locul ăsta e mai bun.
– Mai bun?
– Da, pur și simplu mai bun.
– Înțeleg. Ia zi, pari tânăr, câți ani ai?
– Anul ăsta o să fac douăzeci.
– Eu la vârsta ta intram sau ieșeam din război. Nu mai țin minte. Încep să-mbătrânesc.

Tânărul tăcea. Stăteau cu picioarele suspendate luând fiecare la intervale regulate câte o gură de băutură.

– De la o fată? Fetele vin și se duc. Eu n-am atins o femeie decât târziu, dar nu-mi pasă. Mai ia o gură de la mine, o să vezi că-ți face bine.

El s-a conformat, a luat sticla de metal, dar nu i-a răspuns. L-a lăsat pe bătrân să continue.

– Crezi că la restul e mai ușor? Tu ești tânăr, poți să-ntâlnești oricând pe cineva, poți să bei cu cineva. Uită-te la mine: singur, nevastă-mea a murit acum vreo patru decenii, copii nu am, toți prietenii de pahar și ei, cam câte unul la fiecare cinci ani. Nu mai am cu cine să beau. La ultima înmormântare am fost doar eu cu popa, nici el n-avea pe altcineva. A trebuit ca unul dintre noi să moara, iar celălalt să rămână să bea singur. Cinci ani au trecut de atunci.

– Și dacă e greu, de ce vă mai chinuiți?
– Cum de ce? Ca să beau; unde ajung eu clar nu au decât poșircă. Hai că a răsărit și soarele, ziua nu prea intră. Eu stau chiar aici, deasupra magazinului. Dacă vrei poți să urci la mine să dormi.
– Nu-i nevoie. Circulă metroul. Mă duc înapoi în cămin, sigur colegii s-au culcat și nu mă întreabă unde e ea.
– Hai noroc! Mai bea și tu o gură că nu vreau să mă întorc cu băutură acasă.

Tânărul a mai luat o înghițitură, s-a ridicat și s-a îndreptat spre metrou. Bătrânul a traversat spre magazinul Obor. Arăta mult mai bine decât cu jumătate de oră înainte.

În momentul în care s-a auzit că urmează stația Grozăvești, câțiva dintre călători au început să țipe. Martorii au povestit apoi polițiștilor că studentul s-a prăbușit pur și simplu și că fredona ceva dintr-o melodie în engleză în momentul în care a căzut peste un alt călător care stătea liniștit pe scaun. Medici legisti au stabilit ca decesul a fost provocat de o ciroza cronica.

Sase-sase

Filed under: Povesti — Gelu June 11, 2014 @ 17:09

image

Să mă risc sau nu? Am două descoperite, la trei și la cinci. Să-l scot sau să-mi acopăr aia de la trei? Care sunt șansele să îi intre? Două zaruri, bine că nu poate din bucăți că-s acoperit la unu și patru. La ce bulan are parcă văd că dă trei-doi. 
 
– Mutăm și noi? Patru cu cinci. Nu e așa greu. Mă scoți sau nu mă scoți?
– Dacă te scot sigur îți dau marț da’ mi-e de alea din casă. Sigur îți intră că tocmai te-ai întors de la budă.
– Mie să-mi intre? Nu mi-a intrat nimic toată ziua. 
– Eh pe dracu. De parcă n-ai dat tu șase-șase linia trecută.
– Și la ce m-a ajutat? Taci dracului și mută o data. 
 
Nu-l scot, dă-l în pula mea de ochelarist. Îmi fac poartă. Cinci-cinci. Ce bulan are țăranul. Și-a mai băgat două în casă. Stă în centrul Bucureștiului și poartă ciorapi cu sandale. Măcar de erau albi. Pe vremuri era mai stilat, avea o imagine de apărat. Și ce nevastă bună avea, și ce rochițe de la turci purta înainte s-o lase boul să plece. 
 
– Și de Maria mai știi ceva?
– Pe dracu! Ce să mai știu? E tot cu ăla în Italia. Fică-sa mai vorbește cu ea, pe mine nu mă sună nici s-o pici cu ceară. O curvă, trebuia să-mi dau seama.
 
Pe la cutremur am văzut-o prima oară în cămașă de noaptea. Îl căutam pe Vasile să văd dacă i-a mai rămas din rachiul de la Botoșani dar nu era acasă. Îl bea cu alții prin Berceni. M-a chemat înăuntru și ce să fac, am intrat. Mai avea prin casă o sticlă de țuica mai slabă de la ea de la țară, de undeva de pe lângă Buzău. Chiar nu era rea. După trei, patru pahare intelectualul lu’ pește tot n-a venit așa că m-am pus pe comodă lângă ea. Fraieru se bucură că le-a băgat pe toate în casă și nu știe că până când a fugit cu boul ăla în Italia am tot băgat-o în nevastă-sa.
 
– Linia asta clar ți-o iau. Nu scapi nici cu șase-șase de trei ori la rând.
– Așa o fi, da partida tot la mine e. Cine pierde plătește Bucegiu, da?
– Poate așa ajungi să dai și tu de băut.
– Când n-am dat?
– Ai dat vreodată? De când te știu mă faci de băutură. Și pe vremea lui Nea’ Nicu, și-acum cu ăștia noi. De câtă țuică m-ai făcut numai nevastă-mia mai știa. Crezi că nu știu?
– Dar nu-ți dădeam mă omule și vin de la Focșani?
– Tu îmi dădeai, dar cine să bea căcatul ăla. Îl luam și ziceam bodaproste ca să nu te supăr că cine-mi mai futea nevasta? 

Cioara vopsita

Filed under: Obsesii — Gelu June 10, 2014 @ 10:18

Am îmbrățișat-o, i-am sărutat mâna și am dat să plec. Ea însă vroia mai mult. M-am trezit cu ea peste mine și mi-a fost imposibil să scap. Mi-a rupt cămașa, mi-a dat jos pantalonii, și-a pus cele 80 de kile peste mine și mi-a băgat un sân în gură. Mi-a fost frică așa că am simulat o erecție și am pseudo futut-o. Orice ca să scap. După cinci minute a țipat mulțumită, s-a ridicat iar eu mi-am luat cioara și am plecat.

A doua zi m-am întâlnit cu altă cunoștință; prietenă bună și ea. Am îmbrățișat-o, i-am pupat mâna și am dat să plec. Colega mea de liceu avea însă alte planuri. M-a luat de mână, am făcut o piruetă și m-a tras la ea în brațe. Sâni cum ar trebui să se poartă peste tot, fund de prins cu ambele mâini, buze ca cireșele de Iunie. Nici nu am încercat să mă opun; cu ea chiar vroiam să rup cozonacul în două. La sfârșit i-am dat cioarei niște fărâmături și am plecat.

Mă duc să-mi cumpar vopsea. Aseară a fost prea mult. Îmi stătea pe umăr când o copilă a venit la mine să mă întrebe de unde o am. I-am zis că din Obor, de unde din altă parte ai putea să-ți iei o cioară? Ea nu a mai zis nimic și s-a întors la grupul ei. Nu știu ce le-a zis dar în câteva secunde au năvălit pe mine douzeci și opt de iubitoare de Poe. Abia am scăpat cu viață. Am puța plină de mușcături și cioara fără pene. Mă duc s-o fac roz.

Next Page >>>