Insemnari

Elefantul a disparut

Filed under: Exercitii,Guest Post — Gelu June 23, 2014 @ 11:06

– Avea vreun semn distinctiv?
– În afarǎ de trompǎ?
– Dom’le, ceva care sǎ-l deosebeascǎ de alţi elefanţi.
– Da’ ce, aţi gǎsit mai mulţi? Noi am pierdut doar unu’…
– Şi circu’ tot unu’. Şi primaru’ vreo doi. Nu mai gǎseşti picior de elefant în tot oraşu’. Deci l-ai recunoaşte?
– Pe Sânziana? Dintr-o mie. Douǎ tone de afecţiune. Mǎ-nţelegea mai bine ca nevastǎ-mea.
– Cine-i, dom’le, Sânziana? Eu vorbesc de elefant.
– Şi eu la fel. Era fetiţǎ.
– Bine, lasǎ asta. Dumneata ce crezi cǎ s-a-ntâmplat?
– Cre’ c-a fugit cu circu’. Şi io am fugit când eram mic. Pânǎ sǎ se dumireascǎ ai mei, eram deja la Focşani.
– Dom’le, concentreazǎ-te. Cum sǎ fugǎ un elefant aşa, de capul lui? Ce motive ar fi avut?
– Nu prea mai era în apele ei de când cu Elisabeta.
– Elisabeta? Asta cine mai e?
– Girafa. Fǎcea senzaţie. Toatǎ lumea venea s-o vadǎ. Lui Sânzi nu-i mai aducea nimeni mere. Aşa am pǎţit şi io când s-a nǎscut frate-miu.
– Bine, bine, dumneata nu erai închis într-un ţarc. Da’ elefantu’ cum a ieşit? L-ai lǎsat descuiat?
– În douǎzeci de ani n-am lǎsat niciodatǎ elefantu’ descuiat. S-a descurcat singurǎ, cǎ e deşteaptǎ. Şi io tot singur am rǎzbit. Cu mâinile astea douǎ.
– Dumneata cu mâinile. Da’ ea cu trompa?
– Dac-aveam io trompa ei, ajungeam departe. Nu mǎ opream la Focşani.
– Ce-are a face trompa? Doar nu descuia lacǎte?
– Da’ ce nu fǎcea: îşi spǎla singurǎ cuşca, ridica butuci, picta, şi odatǎ l-a salvat pe Marcel de la înec.
– Cangurul?
– Nu dom’le, fi-miu. Murea dacǎ nu era Sânzi.
– Hai s-o iau altfel. Ştii sau nu unde e Sânziana? Ăsta…elefantu’?
– Dacǎ nu e la circ, atunci nu ştiu. Sper s-o gǎsiţi şi s-o aduceţi înapoi acasǎ. Locul ǎsta n-o sǎ mai fie la fel fǎrǎ ea.
– Dom’le, treaba-i urmǎtoarea. As’ noapte între 12 si 2 ai fost vǎzut cǎrând un elefant. Cum comentezi?
– Şi ce legǎturǎ are asta cu Sânzi?

Povesti din RATB

Filed under: Guest Post — Gelu February 22, 2013 @ 19:58

Un om petrece în medie 14 ore pe lună călătorind în mijloacele de transport în comun. Asta înseamnă 7 zile de socializare forțată pe an, o săptămână întreagă petrecută alături de străini într-o cutie de metal, din care ai libertatea să ieși doar atunci când a sosit Stația potrivită. Câte gânduri pierdute…câte pagini citite…câte atingeri transmise din mână-n mână, câte melodii derulate în căști de către călătorii concentrați să ajungă la destinație, ignorând Povestea care ar putea să treacă pe lângă ei și să le schimbe viața.

”Probabil că și vânzătorul ambulant de șervețele umede, cu fața stâlcită și vocea răsunând puternic dintr-un capăt în altul al tramvaiului are povestea lui”, își spuse Eva, tânăra profesoară de dans, privind în gol prin geamul tramvaiului. ”Chiar dacă e un călător clandestin, măcar își câștigă traiul cinstit. Nu fură, nu cerșește…cui îi pasă dacă are sau nu abonament, poate acasă îl așteaptă o soție iubitoare și doi copii pe care își dorește să îi facă fericiți. Are și el de luat decizii dificile, poate dacă s-ar opri un moment am putea sta de vorbă și mi-ar da un sfat”.

Șervețele umedeee…

”Dar de data asta sunt hotărâtă.”

Șervețele parfumateee…

”Vreau să îmi decid singură povestea, să nu mă mai las influențată”.

3 la 1 leu !

În acel moment tramvaiul se opri în stație și Eva coborî cu gândul să nu mai amâne decizia la care se gândea de o noapte încoace.

***

Fiecare om cu povestea lui. Mergem zilnic alături de necunoscuți și nu avem curajul să-i privim în ochi, să le zâmbim, să le adresăm un salut care s-ar putea să le facă ziua mai bună. O singură întrebare adresată într-un moment de îndrăzneală pasagerului cu ochi verzi dintr-un autobuz poate să schimbe vieți ani mai târziu. Nu ar trebui să ne fie frică de interacțiune, pentru că ea declanșează Povești. Fiecare ezitare este o poveste abandonată înainte de a i se da ocazia să se spună.

***

”Încă puțin, încă puțin, te rog mai stai în stație încă puțin…”, îi adresă Eva o rugăminte șoferului, alergând să prindă mașina care tocmai se oprise în stație. Imediat ce a urcat în autobuz, s-a izbit de mirosul înțepător, distinctiv, al omului străzii. ”Iar mirosul acela de nu-m-am-mai-spălat-de-o-lună”, gândi ea. ”Cum poți intra într-o conversație cu un astfel de om?”. Și totuși, bătrânul încărcat cu sacoșa de Carrefour plină de nimicuri povestea aprins cu unul dintre călători. Eva se uită în jur, încercând să găsească un loc liber unde să se așeze. Într-un colț, în spatele autobuzului, scaunul era acoperit cu fâșii de hârtie igienică, aruncate neglijent.

”Partea din spatele autobuzului îmi seamănă cu spatele clasei, acolo unde se retrage grupul vesel. Acolo de unde se aud râsete, comentarii răutăcioase și sunete stridente de telefon mobil. Când mă urc în autobuz, chiar dacă e gol, mă așez instinctiv pe locurile din față, cât mai aproape de șofer”. Gândurile Evei fugiră către trecut. Tot pe locurile din față stătea atunci când s-au întâlnit prima oară, în sala de festivități a liceului. Ea urma să urce pe scenă, pentru o reprezentație de dans și stomacul îi era ghem de emoții. El a venit să o întrebe dacă știe cât mai durează spectacolul, dar până la final a ajuns să o invite în oraș. Relația a evoluat natural până când ea a decis să părăsească orașul, ca să studieze dansul în București.

”Probabil așa e mersul lucrurilor. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și după 5 ani a sosit momentul să ne spunem Da pentru totdeauna. Dar cum rămâne cu partenerul meu de dans perfect ? Și cum să fie el acela, dacă noi nu dansăm niciodată…?” Deși de dimineață era convinsă de decizia pe care urma să o ia, după vizita la fosta ei profesoară de dans avea iar îndoieli.  Filosofia de viață a Magdalenei, confidenta și mentorul Evei, era că fiecare dansatoare are un singur partener perfect, cu care va dansa fericită toată viața…și cu care poți avea nenorocul să nu te întâlnești niciodată…Eva simțea că deși El îi putea oferi multe, nu va fi niciodată un partener de dans. Pentru că el nu înțelege această parte a ei.

Gândurile îi sunt întrerupte de oprirea bruscă a autobuzului. E timpul să coboare. Mai are de făcut un singur drum și pe urmă va fi nevoită să decidă pe care dintre cele două cuvinte îl va alege.

***

”Plouă. Iar plouă. De ce trebuie să plouă într-o zi ca asta? Măcar de n-ar bătea vântul. Și de data asta, autobuzul n-a mai rămas suficient de mult în stație…” Vântul bătea așa de tare încât umbrela Evei s-a dat peste cap și s-a rupt. A aruncat-o la primul coș de gunoi, pentru că îi îngheța mâna. În acel moment, un autobuz trecu pe lângă ea. Și încă unul. Ploua tare și era rece.

”Mă gândesc că nu are rost să mai aștept autobuzul, odată ce l-am ratat chiar în stație, mai bine iau inițiativa și merg pe jos până la metrou. E doar o stație. Dar, pe de altă parte, cu un pic de răbdare, cu două – trei minute de așteptare, prindeam autobuzul, umbrela nu s-ar mai fi rupt și nici nu ajungeam plouată la destinație. Poate că îmi lipsește intuiția aceea cu care se laudă femeile. Poate că deciziile luate din instinct nu sunt cele mai bune.” Cu mintea pierdută în aceste gânduri, Eva intră la metrou.

”Cu toate astea, simt că dacă o să spun DA, o să fie ca și cum aș alege să merg pe trotuarul acela îngust de pe Calea Victoriei. Nu e nimic care să semnalizeze că trotuarul se îngustează până când, dintr-o dată, bordura dispare și drumul devine șosea. Te trezești dintr-o dată cu mașinile venind cu viteză către tine, iar tu nu mai un trotuar pe care să te refugiezi.”

Atenție, se închid ușile. Urmează stația Gara de Nord, cu peronul pe partea dreaptă.

”Asta e ultima mea șansă. Eva dragă, decide-te. Te sui în tren și spui Da, sau…” În acel moment observă că tânărul de lângă ea o privea insistent.

”Nu vreau să par indiscret, dar expresia din ochii tăi este atât de tristă încât m-am gândit că te pot înveseli cumva. Uite, pliantul ăsta promite o seară plină de dans, la noul club din centrul orașului. Eu acolo merg și văzându-te, m-am gândit că ți-ar prinde bine”.

În acel moment, două Povești au decis să facă cunoștință. După câteva momente de mirare, Eva privi zâmbind cum ușile de la metrou se închid, lăsând în urmă Gara…

Cinci Minute

Filed under: Guest Post — Gelu August 17, 2011 @ 10:34

Te uitai la mine si taceai. Doar atat. Cred ca eram in tren, ceva se misca in visul meu, se misca ceva esential, si tot incerc sa-mi amintesc ce. Parca imi scapa esentialul, daca mi-as da seama ce naiba se misca in visul meu, am senzatia ca as afla tot Adevarul. Ca nu ar mai ramane nimic, ca as sti tot, as intelege tot, as avea experienta, simtirea, intelepciunea si probabil oboseala si nepasarea unei vietati ce a trait patru miliarde de ani si tot asteapta sa moara. As sti de ce sunt aici, de ce scriu, de ce tie neaparat, de ce acum si probabil as sti si cum s-au iubit stra-stra-stra bunicii mei intr-o noapte de mai, noapte fara luna, fara stele, fara lumina, fara sa stie de nimic in jur, fara sa le pese ca peste 150 de ani o stra-stra-stra nepoata a avut un vis de 5 minute. Am senzatia ca daca as sti ce se misca in vis, nu ar ramane niciun mister, si desi nu am chef sa traiesc inca 50-60 de ani fara mistere, tot vreau sa stiu ce se misca. Eram intr-un tren? Alergam spre tine? Ticaia un ceas? Fugeam de tine? Fugeam de ceva? Era cutremur? Se rostogolea de fapt luna? Se imprastia noaptea, alunecam pe gheata, mergea o gargarita? Ce se misca?

Cand m-am trezit, sangele meu se misca la fel ca obiectul obsesiei mele de acum. Navalea aiurea in vene, si mai navalea si un sentiment stupid de deja-vu, deja-vu nu de acum 3 luni cum mi s-a parut initial. Un deja-vu de sute de mii de ani, o traire, un sentiment vechi si aiuritor ce astepta sa se renasca, sa se reincarneze intr-un vis fara nicio semnificatie al unei fete banale. Zvacneau tamplele si parca voiam sa strig cand m-am trezit. De ce naiba voiam sa strig? Poate totusi fugeam de ceva. Dar de ce? Ce se misca?

Zvacneau tamplele la fel de banal si inutil ca dupa un cosmar. Numai ca in loc de usurarea pe care o ai cand te trezesti dupa asa ceva, am simtit doar greata si frica si sete. Si sentimentul ca a fost un urlet care a incheiat vara. Aiuritorul gand ca nu vara s-a incheiat, s-a incheiat de fapt toata viata, tot cuprinsul inutil pe care nu-l inteleg, mi s-a incheiat viata si sunt moarta si ingropata de sute de ani, si Dumnezeu are chef de o gluma buna si imi lasa iluzia ca traiesc… gandul asta aiuritor, in timp ce imi fierbea sangele in vene si ma simteam mai vie ca niciodata, gandul asta a venit inainte sa suni. Cateva clipe a durat totul, poate ca nici atat. Cum sa ai ganduri asa complexe dupa asa un vis? Nu…nu asta e intrebarea, nu prin asta dezleg misterul. Ce naiba se misca in visul meu?

Citeste in continuare…

12.1.13.21.12.20.9.1.14.9

Filed under: Guest Post — Gelu April 18, 2011 @ 16:32

Nici nu mai stiu cine esti. Daca mi-ar vorbi cineva despre tine nu cred ca as indrazni sa spun ca te cunosc.

As zambi. Eu te stiu cum nimeni nu ar putea sa imi povesteasca.
 


Numere pare nu au fost niciodata importante pentru mine, imi discreditam pana si propria aniversare. Si totusi, de doi ani asta s-a schimbat. Sunt intamplari pe care te bucuri ca le-ai trait, ca ai fost in locul si la momentul potrivit.


 
Mai departe de idealizarea ta, cred ca m-am indragostit de imaginea ta despre mine. Felul in care ma pictai in mii de culori pe care eu nici macar nu puteam sa le deosebesc intre ele.
 


Mai mult decat in orice zi, AZI esti fascinant.


La multi ani!

Danseaza cu mine

Filed under: Guest Post — Gelu April 17, 2011 @ 04:16

Am mai primit un mic “text” pe mail. Enjoy. (daca doriti sa apareti si voi aici stiti adresa de mail)

Dansul in 2 e ca sexul in picioare. Simt toata fierbinteala, toata nerabdarea, il simt cum ma provoaca sa-l urmez, sa-l descopar. Si il urmez, ametesc, sangele imi frige urechile, dar nu ma abandonez, nu uit de mine. Nu inca. E ca un ritual stravechi de imperechere. Sunt pasi care trebuie urmati. El ma invita, eu accept. El ezita, eu il provoc.

Poate sa inceapa la fel de violent-atatator ca atunci cand ma impinge in perete si o data taiata rasuflarea, nu ma mai lasa sa o regasesc. Nu stiu ce urmeaza. Nu stie cum vreau sa fiu atinsa, nu imi anticipeaza dorintele. Le creeaza. E inaintea gandurilor mele cu o secunda. Si dupa ce simt ca nu mai am control, se opreste si se uita in ochii mei. Ii place sa vada vidul din ei. Imi revin apoi, si incerc sa-l musc, sa-l lovesc, sa-i sterg expresia sigura de pe fata. Sa il surprind, sa preiau
controlul. Nici nu ma lasa sa ridic mana. Si incepe iar.

Vad asta in timp ce ma invarteste pe sub mana. Toate miscarile imi spun cum ma vrea. Unde. Cat de tare. Dorinta din ochii lui ma ameteste. Ma impinge departe, si in ultimul moment ma prinde de mana, si ma aduce mai aproape ca niciodata. Respiratia lui ma arde pe gat. As da orice pentru o inghititura de apa. E in spatele meu acum, si uit de setea cealalta. Am abandonat orice incercare de a lega vreun gand concret. Doar flash-uri. Mana lui puternica. Parul ud. Culoarea hainei. Dorinta din ochi. Cruciulita de la gat. Incerc sa ma revolt, sa fac o miscare contrara, sa rup nebunia, dar are priza mainii prea puternica. Nu am scapare.

Sau… stiu ca vine. In cada deja ii simt buzele pe gat si ma infior. Stau acolo pana se raceste apa, pentru ca stiu ca am timp. Stiu precis cand vine, stiu ca o sa sune politicos la usa desi iam zis ca o las deschisa. Mai am doua ore, si nu ma grabesc, pentru ca asteptatul pe canapea nu e stilul meu. Ies in sfarsit din baie si ma privesc goala in oglinda. Expectativa e la fel de incitanta ca un preludiu. Ma parfumez si pasesc peste prosop cu miscari studiate, ca pe o scena, si imbrac rochia. Scot paharalele din vitrina si imi ling buzele pentru ca stiu cum le va da la o parte ca sa ma intinda pe masa. Timpul abia se misca, dar aud intr-un final soneria. Deschid usa cu aceleasi gesturi de actrita, si el ma saruta pe obraz. Ma urmeaza in sufragerie, si imi cuprinde umerii in timp ce torn vinul. Pe masa nu e nimic altceva, pentru ca stiu. Mai intai sex, apoi cina.

Incet, ma apropie de el. Ii simt atingerea pe spate, mana ii coboara lent, pana intalneste materialul rochiei. Imi sopteste ceva la ureche, dar nu ma intereseaza decat respiratia lui. Apoi se uita in ochii mei in timp ce ma roteste. Dansul e perfect, rafinat si senzual. Ca o tachinare. Ceasul ii luceste in timp ce ma lasa incet pe spate. Am timp sa-mi imaginez fiecare scena din ce va fi. Il vad ca zambeste. Stie exact ce gandesc.

Muzica se termina, si plecam sa terminam ce am inceput.

Her Story… His Story…

Filed under: Aberatii,Din viata,Guest Post — Gelu April 14, 2011 @ 20:18

E interesant cum cele mai amoroase şi mai intense întâlniri se întâmplă mai ales seara. Citeam un articol recent cum că la femei nivelul de hormoni secretaţi este mai mare după-amiaza şi seara, spre deosebire de bărbaţi, care sunt mai activi dimineaţa. Şi chiar se aplică la mine. Dimineaţa sunt plină de energie şi am chef de activităţi de exterior, dar total asexuale. Pe când mai târziu, spre seară, simt cum îmi creşte nivelul de nevoie sexuală. Nu mi-am explicat niciodată de ce îmi plac „date”-urile după ora 19.00, dar acum ştiu.

La fel cum ştiu şi că noaptea îmi vin idei de „activităţi” în pat. Una din fanteziile mele e cu legatul la ochi (da, poate că e un pic banal, dar pe mine chiar mă fascinează. Nu se compară cu „lasă că stingem lumina şi închizi tu ochii, iar eu voi avea încredere că nu-i deschizi”). Mi se pare incitant ca partenerul să mă ia prin surprindere cu câte un sărut pe gât, cu câte o mână alunecată pe corp, cu o răsuflare şoptită în ureche. Să simt dintr-odată cum se preling încet câţiva stropi de miere, de la umeri, apoi spre sâni, până pe abdomen şi sa-mi dea fiori. Limba şi buzele lui să urmărească încet „Drumul Mierii”, lăsând în urmă gemetele mele…

Aseară mi s-a îndeplinit o fantezie la care visam demult. Eram amândoi în aceeaşi cameră şi ne doream acelaşi lucru. Ştia ce vroiam şi nu m-a surprins când mi-a arătat eşarfa neagră de caşmir pe care o puartam la gât. M-a legat la ochi, a pus un jazz pe fundal şi am început să dansăm. Mă înfiorau sărutările lui pe gât, cuvintele de dragoste şoptite în ureche şi mâinile care îi alunecau pe corpul meu…A început să mă dezbrace, acoperindu-mi fiecare loc ce devenea gol cu buzele lui calde până ce am ajuns complet încălzită. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, am simţit deodată picături calde de miere ce se prelingeau încet dinspre gât până spre sâni şi abdomen, urmate îndeaproape de limba lui jucăuşă. Mâinile lui deja se împleteau cu sfârcurile mele. Eram topită. Dar asta nu era tot, amândoi vroiam mai mult. M-a aşezat pe pat şi a adus căpşunile, reci ca gheaţa, care au luat contact cu mine şi m-au făcut conştientă de tot corpul. Fructele mă răcoreau, el mă încălzea. Era peste tot pe lângă mine. Nici nu se putea ceva mai excitant! Dar nu era de ajuns… m-a legat la mâini şi a început să mă mângâie cu o pană până ce nu am mai rezistat şi…

 

 

Mi-a dat linkul spre un articol pe care il citise recent. Da, si eu ca si majoritatea barbatilor, sunt mai activ dimineata. Nu doar sexual. De obicei sunt mai atent cu ea, ma gandesc si la altceva decat la mine, simt ca acea dimineata e prima dimineata dintr-o alta poveste. O poveste in care lumea nu ma vede ca un tip dependent de sex cu o noua pustoaica/femeie/corporatista, in care eu nu ma vad ca un om care se hraneste cu cate un strop de romantism cules din zeci de tipe agatate in cluburi, metrou sau la birou. Dimineata stiu ca ma voi lasa de fumat, ca voi renunta la farama de orgoliu ramas, ca voi lasa in urma complexele de adolescent ignorat de iubirile lui platonice. Undeva printre tigarile fumate la interval de o ora, aluziile sexuale de la birou si convingerea ca sunt Special vine seara si simt nevoia sa dovedesc ceva, sa transform orice atingere si orice sarut intr-o metafora care ma are pe mine in centru.

Am ajuns la mine si mi-a povestit de fanteziile ei nocturne. I-am zambit si mi-am zis ca citeste prea multe reviste glossy, ca ar trebui sa o aduc, cel putin in ochii mei, inapoi cu picioarele pe pamant. Am privit-o in ochi, i-am aratat esarfa din matase pe care o poarta mereu si am rugat-o sa inchida ochii. Am aruncat esarfa, am luat prosopul patat de ulei cu care sterg masa din bucutarie si am legat-o la ochi. A inceput sa tremure in timp ce dansam. Cu o mana o mangaiam pe spate si cu cealalta rascoleam frigiderul. Am dezbracat-o mecanic si am azvarlit-o pe pat. Am desfacut borcanul de mustar frantuzesc si l-am lasat sa se prelinga pe sani. Am luat o bucata de muschi afumat si am inceput sa o mangai cu ea pe corpul acoperit. Cea mai apetisanta masa dupa mult timp. Dupa ce am terminat bucatile de porc am luat niste cuburi de pui inghetat si m-am plimbat cu ele pe tot corpul ei. O sarutam pe gat in timp ce aruncam bucatile de carne intr-o farfurie ca sa le gatesc a doua zi.  Cand am simtit ca a ajuns la apogeu i-am legat mainile si am inceput sa o mangai cu un hamster impaiat cumparat cu doua zile inainte…

Episodul 1. Ploaia

Filed under: Guest Post — Gelu @ 15:35


Mi se par amuzanţi oamenii cu umbrele. Poziţia pe care o au când merg cu ele, aşa ţanţoşi, cu mâna uşor ridicată, e foarte comică. La fel şi faptul că unii se ascund sub ea cu totul. Nu li se mai vede nici măcar bărbia şi au o scuză pentru a nu observa nimic, pentru a fi indiferenţi. Când eram mică, îmi plăcea să-mi pun umbrela direct pe cap să se sprijine de el şi mă prefăceam că sunt pe o sfoară şi că trebuie să-mi ţin echilibrul. Încercam să merg aşa până când oboseam sau mă plictiseam sau până când mi se prindea părul în spiţe şi eram nevoită să renunţ.

Îmi place când plouă şi sunt lângă un geam, undeva înăuntru. Se aud picăturile cum se lovesc de fereastră, de pervaz, de burlane, de acoperişul de tablă al clădirii cu un ritm cadenţat. Şi asta îmi dă un sentiment de căldură, de bine, de uscat şi comod tocmai pentru că ştiu că sunt la adăpost de tot ceea ce mi-ar strica confortul. Şi mă simt protejată şi încep să iubesc casa în care stau pentru că îmi asigură o stare de bine. Şi uite aşa mă ataşez…după prima ploaie.

Într-un timp, ploaia îmi aducea aminte de tine. Nu ştiu de ce, poate pentru că am petrecut apogeul relaţiei noastre când afară ploua. Eram sub acelaşi acoperiş, în aceeaşi cameră, cu minţile şi mâinile împleticindu-se unele de altele. Te auzeam zicându-mi că mă vezi ca pe mama copiilor tăi, că îţi plac pielea şi buzele mele, că îţi place să mă strângi în braţe. Refuzam să te cred pe moment, pentru ca atunci când dormeai lângă mine, să rememorez totul, să te sărut pe spate şi să fiu incredibil de fericită. Şi n-ai ştiut niciodată asta pentru că a venit soarele arzând şi ne-a luat prin surprindere. Şi tu ai dispărut în Marea Libertăţii. Şi eu nu ştiu să înot, ci doar să sar în cap.

Partea bună e că mi-am învăţat lecţia şi mi-am luat vestă de salvare, partea proastă e că nu m-am dezvăţat să sar în cap.