De fiecare data cand ma urc intr-un avion sa merg sa vizitez un colt de lume mai mult sau mai putin indepartat ma gandesc ca am vazut prea putin din Romania. Ma simt prost ca ma gandesc la anul de ziua mea sa ma duc intr-un safari in Africa tinand cont de faptul ca inca nu am fost in Delta, in Maramures am fost doar pentru doua zile, nu am fost pe Transfagarasan, nu am vazut Portile de Fier decat din tren in drum spre Timisoara, Dobrogea inseamna doar Vama Veche… Exemplele pot continua. Acum ceva timp am descoperit pe pozele unui coleg din State multe locuri faine in Bucuresti, in Bucurestiul pe care il injuram cu totii dar pe care nimeni nu vrea sa-l descopere. Cu totii vrem altceva fara sa stim ce avem. Nu vorbesc aici doar de Bucuresti sau Romania.
Am iesit din multe relatii pentru ca vroiam “altceva”. Nimic concret, dar un sentiment. Sentimentul lui Claudiu cand vede o bicicleta la un alt copil. El are 2 ani, poate nu sta sa se gandeasca inainte sa tipe ca o vrea la faptul ca cea pe care o are el acasa e mai noua si mai albastra. Noi ce scuza avem? Cred ca in fuga noatra pentru nou, pentru placerea de a povesti despre ceva exotic (“Coaie, ce tare a fost in India”) uitam sa ne oprim si sa ne gandim la ce afla dincolo de cainii de pe strada, dincolo de vorbitul la Hands Free, in spatele blocurilor comuniste, a vocii de om ascultat la Geografie.
Mi-as dori sa plec din Romania. Sa ma mut in alta tara. As dori sa fac asta in momentul in care as fi pe deplin fericit cu ce am aici, cu ce imi iau din multitudinea de lucruri pe care le poate oferi. Sa plec si sa-i zambesc in timp ce ma uit in ochii oricui care va intreba cu sarcasm si ironie: “So… you are from Romania?!?!?!”
As vrea ca la un moment dat sa o privesc pe Ea in ochi si sa-i spun: “Te iubesc! Sunt extrem de fericit in bratele tale! Cele zece minute in care te tin in brate inainte sa sune alarmna pentru a 3-a oara sunt cele mai fericite momente din intreaga zi! Mai am atat de multe lucruri de descoperit in spatele ochilor albastrii, atat de multe imbratisari de primit, atat de multe zambete de cules dar vreau sa ne despartim. Adio!”
Filed under: Din viata — Gelu August 27, 2010 @ 16:14
Trec printr-o perioada in care ma simt bine in pielea mea :-). Totul a inceput Vineri dimineata, acum o saptamana, cand am ajuns acasa. Am fost pur si simplu fascinat de micul oras din Bucovina, de multele lucruri mici care m-au facut sa zambesc, de linistea de care mi-a fost atat de dor, de locurile care au fost atat de importante pentru mine la un moment dat. Buna dispozitie a tot tinut de atunci si am facut tot posibilul sa n-o las sa dispara.
Miercuri seara am mers in A la concert Travka. Nu stiu daca am mai zis dar imi place mult muzica lor. I-am descoprit relativ recent si concertul asta a fost al treilea la care am fost si nu eram dispus sa las pe cineva sa-mi strice bucuria. Evident ca era mai mult decat plin in Club A. Evident ca era plin de lume care a venit pentru pogo cu gandul la nisipul din Vama pe care posti sa sari cat te tin picioarele. Toate astea nu contau:
La un moment dat langa noi s-au pus 4 pustani pusi pe dans. Prin dans a se intelege dat din coate si sarit peste cei din jur. De inteles pentru un concert Travka dar cam ciudat tinand cont ca era “spatiul tau personal” se rezuma la 900 cm patrati. M-am uitat urat la ei, dar tot nu scapasem de zambetul de pe fata, sperand ca vor intelege ca nu sunt la Stuff si ca toti am vrea sa sarim si sa dam din maini si picioare dar pur si simplu nu avem unde. Nu au inteles si au inceput sa sara si mai tare pe oamenii din jur pentru a obtine spatiul atat de vital pentru miscarile de dans specifice speciei din care faceam cu totii parte.
Dupa alte cateva zeci de minute am mers la masculul dominant si i-am spus ca daca mai sare pe mine o sa-i dau cu sticla de bere in cap dupa ce o termin de baut. Mi-a zambit si mi-a spus “Ok, dude!”. Lucrurile pareau ca s-au rezolvat si nu mai trebuia sa-mi bat capul cu protejarea integritatii corporale.
Evident ca dupa mai putin de 5 minute i-am simtit cotul in spate. Mai aveam bere in sticla. Dupa alte doua minute s-a dezechilibrat in saritura si a aterizat pe piciorul meu. Mai aveam bere. Dupa alte 10 intr-o miscare ampla a mainii a reusit sa-si stinga tigara pe bratul meu drept. Nu mai aveam bere.
Dupa ce am impins cioburile spre marginea ringului m-am dus sa-mi iau alta bere.
Nu mai pot vedea, de la geamul la care stau si scriu, copacul care imi da speranta, inspiratie, credinta… e un copac de pe un deal, un copac mare in forma de umbrela. Il pot vedea si de la bunicii mei, dintr-un sat aflat la 15km. Nu l-am atins niciodata, reprezinta luminita de la capatul tunelului. In cateva ore as putea ajunge la el dar vreau sa-si pastreze pentru mine aceasta aura de mister, de perfectiune a naturii.
Intr-un final, intr-o dimineata, m-a luat Cineva de mana si m-a dus acolo. Drumul pana acolo a fascinant, dealuri inverzite pline cu flori de primavara, suvitele ei blonde straluncind in soare, promisiunea primului sarut adevarat, emotia iesirii din tunel. Intr-un final am ajuns legat de mana ei in varful dealului. Umbreluta ma astepta acolo. Umbreluta ne astepta pe amandoi. Imaginea neclara pe care mi-am construit-o in jurul ei urma sa prinda contur. Acel loc fascinant urma sa se transforme intr-un mar salbatic, mic, putregait si mancat de viermi. Cu toatea astea era cu mult mai special decat miile de brazi impunatori aflati la cativa metri, era o parte din mine, reprezenta multe din sperantele mele. Si l-am atins. Am luat o bucata din el ca sa-l am aproape ca dintr-o data nu era deajuns sa-l vad de la cativa kilometrii. Imagineaza-ti ca te uiti la sperantele tale cum sunt gaurite de viermi.
Am mai urcat o singura data dealul acela, singur, in unul din multele mele momente in care imi lipseau buzele ei subtiri, parul blond, scrisorile… Ajuns la Umbreluta mi-am dat seama de ce m-am despartit de ea: nu era din cauza faptului ca nu vroiam sa ratez ultima etapa din Turul Italiei (explicatia oficiala) sau ca ma deranjau glumele ei copilaresti. Nu puteam sa iubesc un lucru concret, ceva palpabil. Imi placea ideea de “acoperisul lumii” mult mai mult decat sa fiu acolo efectiv. “Copacul mare” nu era decat un copacel daca stateai langa el, Irina nu era decat “prietena mea” inainte, acum era mai mult…
Inevitabil mi-am adus aminte de un citat din The Alchemy of Desire de care v-am mai zis: But desire is a curious thing. If it does not exist it does not exist and there is nothing you can do to conjure it up.
Atunci eu “ma plangeam” ca la un moment dat “furnicile si fluturasii” pentru cineva o sa dispara. Vor fi insa inlocuiti cu “fluturasi” pentru altcineva, pentru alt sarut de dimineata, pentru alt par valvoi, pentru… Inevitabil larvele se transforma in fluturi si apoi mor. Imi aduc aminte de un inceput de vara la tara cand erau milioane de carabusi. Nu puteai sa iesi din casa seara fara sa iti intre cativa zeci in par. Erau peste tot. Toata lumea vorbea numai despre asta chiar si dupa o luna dupa ce au disparut.
Mare majoritate a dorintelor noastre sunt simple. Ne dorim o noua lentila, ne dorim putina atentie, ne dorim sa vizitam un loc, ne dorim un zambet de la celalalt, ne dorim un nou telefon, ne dorim sa ramana pana dimineata, ne dorim o bere rece, ne dorim sa-i intelegem privirea… Mi-era greu de imaginat un moment in care sa nu-ti doresti pur si simplu nimic…
Poti oare sa mergi intr-un hypermarket desi nu vrei sa cumperi nimic si sa te opresti la un raft si sa-ti spui: Vreau asta! Nu stii exact la ce o sa folosesti manusile de sudor dar ti se pare trist sa nu vrei nimic. Daca nu reusesti sa te convingi asa simplu atunci incepi sa construiesti dorinta de a le cumpara.
Te legi de un detaliu si il transformi intr-o obsesie sperand ca obsesia va deveni intr-un final dorinta. Esti convins ca a fi om inseamna in primul rand “A vrea!”. Tu vrei manusile de sudor deci si tu esti un om normal.
Mi-am mai petrecut inceputuri de vara la tara. Nu am mai vazut carabusi de atunci. Oare si-au depus larvele in alte sate? Oare o sa mai apara peste zece, douazeci de ani? Una e sa dispara, dar sa nu mai apara niciodata?
Le duci la casa si iti dai seama ca nu ai destui bani pe card. Te intorci printre rafturi desi tu nu vrei nimic?
Filed under: Din viata — Gelu August 11, 2010 @ 00:40
Cine sunt eu sa spun Nu Universului? Nu ma atragi pentru ca ai fi incredibil de frumoasa. Pur si simplu Universul te-a pus pe linia dreapta dintre mine si viitor. Nu ma atragi pentru ca zambetul tau m-a convins de ceva. Pur si simplu ai fost in locul potrivit, la momentul potrivit. Nu te vreau pentru ca m-am saturat sa fac laba. Pur si simplu e posibil ca tu sa nu faci parte din categoria la care se referea Filip cand spunea ca “Decat o pizda proasta mai degraba o laba buna”.
Din fericire la 20 de ani am incetat sa fut idei asa ca poti sa stai linistita. Nu iti admir zilnic suvitele din motive platonice. Nu-mi pasa cat citesti si nici macar cate beri bei in fiecare zi. Nu ma intereseaza daca ai solduri de mama ca oricum traim in secolul cezarienelor. Tot pe la 20 am renuntat la principiile mele de fata mare. Nu conteaza ca esti minora. Nu conteaza ca esti vrigina. Dau o ciocolata pe un sarut. Dau un tort diplomat pentru o felatie.
Pot sa renunt aproape la orice. Pot renunta la orice. Mai putin la obsesii. Sunt obsedat de mirosul dintre coapse. Sunt obsedat de cunoastere. Sunt obsedat de forme.
E posibil sa nu intelegi metaforele de mai sus asa ca o sa-ti vorbesc fara perdea: in fiecare zi incarc o poza de-a ta gasita pe o pagina obscura. Zambetul tau pare atat de inocent. Inocenta de care mi-e atat de dor. Privirea ta trece prin monitor, prin mine… Acum te uiti la mine, imi deranjezi fiecare molecula, ma rearanjez in jurul punctului de echilibru (gasit la 15 ani sub Umbreluta) sperand ca astfel ajung la o forma care te convinga ca sunt mai mult decat un porc pervers care cauta sex.
Imi place Cohen. Imi place mult. A fost genial concertul de acum 2 ani. Imi plac la nebunie versurile lui. De exemplu acestea.
Ieri am inceput sa citesc primele pagini de proza scrisa de el. Mai jos un mic fragment.
Astfel existerăm noi în ochiul cuiva timp de o secundă: doi bărbaţi într-un proiectil şuierător de oţel ţintind spre Ottawa, orbiţi de un extaz mecanic ascendent, vechiul pământ indian îngropat în funingine în urma noastră, două pule tumefiate ţintind spre eternitate, două capsule despuiate, pline de gaz lacrimogen singuratic menit să oprească răzmeriţa din creierele noatre, două sule aprige separate ca garguiele de două colţuri diferite ale unui turn.
Cartea, Frumosii Invinsi, e captivanta. Poate voi reveni cu mai multe impresii dupa ce o termin.
Unul din lucrurile pe care vroiam sa le obtin de la plecarea mea in India era sa rezist 16 zile fara iPhone, fara acces la Twitter/Facebook/Mail. Am rezistat cu brio. Ironic sau nu, de 5 zile sunt din nou fara telefon. Il aveam de 3 ani si cei cu care am iesit cel putin la o bere stiu ca aveam o obsesie pentru el. Eram tot timpul conectat. Conectat cu ce? Prefer sa nu-mi raspund…
Acum nu stiu daca sa-mi iau altul sau nu. “Smart Phone” sau un Clasic Nokia? Azi in timp ce stateam la o bere la Argentin mi-am dat seama ca imi lipseste “carnetelul”. In India nu aveam un telefon cu QWERTY dar aveam tot timpul la mine o agenda. Acum mi-e practic imposibil sa port tot timpul cu mine un pix si un colt de hartie. La asta era bun telefonul. Pentru notat viitoare posturi. De insemnat ce spune batranul cu care imparti masa din Argentin. Eu nu sunt in stare sa gandesc la comanda. Putinele idei, mai ales in ultimul timp, care ma fac sa tresar apar pur si simplu… apar in 41 sau in metrou, pe plaja in Vama sau in lift cu domnisoarele de la banca…
Primul meu telefon l-am avut cu o zi inainte sa vin in Bucuresti pentru admitere. La 18 ani. Mi-am petrecut noaptea aceea pe tren trimitand mesaje obesiei mele din liceu. Cread ca asta as fi facut tot liceul. As fi trimis mesaje dubioase tuturor tipelor pe care nu le puteam saruta. Cred ca asta am facut in facultate… din fericire am reusit sa-mi recuperez cele aproape 10.000 de SMS-uri de pe telefonul pierdut… probabil nu o sa le deschid niciodata dar e bine de stiut ca daca vreau sa vad evolutia mea in timp… sau macar cum m-am schimbat…
Am totusi nevoie de un telefon care sa-mi permita sa-i trimit un mail de la bere, sa ajung sa-i scriu SMS pana nu ma razgandesc ca o vreau in patul meu, sa pot sa-i notez ID-ul de mess inainte sa termin berea…
Acum ceva timp am incercat sa tin un “jurnal” electronic. Ceva mai mult decat blogul asta nenorocit care nu mai are nici un sens. Ceva doar pentru mine. Fara metafore si comparatii. Ceva scris doar pentru mine. Nu am reusit sa scriu decat cateva randuri chinuite. Calculatorul meu refuza sa ma lase sa scriu.
Deschideam word-ul si dupa ce lucram la un referat sau altceva descideam fisierul “cu pricina”. In momentul respectiv procesorul imi ajungea la 100%. Windowse-ul incepea sa faca nu stiu ce update-uri, outlook-ul isi reinoia indexul, flashul o lua pe campiii…. lucruri de genul…. Asta se intampla de fiecare data cand incercam sa fiu sincer cu mine. Calculatorul avea ceva impotriva…
A 5-a bere ma va opri sa gandesc…. si mai ales sa…
Filed under: Din viata — Gelu July 20, 2010 @ 14:17
De 1 Mai am ajuns in Vama si am observat ca masina era parcata langa un canal descoperit adanc de jumatate de metru. Am inceput sa radem despre ce s-ar fi intamplat daca nu l-am fi observat. Vreo 30 de minute am vorbit doar despre asta si cum ca e foarte probabil ca unul dintre noi sa cada in el. Parea totusi destul de putin probabil sa se intample asta tinand cont ca l-am observat. Evident, am cazut euin el. Nu a fost destul de placut. Inca mai ma doare piciorul atunci cand alerg.
Weekendul asta in drum spre aceiasi Vama am avut ocazia sa citesc o serie de scrisori pe care le-am scris in perioada 2001 – 2004. Am fost destul de surprins sa ma regasesc destul de mult in randurile acelea. Nu inteleg de ce aveam impresia ca m-am schimbat destul de mult de atunci. Singurul lucru care s-a schimbat in mare masura e stilul de a scrie. In rest… Nu vreau acum sa-mi fac o autocaracterizare. Alt nimic vroiam sa spun. Nu inteleg de ce, desi de 20 de ani sunt in fond acelasi om, mai reusesc sa ma surprinda unele lucruri la mine. Am reactionat in situatii similare la fel si acum 10 ani, si acum 5 ani si acum 2 ani… De ce se ajunge inevitabil doar la un sentiment de Deja Vue?
Din fericire acelasi lucru se aplica si la lucrurile care ma fac sa ma “reincarc”. Va fi o zi trista momentul in care oamenii si valurile din Vama nu ma vor mai face sa fiu “Zen”. Momentul in care voi sta singur pe plaja de la Stuff si voi simti nevoie de mai mult va fi unul in care-mi voi da seama ca m-am schimbat… Pana atunci nu pot decat sa ma intreb de ce cad intr-un canal care stiu ca este acolo?
De 1 Mai am ajuns in Vama si am observat ca masina era parcata langa un canal descoperit adanc de jumatate de metru. Am inceput sa radem despre ce s-ar fi intamplat daca nu l-am fi observat. Vreo 30 de minute am vorbit doar despre asta si cum ca e foarte probabil ca unul dintre noi sa cada in el. Parea totusi destul de putin probabil sa se intample asta tinand cont ca l-am observat. Evident, am cazut euin el. Nu a fost destul de placut. Inca mai ma doare piciorul atunci cand alerg.
Weekendul asta in drum spre aceeasi Vama am avut ocazia sa citesc o serie de scrisori pe care le-am scris in perioada 2001 – 2004. Am fost destul de surprins sa ma regasesc destul de mult in randurile acelea. Nu inteleg de ce aveam impresia ca m-am schimbat destul de mult de atunci. Singurul lucru care s-a schimbat in mare masura e stilul de a scrie. In rest… Nu vreau acum sa-mi fac o autocaracterizare. Alt nimic vroiam sa spun. Nu inteleg de ce, desi de 20 de ani sunt in fond acelasi om, mai reusesc sa ma surprinda unele lucruri la mine. Am reactionat in situatii similare la fel si acum 10 ani, si acum 5 ani si acum 2 ani… De ce se ajunge inevitabil doar la un sentiment de Deja Vu?
Din fericire acelasi lucru se aplica si la lucrurile care ma fac sa ma “reincarc”. Va fi o zi trista momentul in care oamenii si valurile din Vama nu ma vor mai face sa fiu “Zen”. Momentul in care voi sta singur pe plaja de la Stuff si voi simti nevoie de mai mult va fi unul in care-mi voi da seama ca m-am schimbat… Pana atunci nu pot decat sa ma intreb de ce cad intr-un canal care stiu ca este acolo?
Nu e vorba despre “o” bere neaparat… au fost multe astel de beri, care in momentul respectiv erau “acea” bere pe care nu o voi uita niciodata. Nu va asteptati sa fie vorba de “prima bere cu tata” (sincer nu stiu cand am baut-o) sau astfel de “clisee”. E vorba de “o bere” pur si simplu…
Prima bere pe care o tin minte e de acum 8-9 ani. Sunt convins ca am baut si inainte dar prima pe care o tin minte e un Ciuc Brun (nu se mai face, nu-i asa?) baut dupa un meci de baschet. L-am baut cu tipul care ma invata baschet. M-am ametit destul de tare. Sentimentul a fost grozav. M-am hotarat ca berea mea preferata e Ciuc Brun. Nu stiam de ce, poate doar datorita senzatiei pe care o asociam cu acea bere.
A urmat o perioada in care ieseam cu colegii mei de birou liceu in care ei beau Timisoreana si eu insistam ca berea mea preferata e Ciucul Negru. La un moment dat, nu stiu de ce, probabil nu mai aveam decat 10.500 de lei in buzunar, mi-am luat si eu Timisoreana. Asta se intampla acum 8 ani… cred ca a fost dragoste la prima vedere… 10.500/12.500 sticla pe terasa din centru…
De atunci cred ca majoritatea povestilor mele legate de bere sunt legate de Timisoreana. E poate doar o obsesie dar… ma defineste… am baut-o in Budapesta, New Delhi, pe Bucegi, pe Rarau, in Vama, in Timisoara… si mai ales in Argentin si Pirahna… (evident, si acum am o Timis langa mine)
Totusi nimic nu se compara cu o bere (a se citi Timis) in drum spre mare… sau cu o bere pe malul marii… cu o cutie desfacuta cand rasare soarele la stalp… cu primul “Noroc” cu tipa cu care crezi ca o sa fii “forever and ever”…
Sincer, daca ar fi sa aleg intre sex si bere as alege…
Acum cateva zile mi-am adus aminte de satul meu din Norvegia. Uitasem complet de el. Acum e parasit. Nu mai e nimeni acolo. Case goale. Nici macar un caine. M-am tot gandit ce sa fac cu el, cum sa-i dac pe sateni sa se intoarca la casele lor, la cultura lor de orez, la fabrica de prajituri de mere care e de atat de mult timp parasita. Nu am mai vazut niciodata in viata mea atat de mult Gol. Sunt stapanul unui sat in care nu bate nici macar vantul.
Poate ca as reusi cumva sa conving o parte din sateni sa se intoarca dar aproape sigur vor pleca din nou pentru ca, intre noi fie vorba, e vorba de un sat invechit. A fost construit haotic, fara pic de sistematizare, fara planuri de urbanism, fara… A fost construit dupa chipul si asemanarea stapanului.
Il voi darama. Voi trimite niste buldozere sa puna totul la pamant, sa stearga totul de pe fata pamantului. O voi lua de la 0. Intrebarea care ramane e: Ce fac cu miile de hectare din Norvegia? Sa incerc sa construiesc ceva sau sa-l las parasit si poate se naste ceva de la sine?
Filed under: Din viata — Gelu June 29, 2010 @ 13:16
Asteptam aseara metroul la Victoriei si am observat langa mine o domnisoara care purta o rochie cu floricele si avea doua codite de pustoaica. Arata ca un copil de 23 de ani. Cred ca era o copiluta de 23 de ani care nu vroia decat sa convinga soarele sa iasa.
M-am asezat be bacheta din fata ei dupa ce a venit metroul. Era trista. Fata ei parca era obisnuita doar sa zambeasca dar acum nu mai putea… M-a facut sa ma gandesc la un clovn trist… Se vedea ca doreste s zambeasca dar ii lipsea motivul…
Ma uitam destul de insistent la ea. La un moment dat m-a observat si mi-a zambit. I-am zambit inapoi. M-am simtit ca si cum as fi facut o fapta buna. Poate chiar am facut asta.
Dupa inca o statie m-a surprins din nou ca-i caut zambetul asa ca a ras. Ne uitam unul la altul si radeam. Urmatoare statie era Crangasi. M-am ridicat sa cobor. S-a ridicat si ea… In mod normal cred ca as fi mers sa-i spun “Hello, you sad clown!” dar acum eram cu mama asa ca… Am cautat in portofel o carte de vizita pe care am indoit-o si vroiam sa i-o dau dar… a folosit cealalta iesire.
M-am uitat in urma mea… S-a uitat si ea… Mi-a zambit pentru ultima oara.
Totusi ma bucur ca asta a fost tot… am ramas cu imaginea clovnului trist care a zambit pentru mine…
Acum 3 luni am intalnit-o intr-un club slab iluminat din Bucuresti pe Iisus. Cred ca ne comandam amandoi niste Timisoreana la bar si am luat-o ca un mare semn. Am inceput sa vorbim despre diferite prostii, chestii fara importanta in principiu, pana cand am ajuns la o discutie despre dependenta mea de nicotina. Nu i-a placut. Am incercat sa schimb subiectul invitand-o la dans. Din pacate dupa cateva melodii decente o pseudo manea a inceput sa se auda asa ca am inceput din nou sa vorbim. Nu vroiam sa aduc din nou in discutie subiectul “tigari” asa ca am intrebat-o daca are ceva planuri de viitor. Iisus urma sa plece in Canada peste doua saptamani. Urma sa stea aproape 3 luni. M-as fi speriat putin daca vroia sa emigreze cu totul. Nu stiu de ce am confundat Canada cu Cambogia dar i-am promis ca daca se intoarce nevatamata in Romania ma voi lasa de fumat. A fost incantata de promisiune si ne-am intors pe ringul de dans. Speram totusi ca dupa multe Timisoreana vom uita amandoi de promisiune.
M-am trezit dimineata cu o mare durere de cap dar tot nu uitasem de Iisus si de promisiunea facuta. Din pacate nici ea nu a uitat si mi-a trimis un mesaj a doua zi: “Ne vedem nefumatori peste 3 luni si ceva…”. Toate astea se intamplau acum 3 luni… peste doua saptamani se intoarce din Canada. Inca nu m-am lasat de fumat. Am tot incercat. Se pare ca e mult mai greu decat credeam eu acum 2 ani cand m-am apucat. Asa am ajuns in situatia de acum: nu as vrea sa-mi incalc promisiunea fata de Iisus dar nici nu pot sa ma las de fumat. Se pare ca exista o singura solutie: sa gasesc o posibilitate prin care sa o omor pe Iisus. Pleaca din Toronto peste exact 13 zile. Face o escala de cateva ore in Amsterdam si aterizeaza pe la 6 pm in Bucuresti. Pana acum nu am fost prea inspirat in a gasi solutii de a face unul dintre avioane sa se prabuseasca dar mai am aproape 2 saptamani sa gasesc o solutie. Pana una alta mi-am cumparat bilete de avion Bucuresti – Amsterdam si retur cu plecare peste 12 zile si sosire peste 16. Singurul plan mai concret pana acum e sa dresez o pisica pe care sa o trimit la cala cu avionul ei si pisica sa iasa din cusca si sa scoata cateva cabluri esentiale pentru avion. E un 737.
Aveti o idee mai buna pentru ca i-am promis… nu trebuie sa se intoarca nevatamata din Canada…
În ultimii ani m-am tot plâns că mie îmi plac dimineţile petrecute în braţele unei “Ei” şi că sexul nu este decât modalitatea prin care pot obţine asta. Într-una din dimineţile astea mi-am dat seama că în fuga mea de a completa liste am uitat că poţi să te trezeşti dimineaţa lângă ea şi fără să o pentrezi cu câteva ore înainte. Poţi să o ţii in braţe fără să-ţi doreşti să-i simţi sânii. Poţi împărţii patul cu ea şi doar pentru a-i povesti traume din copilărie.
Poate că toată povestea cu “trebuie să facem sex ca să ne putem bucura de dimineaţa ce va urma” nu a fost decât o modalitate de a mă face să nu mă consider o aşa mare curvă de om. Acum ceva timp o bună prietenă mi-a spus că în liceu se culca cu tipii cu care ieşea după o săptămână ca să vadă care dintre ei îşi doreşte doar sex şi care mai mult de atât. M-a marcat prea mult şi vroiam să trec peste bariera sexului ca să văd dacă merită să încerc mai mult. De ce nu mi-a spus nimeni că unele lucruri au sens doar în liceu?
