Insemnari

Dulapul

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu September 19, 2014 @ 13:26

Mihaela a plecat spre Suceava, iar eu mai am șase zile să-mi pregătesc vizita la ea. Printr-un mod aproape miraculos mama o să fie plecată pentru prima oară în ultimii ani, merge în București la un botez, așa că nu trebuie să inventez nici o scuză pentru plecarea mea de sâmbătă. Singura întrebare e dacă m-a chemat sa facem dragoste sau pur și simplu nu voia sa vină weekendul viitor acasă.

Au mai rămas patru zile și cred că cel mai bine ar fi să-mi iau totuși niște prezervative. Întrebarea e de unde. Dacă merg la magazinul de jos sau la farmacia de lângă liceu sigur maică-mea o să afle în mai puțin de jumătate de oră. Aș putea să iau din centru, dar sigur mătușa-mea o să fie la fel de repede informată că nepotul ei de 17 ani se pregătește să preacurvească.

Mai sunt două zile. Chiar nu are sens să îmi iau prezervative. Cu ea am ajuns deja cel mai departe. Sânii ei nu au fost niciodată un mister pentru mine, încă din seara primului sărut. Au fost primii sărutați și nu vreau alții. Pe canapeaua aia roșie și ruptă mi-am băgat mâna pe sub tricoul albastru, i-am desfăcut stângaci sutienul și i-am descoperit sfârcurile întărite. Era frig, începutul unui nou an. Anul ăsta, în care peste atât de puțin timp o să adorm în brațele ei. O să ne trezim împreună și când va veni toamna vom face mereu asta. Ea vrea să meargă la facultate în Iași, eu aș fi dorit să merg în București, dar m-am interesat și facultatea de Automatică și Calculatoare din Iași e aproape la fel de bună ca cea din București. E și mai aproape de casă. Probabil că o să-mi fie puțin mai greu când termin să mă angajez, dar o să ne fie bine. Poate n-ar trebui să fiu atât de entuziasmat legat de ea, dar nu prea am cum să nu fac asta. E specială.

*

Am vazut-o prima oară în noaptea de Crăciun. Pe la patru dimineața a venit cu grupul de colindători în care era și soră-mea. S-au instalat în sufragerie și, în timp ce maică-mea se agita să-i servească cu diverse, eu nu știam dacă să ies din dormitor sau nu. Bine-am făcut că am ieșit. Primul și singurul lucru la care am mai fost atent de atunci a fost chipul Mihaelei. M-am îndrăgostit pe loc, dar nu am îndrăznit să-i adresez nici un cuvânt. Eram convins că e mai mare ca mine, probabil la facultate, că un puști ca mine nu are nicio șansă să o cucerească. Mihaela glumea cu toată lumea, râdea, zâmbea, radia de-a dreptul. Eu stăteam în pijamale pe unul din fotolii. Înainte să plece ni s-au intersectat privirile și mi-a zâmbit. Nu mai aveam nevoie de nimic.

Pâna pe 31 decembrie nu aveam niciun plan pentru noaptea de revelion. Am ajuns să îl fac cu grupul care ne-a colindat, după ce m-am oferit să-mi aduc calculatorul și să pun muzică. Mi-am instalat “sistemul” pe la prânz și înainte să merg la petrecere m-am oprit la biserică. Voiam doar să aprind o lumânare și să-mi spun dorința pentru anul ce va urma. Mă aștepta un an agitat; voiam să merg din nou la naționala de fizică, să iau Bac-ul cu cel puțin 9.70 și să intru la Poli în București fără taxă.

Am intrat însă în biserică și tot ce-mi doream părea prea mic, fără sens. Părintele înmâna lumânări aprinse credincioșilor și biserica era inundată de o lumină aparte. Am simțit pentru prima oară că mă aflu într-un loc cu totul special. Eram doar cincizeci de oameni în toată biserica; preotul împărțea pur și simplu lumânări fără să spună nicio predică. Fiecare se ruga în sinea lui. Eu m-am trezit dorindu-mi ca în anul ce urma să înceapă s-o întâlnesc pe Ea , că voi iubi și că voi fi iubit. Ăsta era singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat: să-mi găsesc cu cine să-mi împart iubirea.

După zece minute am ieșit și am pus lumânarea la Vii. În momentul în care am lăsat-o din mână îmi era clar că dorința îmi va fi îndeplinită. A fost prima oară când am crezut că îl simt pe Dumnezeu în aer.

Până la miezul nopții petrecerea era decentă, dar nimic special. La 12 am ieșit cu sticlele de șampanie să vedem focurile de artificii. În momentul în care a sărit dopul primei sticle, Mihaela mă săruta. Nu a anunțat nimic momentul ăsta. Dumnezeu e cel mai punctual curier.

Mi-am petrecut prima dimineață din an sărutând-o, mângâind-o, învârtind-o. Am ațipit pe canapeaua aceea roșie pentru câteva minute, cu ea în brațele mele și nu m-aș fi trezit niciodată.

*

Mâine plec cu trenul de nouă. Mă așteaptă la zece fără zece în gară la Burdujeni. Nu știu exact ce o să facem după. O să-mi iau cu mine doar un tricou și niste pantaloni scurți în care să dorm. M-am mai gândit, chiar nu are sens să-mi iau prezervative. O s-o țin în brațe până dimineața, iar septembrie e atât de aproape. Ieri am rămas pentru jumătate de oră singur acasă și am reușit după mult timp să mă masturbez în liniște. Pentru prima oară am încercat să mă gândesc la Mihaela. Nu am reușit să termin. Nu vreau să se simtă ofensată, nu vreau să creadă că de asta mi-e atât de dragă. Țin la ea prea mult. Până la urmă am răscolit prin colecția de Infractorul și am găsit niște pagini decente cu anunțuri la numere cu opt nouă, opt nouă. Mihaela e altfel.

Ea e la baie. Sunt singur în patul ei din camera asta minusculă de cămin. Am ajuns cu greu aici. M-am strecurat pe ușa din spate când paznicul era la o țigară. Am așteptat aproape o oră să prind momentul. Când am încercat prima oară m-am întâlnit cu el la etajul unu. I-am zis că aveam de lăsat un plic pentru o tipă dintr-o cameră vecină. E cămin de fete și majoritatea sunt plecate acasă peste weekend. Trebuie să ținem muzica, de la un radio vechi care prinde doar Europa FM, cât mai încet în caz că trece cineva pe culoar, pentru că Mihaela nu s-a prezentat la apel și se presupune că a plecat și ea acasă.

O țin în brațe și o sărut pe frunte. Nu mă pot opri din a-i săruta fruntea. Mă joc cu sânii ei și o simt aproape. Ne-am spus noapte bună și ne iubim în felul nostru. În cameră se aude “I want to know what love is” și fără să-mi dau seama încep și eu să fredonez. Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă am mai ascultat melodia asta până acum, dar versurile îmi vin extrem de natural. Mihaela se ridică, își dă cămașa de noapte jos și îmi spune: “I will show you!”. Îmi dă tricoul și pantalonii jos, îmi sărută urechile, pieptul și buricul și mă întreabă dacă am căciuliță.

Îmi ia câteva secunde să mă prind la ce se referă. Nu, nu am prezervative. Voiam să-i explic de ce nu am luat, dar ea răscolește deja prin dulapuri. Ronțăie niște bomboane mentolate și nu spune nimic. Nu înțeleg de ce nu a continuat să mă sărute.

Stă cu capul pe pieptul meu și e bine. E o liniște ciudată între noi, a oprit radioul înainte să revină în pat și încerc să nu găsesc nicio explicație. Mi-e bine așa, chiar dacă nu am căciuliță. Nu mă mai sărută, dar îi simt fruntea pe pieptul gol. Nu am cum să fiu mai fericit de atât. Mâna mea dreaptă îi acoperă un sân; e facută special pentru asta; ea e tot ce-aș putea să-mi doresc.

E șapte dimineața și încerc să nu fac niciun zgomot din dulapul minuscul din camera ei. Stau aici cocoșat de jumătate de oră. Îi simt umerașele cum îmi intră în umeri, dar nu-mi permit să mă plâng în vreun fel.

Pe partea cealaltă a ușii stă tatăl Mihaelei. Nu am facut niciodată cunoștință cu el, dar îl știu. E singurul cioban autentic din oraș. L-am văzut de zeci de ori mânându-și oile pe malul Humorului. E un bărbat masiv, cred că are peste un metru optzeci, vreo 100 de kile și nu neapărat cea mai sociabilă persoană. În mod normal mă înțeleg bine cu părinții fetelor (sunt totuși “fizicianul Bucovinei”, singurul olimpic național din istoria orașului, singurul băiat bursier, am terminat cu media 10, am față de copil inocent), dar e posibil să nu las o impresie prea bună dacă ies la ora asta din dulapul singurului lui copil.

După discuții interminabile despre cât de depravați sunt tipii din ziua de azi, în mod normal l-aș fi putut convinge de contrariu, de cât de dezordonat e portofelul ei (e al meu, singurul lucru pe care nu am apucat să îl arunc sub pat când am auzit paznicul strigând de la capătul culoarului: “Camera 107, ai un vizitator!”) au ieșit din cameră.

Am mai așteptat cinci minute și am ieșit și eu, cu jumătate de kilogram mai slab. Am reușit să-mi recapăt respirația după cinci minute, dar acum sunt din nou în dulap. S-a auzit o bătaie în ușă și mi s-a părut cel mai sigur să mă reîntorc între rochiile agățate pe umerașe. O iubesc mai puțin? Are sens să mă mai gândesc la facultate în Iași? Ar fi trebuit oare să îmi fac curaj și să cumpăr niște prezervative? Nu, nu au sens întrebarile astea. Da, mă aflu din nou cocoșat în dulap, dar nu s-a schimbat nimic între mine și Mihaela.

Peste câteva zile e ziua mea. Nu am plecat la bunici cu restul familiei pentru că “mă doare burta”. Mihaela ar trebui să apară în orice moment. Nu am mai văzut-o de când m-a sărutat înainte să mă urc în trenul spre casă. Au trecut două săptămâni și între timp am reușit să cumpăr prezervative. Până la urmă am ales un chioșc din centru. Am dat aproape toți banii pe care îi aveam pe o cutie de Durex, o cola și un corn cu ciocolată. Vânzătoarea nu s-a uitat ciudat la mine. Probabil că pentru ea între două și zece totul decurge mecanic, scoate produsele de sub tejghea, ia banii, dă restul și continuă să se gândească la ale ei.

Stau de cinci minute la ușă când într-un final a bătut. O sărut din prima și îi dau ghiveciul de flori pentru 8 martie, care e mâine. O sărut în timp ce o conduc spre dormitor. E doisprezece și jumătate. Ai mei se întorc cu autobuzul de ora trei. O sărut și îi dau tricoul jos. Îi mângâi sânii prin sutien în timp ce ne întindem pe pat. Mai e atât de puțin până când scăpăm de asta.

Cu relativ mici eforturi îi dau jos blugii, desfac sutienul și îndepărtez minuscula lenjerie intimă. Face și ea același lucru și pentru prima oară îmi simt penisul erect fără să-l fi atins.

Îmi spune că are ea o căciuliță. Îi răspund că e ok, am și eu. Mă ridic de deasupra ei și scot un prezervativ din cutia deja desfăcuta. Rup cu greu ambalajul, îl țin de capăt (așa am citit pe instrucțiunile pe care le-am studiat de cel puțin zece ori) și încep să-l rulez. Îmi simt pula din ce în ce mai lipsită de putere. Mi-e clar că irosesc un prezervativ pe o puță bleagă.

Mihaela mă asistă fără să schițeze niciun gest. Stă cu picioarele desfăcute și se uită la mine cum mă chinui. Când vede că nu mai există nicio șansă se ridică și începe să se îmbrace. Palmez prezervativul irosit, îmi iau chiloții, pantalonii și tricoul și merg să mă îmbrac în sufragerie. Îmi închei ultimul nasture când maică-mea deschide ușa de la intrare. Se pare că au luat autobuzul de unu. Ies repede pe hol și încerc să o țin de vorbă; sper că Mihaela a reușit să se îmbrace. Iese și ea din dormitor și o pupă pe mama. Mulțumesc divinității pentru lipsa de erecție.

O aștept de zece minute. E prima oară când ne vedem după ce a plecat de la mine. Nu am vorbit între timp. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Mi-a trimis doar un e-mail în care îmi spunea să ne vedem azi la două. Mi-e destul de clar despre ce o să vorbim. Ciudat e că nu mă deranjează la fel de mult cum îmi imaginam acum o lună, când încă credeam că e prea bună pentru mine. Într-un final a ajuns. Încerc să o sărut fără niciun succes. Îmi dă un CD cu Robbie Williams, cadou pentru cei 18 ani pe care i-am împlinit acum două zile. Îi mulțumesc și dau din nou să o pup; îmi întoarce obrazul.

– Nu cred că mai are sens să ne vedem, imi spune duios. Îmi pare rău. Ești un băiat ok și o să crești frumos, o să vezi.

Pur si simplu. Din nou.

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu May 13, 2013 @ 21:37

Saptamana asta termin ultimul curs de Scriere Creativa la care o sa merg vreodata. E doar al doilea, al treilea daca-l numar si pe cel de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala, dar deja e prea mult. Am cunoscut oameni interesanti si am invatat multe dar simt ca-mi omor o pasiune. Am ajuns azi, pentru prima oara, sa vreau sa fug din Argentin ca ma deprima. Pana acum ma retrageam aici pentru a scapa de cei din jur si pentru a fi singur cu cartea si cu tastatura asta si am ajuns sa numar virgule si sa recitesc pentru a 5-a oara un paragraf scris ca sa vad daca textul pare sau nu fortat, daca e prea explicit sau daca serveste asa cum trebuie concluzia ce trebuia trasa dupa ce Chivu a terminat de citit cele cateva mii de semne. Veneam aici sa fiu singur cu gandurile mele si am ajuns sa fug de ele.

Ultima tema pentru care trebuie sa scriem ceva are ca tema sexul. Atat, nimic mai mult. Ati crede, pe buna dreptate, ca asta ar fi cel mai simplu lucru de scris pentru mine. Unul din doua texte de pe pagina asta ating tema asta cu sau fara voia autorului. Adica a mea. Textul efectiv l-am scris in doua reprize. Initial am vrut sa iau unele din sutele de texte pe care le-am scris deja pe tema si sa-l resciu, incercand sa ma folosesc de tot ce am invatat in ultimele 2 luni, dar am vrut sa fie altceva. S-a adaugat pe deasupra presiunea unor ultime teme total ratate, de asta nici nu le-am publicat pe blog, transformand placerea scrisului intr-o munca mai chinuitoare decat crearea unor documente stupide la birou. Daca vreti sa va transformati o placere intr-un chin, incercati sa deveniti mai buni in a face asta. Se aplica la orice: scris, dansat, alergat, desenat sau sex (ce arata, fara voia mea, si textul la care am tot lucrat).

In pauzele dintre scris sau corectat am citit ultima carte a tipului care-mi va judeca textul: Trei Saptamani in Himalaya de Marius Chivu. Acum cateva saptamani in timpul unei beri de dupa curs i-am spus, ca un corporatist ce sunt, ca mi se pare ciudata atentia care i s-a dat cartii tinand cont ca o experienta similara o poate simti oricine dupa ce-si introduce datele cardului pe site-ul unei agentii de turism. Citind insa povestea unui Nepal pe care, intr-o oarecare masura, l-am descoperit si eu acum un an, mi-am dat seama ca e mai mult decat atat. E vorba de poveste. Poate ca si povestea mea si a celor doua luni petrecute in India, si in mica masura in Nepal, ar merita sa fie citita dar pur si simplu nu am scris-o (decat intr-o foarte mica masura).

Scriind textul, ce il voi publica probabil maine, am vrut sa scriu despre sex si relatii si am ajuns sa scriu, fara sa-mi dau seama, despre altceva. Totusi nu asta m-a surpins ci faptul ca dupa 9 ani inca mai am rani care nu sunt cu totul vindecate. Inca imi simt lacrimile cazand pe sanii tipei pe care vroiam sa o iubesc pentru o vesnicie. Desi stiu ca am luat-o fiecare pe drumul lui, nu pot sa nu ma intreb acum, dupa un numar de iubiri in care am crezut, daca nu ar fi fost mai bine sa fiu ca si colegii mei care au iubit mereu aceiasi persoana. Da, sunt un mic erou printre corporatisti, cu toate micile trofee adunate fara voia mea, dar mi-as dori si eu sa pot spune ca jumatate din viata mi-am petrecut-o langa aceiasi persoana. In cel mai bun caz o sa pot sa fac asta la 54 de ani.

Urasc ideea de scris la comada atat de mult incat as sterge toata randurile de pana acum, daca cititi asta clar nu am facaut-o, doar pentru ca mi-am propus sa stau aici in Argentin si sa scriu, din nou, tot ce-mi trece prin degete.

Intre timp o noua bere, si cu mersul inevitabil la baie, au nascut idei ce vor fi pierdute intre nevoia de a scrie un text la comanda si dorinta de a scrie pur si simplu. Cei doi manelisti care dupa un scurt recital au scos un:  “In pula mea, sa fim ca niste domni”, si rockerul neinteles cu al lui “Mai bine mergem in Club A ca mirosim si noi o pizda” vor ramane doar cu aceste doua replici, fara nici o poveste in jurul lor.

Intr-o camasa din Delhi imi aduc aminte ca acum un an imi pregateam bagajul pentru reintoarcerea acasa. Tocmai imi cumparasem geanta ce urma sa se dezintegreze a doua zi cand am cunoscut una din putinele persoane despre care nu am fost in stare sa scriu (ma opresc pentru o clipa pentru ai spune ca a trecut un an de cand am intrat in vorba in Route04-ul din Connaught Place). In perioada asta mi-e adesea dor de simplitatea lucrurilor de acolo, de singuratatea de dincolo de Skype, de praful de pe strada si de imbrancelele pentru o bere.

Nu vreau sa spun nimic si e atat de placut sentimentul. Am vrut sa scriu si am scris asa ca acum o sa public pur si simplu, fara nici o editare. Ca asta inseamna sa iti placa si atat. 

Pofta de scris

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu April 24, 2013 @ 21:17

Mi-e pofta sa scriu pur si simplu. Sa stau pe o terasa cu bere o ieftina in fata si sa tastez fara sa am nici o tema de facut si fara sa-mi fac griji dupa aia legat de virgule, repetitii sau lipsa diacriticilor.

Mi-am comandat un meniu de 8 lei (4 mici, mustar, paine si un draft de bere) asa ca as putea sa-mi hranesc si pofta de scris. E insa greu fara subiect dat atunci cand dramele prin care treci ajung sa se rezume la faptul ca inca nu ai cazare in Vama de 1 Mai sau la faptul ca zambetul ei te face sa-ti lasi berea tocmai inceputa si sa te bagi in pat langa ea ca sa o strangi in brate. Nu am prea mai avut momente de singuratate si asta ma intristeaza; am incercat sa fug pana in Cluj doar ca sa ajung sa acostez un tip care schiopata cu o medalie la gat, ca sa-i aflu povestea, in loc sa-mi vad de planul de a fi singur.

Sambata seara m-am trezit printre tineri, ca asa le spun la televizor cand au cate un accident, intre 25 si 33 de ani, cu totii posesori de apartament la perifieria Clujului, cu vedere spre camp, a cate unui copil de maxim 2 ani si care isi stiu fiecare celuilalt povestea. Ma uitam la ei si pareau multumiti cu universul lor, cu izolarea si cliseele, chiar si cu conflictele inevitabile ce apar in comunitatile astea mici. Eu ma simteam din alta lume. Nu depinde nimeni de mine si nici eu de cineva, sau cel putin asa imi place sa cred. Daca ar fi sa ma privesc prin ochii lor ar trebui sa ma simt singur si trist. Din fericire nu o fac, in continuare ma simt bine in pielea mea cu toate micile complexe aferente.

Intre timp am schimbat terasa. Berea mai scumpa dar adresa mai speciala: Blanari 11. Am gasit cu greu un loc liber si din lipsa de spatiu, si pentru ca s-a dovedit ca am venit singur, am impartit masa cu un batran. Am vrut sa scriu dar am preferat sa citesc fisele unor personaje din Targul Jiu. As fi putut sa ascult povestea batranului, care asteapta un tip sa-i dea banii pe lucrarile de artizanat pe care i le-a facut, dar prefer sa-i opresc din fasa orice poveste de care ar vrea sa scape. In mod normal i-as fi dat macar o tigara dar acum par arogant in fata lui tastand si tragand aburi dintr-o chestie cu led. El are de recuperat 50 de lei si mie nu imi pasa. Poate doar de faptul ca as fi vrut sa impartasesc momentul asta cu o prietena draga.

De cand nu am mai scris aici a venit primavara. Sper sa nu mai fie ca ultima oara cand am crezut ca am scapat de geaca si am ajuns sa tremur sub plapuma cu febra si frisoane. Intre timp l-am plictisit pe batran si a plecat. Am ramas singur la masa. Am auzit, sau cel putin am citit, ca asa imi place. Probabil asa o fi. Primavara se simte pe sub tricourile subtiri si camasile cu destul de multi nasturi desfacuti cat sa ma pot bucura si eu de priveliste.

Ma incearca insa un sentiment ciudat de detasare. Desi forfota e aceiasi ca in seara in care m-am indragostit de Argentin, lipseste totusi Nebunul de Alb cantat la doua mese mai in spate, ceva din magia locului a disparut. Cu siguranta de vina nu e faptul ca a aparut un articol despre locul asta intr-o revista de hipsteri culturali sau ca dau cu 1.5 lei mai mult pe bere ci faptul ca, cu teama tind sa recunosc, m-am schimbat si eu. Da, nu e nici un loc ca asta pentru citit si apasat pe taste, oameni neintelesi gasesti la fiecare masa, asa cum ma percep de fiecare data cand ma uit in oglida ce ma duce la sapte, dar nu ma mai astept de la nimic din partea locului.

Dupa cum s-a vazut si in seara asta tind sa refuz destainuri pe care le-as fi devorat acum putin timp, sfarcurile conturate prin maieuri sunt aproape la fel dar acum nu mai ascund nici o potentiala poveste. Sanii sunt sani, fundurile sunt funduri, lipseste doar povestea din mintea mea care sa le lege de cearsaful cu ursuleti care imi acopera canapeaua. Nu am crescut, nu vreau sa cred asta. Nu vreau sa-mi cumpar casa si nici sa-mi iau carnet deci sunt acelasi Gelu care se imbata cu agitatia de aici. Mi-e frica de faptul ca lipsa de euforie ma va face sa scriu si sa gandesc la fel de monoton ca in momentul asta. Nu sunt pregatit pentru Carrefour dar nici nu simt ca penetrand un corp nou as ajunge sa ma cunosc mai bine.

Simt nevoia de gudron dar ma multumesc doar cu nicotina. Lumea ma intreaba daca m-am lasat de fumat sau daca vreau sa incerc sa fac asta. Le spun sincer ca nu. De fiecare data cand raspund la intrebarea asta ma simt ca atunci cand simt privirea acuzatoare a prietenilor vechi care ma vad cu aceiasi fata timp de mai mult de o luna. Normalul nu ar trebui sa fie sa te omori putin in fiecare zi, nici macar pentru mine, dar asta nu inseamna ca nu ma uit cu invidie la oamenii care trag cu sete dintr-o tigara. Ca sa renunt la fumat m-am apucat de alergat. Ca sa scap de obsesia noilor diminete am inceput sa o iau in brate mai strans. Sunt sanse mari sa am 50% sanse de reusita. 

351

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu November 17, 2012 @ 19:18

Dansam in club incercand sa ma bucur de concert si ma gandeam la postul pe care urma sa il scriu.. M-am gandit ca  e prea simplu asa ca am inceput sa numar din 13 in 13. Cand eream copil reuseam sa fac 3 lucruri de o data. Si am ajuns la 351. Numarul asta parea atat de prim incat mi-am dat seama ca am imbatranit. Nu mai eram in stare sa fac 3 lucruri in acelasi timp. Dar nu despre asta vroiam sa scriu.

Acum doua seri eram in taxiu. Era 3 dimineata si eram destul de ametit. Nu stiu de ce dar am inceput sa vorbesc cu taximetrist despre brichete. Da, despre brichete.

– Cand iti iei o bricheta noua trebuie mai intai sa o arunci pe cea veche. Daca nu faci asta risti sa te trezesti cu doua brichete in buzunar si exista mari sanse sa o arunci pe cea pe care tocmai ai cumparat-o si sa ramai cu cea veche. Si o sa ajungi sa nu poti sa-ti aprinzi tigara si sa nu fie nici un fumator in jurul tau. Asta trebuie sa faci. Sa arunci bricheta de prima oara cand vezi ca nu mai poti sa-ti aprinzi tigara cu ea.

– Cand eram de varsta ta brichetele se incarcau, nu se aruncau. Mergeai la un tip in piata, de obicei in scaun cu rotile, si o incarcai. Nu o aruncai pur si simplu. Dar asa e generatia noua. Prefera sa arunce un lucru si sa-l inlocuiasca cu unul nou in loc sa-l repare. Si va mai intrebati de unde a aparut criza sentimentala care a lovit lumea. Mai ales Wall Street-ul. De aici. Ca aruncati pur si simplu lucruri care nu au nevoie decat de putin gaz.

– Sa stiti ca nu arunc chiar toate brichetele. Am acasa cateva care nu imi mai aprind tigara dar pe care le-am pastrat doar pentru ca imi erau dragi. Asta nu inseama ca uneoori nu le maii pun din greseala in buzunar si desi mai merg de cateva ori de obicei ajung sa injur ca nu am cum sa-mi aprind tigara.

– Exact. Fie le incarci, fie le arunci si iti iei una noua. De geaba la pastrezi prin casa sperand ca la un moment dat se vor incarca de la sine.

– Uneori mi-as dori sa imi iau o bricheta decenta. Mai mult decat decenta. Sa-mi schimb Bic-ul cu un Zippo dar mereu mi se pare o investitie prea mare. Sunt constient ca oricum as ajunge sa o pierd pur si simplu printr-un bar uitat de lume. Asa ca raman frustrat ca tot trebuie sa cer un foc de la necunoscuti.

– Sa stii ca nu sunt atat de scumpe. Cateva calatorii cu autobuzul de noapte si niste beri mai putin si iti iei un Zippo si o sticla de gaz pentru reincarcare. Unele probleme au si solutii.

– Nu intelegeti. Nu e neaparat o problema. E vorba doar de brichete.

Si am ajuns la destinatie. Ii platesc si ii multumesc. Inainte sa trantesc usa taxiului soferul imi striga:

– Hei, sa stii ca atuci cand doi cerbi se bat cap in cap ies scantei de la coarnele lor. Ai putea sa folosesti asta ca sa-ti aprinzi tigara!

P.S. Se pare ca 351 chiar e multiplu de 13. Cine ar fi crezut. Se pare ca mai am timp sa copilaresc.

Nu vreau sa dezamagesc

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu October 29, 2012 @ 15:13

Nu vreau sa dezamagesc. De aceea alergatul e bun. Eu si cronometrul. La tenis de masa cand joc in echipa sunt stresat la gandul ca o sa se piarda un punct din cauza mea. Mai ales daca e cel care ne-ar fi putut aduce victoria. Nu sunt obisnuit ca cineva sa depinda de mine si nici nu sunt dispus, momentan, sa ma obisnuiesc cu asta. Singur cu aventurile lui Bukowski e simplu. Nu vreau ca din cauza mea o relatie sa nu mearga asa ca fug. Alerg.

Putin inainte ca vocea din ureche sa ma anunte ca am alergat pana acum doar doi kilometrii in putin sub 12 minute un caine mi-a aparut in fata si mi-a zambit. Nu glumesc. De obicei mi-e frica de caini, mai ales cand alerg, dar de data asta am continuat cat se poate de firesc. E prima oara cand oberv asta pe fata unui caine; nu exclud ca pana acum mi-a fost prea frica sa nu le atrag atentia incat nu m-am uitat destul de atent la ei.

Si am continuat sa alerg lasandu-l in urma. Urmatorii kilometrii i-am alergat gandindu-ma la botul aproape ranjind al cainelui. Poate vroia sa-mi transmita ceva. Poate chiar asta era, un ranjet care transmitea faptul ca prietenii lui ma asteapta dupa un colt si voi intra in mijlocul lor fara sa-mi dau seama, fiind prea preocupat de timpul pe care trebuie sa il scot. Eram in fata Operei cand o batranica pe care am depasit-o mi-a strigat din spate: Run Forest, Run! M-am intors surprins si am observat o doamna de peste 80 de ani cu o cutie mare de bomboane in mana. Am vrut sa ma opresc si sa-i multumesc dar in kilometrul acela prinsesem deja un semafor si nu vroiam sa scad sub 6 minute si 20 de secunde per kilometru asa ca mi-am continuat cursa printr-un Bucuresti mai bine dispus ca niciodata.

Dupa 7 kilometrii cautam cismeaua din Cismigiu cand paralel cu mine a inceput sa alerge o domnisoara imbracata si ea in echipament de alergat. Nu m-a surprins foarte mult, eram totusi intr-un parc unde lumea mai alearga, mai ales in diminetile de duminica. Alerga in acelasi ritm cu mine asa ca am incercat sa accelerez putin ca sa raman din nou singur cu aminterea cainelui care zambeste si a batranelei cu o cutie mare de bomboane in mana. A marit si ea ritmul si alerga in continuare in dreapta mea. Cand mi-am intors capul spre ea mi-a zis sa o urmez si a facut dreapta. Am urmat-o pe aleile din parc. Dupa cativa zeci de metri s-a oprit langa cismeaua pe care o cautam. Am baut si eu dupa ea. Am vrut sa-i multumesc dar ea isi reincepuse deja alergarea.

Nu stiu de ce dar m-am luat dupa ea. Planul initial era sa alerg pana in Tineretului, sa dau o tura si sa ma intorc dar ceva m-a facut sa o urmez. Nu era greu pentru ca din nou alerga in acelasi ritm ca si mine, de data asta insa cu un metru in fata. Poate am facut asta doar pentru ca nu imi potolisem cu totul setea si speram ca ea ma va indruma spre o noua sursa de apa. Am parasit parcul si ne-am intreptat spre Calea Victoriei. Treceam prin dreptul cartofului cand a incetinit ritmul doar cat sa ajung in dreptul ei si mi-a spus: “Sa stii ca stiu de ce alergi!”.

“De ce alerg? Primul meu maraton e intr-o saptamana si nu m-am mai antrenat de mult. M-am apucat de alergat ca sa mai slabesc si sperand ca o sa ma las de fumat…” Si totusi nu i-am spus nimic ei. Am continuat doar sa strabatem in tandem Bucurestiul. Dupa aproape un kilometru a continuat: “Sa stii ca nu poti alerga la nesfarsit. La un moment dat trebuie sa te opresti si sa-ti primesti medalia. Si sa te bucuri de ea. Asta se poate intampla dupa 10 kilometrii, dupa 42, dupa 100 sau chiar dupa 1000 de kilometrii alergati. La un moment dat insa va trebui sa te opresti si sa revendici ceea ce ti se cuvine”. Mai aveam putin pana in Piata Victoriei si ea a facut stanga dintr-o data. Nu am urmat-o. Trebuia sa fac ceea ce mi-am propus: sa ma bucur singur de strazile acoperite cu frunze ruginite. Am alergat pe Paris, Praga, Sofia, Atena cu gandul la vorbele tipei, la cutia mare de bomboane si la cainele care mi-a zambit. Nu ma puteam insa opri din alergat. Voi vedea daca voi face asta dupa ce o sa trec linia de finish din Central Park sau voi continua sa alerg pana la linia de final din Sahara.

Lucruri mici

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 25, 2012 @ 22:10

Zero. Sunt total lipsit de inspiratie asa ca am incercat sa reciclez un draft de acum cateva saptamani de dragul de a puplica ceva. Am o sete in ceea ce priveste apasarea butonului de “publish”. E unul din lucrurile care imi ofera placere  si pe care nu le-am mai facut de mult. Imi place sa arunc in neant biti care pentru mine inseamna ceva si pe care voi aproape ca ii ignorati.  (dupa ultimele cuvinte as zice ca sunt o persoana care plange dupa atentie si probabil ca asa e).

In ultimul timp am ajuns de cateva ori in clasicul Argentin cu dorinta de a scrie. Nu mi-a iesit. Orice idee mi-ar fi venit era respinsa imediat si fugeam in cautarea “ideii”, acel gand care sa te faca sa simti ca are sens sa faci umbra pamantului. Adica sa ma faca. Nu am gasit asa ceva. Am crosetat cu multe dar nici una nu se concretiza in nimic… concret… Ma simt extrem de departe de starea mea de “genial”. Cei care au rezistat pana la randurile astea probabil ca nu inteleg cum as putea sa cred ca as putea sa ajung la o astfel de stare dar credeti-ma ca orgoliul meu e uneori mai mare decat orice lipsa de inspiratie pe care as putea sa o am.

In una din ciornele oficiale, adica din cele care chiar au fost scrise, erau cateva randuri despre cum unele lucruri lipsite de importanta iti influenteaza restul vietii; in cateva mai putin “oficiale” era vorba despre discutiile auzite in vestiar sau in Argentin. Atat de neimportante incat mi-as dori sa scriu, din nou (?!?!), despre cat de simplu e sa fii fericit. Intre timp si-a revenit si tableta asa ca voi continua cu ciorna. Mi-e frica sa renunt la partile “din mine” care nu au nici o importanta.

Acum 8 ani si ceva am dat examenul de admitere la Poli. Eram convins ca o sa intru la Automatica dar totusi am pus Calculatoare ca si prima optiune pe fisa de inscriere. Dupa ce am luat 10 la Matematica eram convins ca nu am cum sa nu iau 10 si la fizica. Dupa ce am terminat si cea de-a doua proba de admitere aveam dubii doar in ceea ce priveste cateva intrebari. Inainte sa se puna grila pe foaia mea de examen eram convins ca nu am gresit nimic. Si totusi un X nu era la locul potrivit. Si asa am luat doar 9.60 la fizica si am intrat la Automatica si nu la Calculatoare. Asta pentru ca am inteles din enuntul unei probleme banale ca se cere caderea de tensiune pe intreg circuitul si nu la bornele sursei. Greseala minora si asa am ajuns sa fac Automatica. Si asa am ajuns sa cunosc mai mult de jumatate din oamenii din viata mea, sa iubesc mai mult de 79% din iubirile mele, sa fiu in mare parte ceea ce sunt acum.

Si uite asa lucrurile minore spun mai multe decat pare la inceput. Erau 5 cuvinte care ar fi putut fi intelese intr-un fel sau in altul. Le-am inteles intr-un anumit fel si am ajuns aici. As putea spune ca a fost de bine dar nu am cum sa stiu ce se intampla in universul paralel in care eu am luat 10 la Fizica si am intrat la Calculatoare. Cred ca astfel de lucruri se intampla mai des decat am crede. Putine insa sunt atat de evidente. Totusi, n-ar trebui niciodata sa privim in urma asupta lucrurilor pe care nu le putem schimba si care nu ne ofera nici un avantaj in viitor. Sunt un om care priveste destul de mult in trecut dar sunt constient ca asta nu ma ajuta efectiv cu nimic.

Si acum sa revenim intr-un loc fara ciorne. Un loc in care nu te gandesti la ceea ce ar fi putut sa se intample. Un loc in care ai fi atat de fericit daca nu te-ai gandi la viitor. Sau la trecut. Un loc in care nu ai fi influentat de nici unul din momentele care au trecut sau se vor intampla. Imi place sa cred ca uneori sunt acolo. Uneori.  Ne place sa credem asta. Ar fi prea simplu. Presupun ca ar fi prea simplu. Nu am de unde sa stiu. Nici voi. Nu avem decat sa ne imaginam cum ar fi sa nu-ti pese de ceea ce s-ar fi intamplat daca nu ai fi decis sa se intample ce s-a intamplat deja.

7 zile

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 1, 2012 @ 19:29

Saptamana trecuta am alergat peste 60 de kilometrii, am citit peste 400 de pagini de Bukowski si Orson Scott Card, am facut dragoste cel putin 3 ore, am baut 30 de beri, am dansat 5 ore, fumat 200 de tigari, am muncit 50 de ore (sau cel putin am fost la birou) si nu am scris nici un rand desi am avut cel putin 30 de oportunitati. Nu simt ca as mai avea ceva de transmis. Cel putin nimic altceva decat obsesia mea permanenta pentru sani. Mai ales pentru sanii metalici.

Am citit undeva despre un lucru care se asemana cu sexul: crezi ca e important pana cand ai parte de el. Sincer, nu stiu unde am citit asta. Cine tine minte astfel de lucruri. Cred totusi ca era o carte de Bukowski. El sigur ar scrie asa ceva. Sincer, ma mir ca nu am spus si eu asta pana acum. Iti trece dupa prima penetrare. Nu e nimic special. Chiar daca stii asta tot ai nevoie de acel prim moment in care intri in ea. Si apoi doar te chinui sa nu te gandesti la alta. Sau te chinui sa te gandesti la alta. Depinde de modul in care incerci sa te minti. Daca te minti ca “ea” e “the one” sau crezi ca alta e cea care ar trebui sa-ti suporte cacaturile pana cand o sa i se lase sanii.

Apropo de sani, asta e o obsesie pe care nu stiu daca o sa pot vreodata sa mi-o inhib. Poate cand o sa-mi vad copilul alaptat din sanii ei. Sper ca atunci. Orice forma ar avea, eu vreau mereu alti sani. Mai mari, mai mici, mai fermi, mai rotunzi, mai lasati…

Lasand sfarcurile la o parte, eu tot nu vad inspre ce ma indrept. As vrea sa am o pasiune: pretul benzinei, guvernarea USL, actele pentru viza de munca… Orice, numai sa-mi ofere un tel. Ne avand asa ceva imi creez propriile provocari. Cred ca asa s-a nascut ideea  de maraton dar acum sunt deja convins ca nu am cum sa nu-l termin sub 4 ore si 30 de minute. Dar nu e suficient. As vrea sa ma chinui sa cuceresc pe cineva, sa ma chinui sa dovedesc ceva la job, sa ma chinui sa fiu iubit de toata lumea, sa… Dar nu imi pasa. Cu cat cunosc mai multa lume cu atat tind mai mult sa-mi caut linistea singur pe o terasa.

Din nou, nu vreau sa trasmit nimic. Pur si simplu, uneori atunci cand cerul e senin nu trebuie decat sa cauti soarele si nu cel mai apropriat nor. Oricat de multe grade ar fi. Si uneori chiar nu ai nevoie de o crema cu protectie de 70. Te arzi dar macar ai avut o relatie deschisa cu razele soarelui.

Crosetez de unul singur

Filed under: Aberatii,Viata ca o virtute — Gelu August 7, 2012 @ 16:46

Stau singur in Argentin si crosetez un nou Univers din fire moi de mohair. Am invatat sa fac asta in clasa a 5-a la clasa de lucru manual. Toti baietii faceau case din bucati de lemn, eu stateam si crosetam. Nu am mai facut asta de atunci dar sunt convins ca nu e nimic diferit, cel putin nu in esenta, intre a croseta un pulover si a face un nou Univers din fire pufoase de mohair. Aceiasi tehnica: una pe fata, doua pe dos. Una pe fata, doua pe dos. Un kilogram de rosii, doua de ceapa. Asa se croseteaza un nou Univers.

In jurul meu lumea are senzatii de gol. Ar putea sa-si demonstreze ceva dar prefera sa renunte si sa ia o pauza de cinci luni. Eu nu am fost niciodata in stare sa iau pauze mai lungi de 5 ore. Acum incerc sa fac asta. Sa vedem daca reusesc. Vreau sa iau o pauza de la Universul asta care se plange ca prefer sa-mi respect cuvantul in loc sa stau la o coada sa cumpar spanac. Spanacul e foarte important pentru oamenii din Argentin. Stiati ca in piata rosiile din Turcia costa 3 lei kilogramul iar cele din Romania 3 lei 50? Nu ai nevoie nici macar de mohair.

In jurul meselor apar pereti de sticla care izoleaza in silozuri conversatiile despre urechi marite, trasee montane, telefoane pierdute, iubiri parasite, beri baute si relatii platonice. Raman singur cu ghemotocul de fir sintetic cumparat acum multi ani din bazarul de la capatul orasului. Una pe fata, doua pe dos. Una pe fata, doua pe dos. Ma pierd in detaliile impletitului si simt firul verde cum mi se infasoara in jurul gatului. Una pe fata, una pe dos, doua pe fata si asta a fost. Mi-am pierdut firul si Universul proaspat inceput a devenit mai haotic decat cel din care incercam sa fug. Peretii de sticla de sparg si ideile incep sa se confrunte intre ele. Telefoane cu urechi uriase urca pe munti platonici dupa ce au baut 20 de beri singulare.

Terasa asta a devenit atat de mica. Ghemul de scame pare ca umple fiecare ungher si fiecare scaun liber. Acapareaza toate ideile din jur si daca nu-l opresc va incepe sa acapareze si toti oamenii care nu sunt destul de bine ancorati in realitate. Eu as fi primul acaparat de Universul crosetat din mohairul cumparat in liceu. Ar fi ironic, probabil, penibil, probabil, previzibil cu siguranta. Ma si vad inconjurat de un mare ghemotoc plin de scame.

Ar fi mult mai simplu daca as renunta la singuratate. E usor sa renunti. E mult mai greu sa tii cu dintii de depresia ta mai ales cand stii ca-n spatele ochiurilor pe care incerci sa le crosetezi te asteapta o iubire frumoasa, niste prietenii vechi si dragi, conversatii placute si aventuri usor de digerat. Si atat. Crosetez in continuare cu gandul la punctul pe care nu pot sa mi-l imaginez nici pe fata nici pe dos.

Si m-am intors

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu August 6, 2012 @ 14:20

Si m-am intors in camera pe care am parasit-o acum cateva luni. Nu ma asteptam ca lucrurile sa fie cu mult schimbate dar am fost socat de faptul ca nu se schimbase nimic. Era ca si cum as fi iesit pe usa aceea cu doua nu cu milioane de secunde inainte. Am lasat-o in pat cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am gasit-o cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am plecat pentru ca nu am mai suportat sincronizarea pe care o aveam in mecanica miscarilor si metafizica simtamintelor in momentul in care faceam dragoste. Defapt nu stiu ce faceam. Sexul cu ea era altfel doar ca mi-e greu sa-l numesc doar atat dar nici nu pot spune ca faceam dragoste. Dupa cum am spus, ne sincronizam prea bine in toate cele ca sa pot sa-l compar cu ceva ce am mai trait inainte sau dupa.

Ne intalneam intr-o camera de camin din regie desi a trecut de mult de varsta la care sa mai mearga la facultate. Nu am vazut-o niciodata in afara celor patru pereti. Daca e sa ma gandesc mai bine nu am vazut-o niciodata ridicata din patul imens pentru o camera atat de mica. Ea nu ma suna niciodata. Eu nu o sunam niciodata. Mergeam pur si simplu pe coridorul de la etajul 4 si intram direct. Ea de obicei rasfoia nonsalanta o carte si imi zambea cand ma vedea in pragul usii. Inchideam usa si nu ne spuneam nimic. Ne dezbracam in tacere, ne mangaiam in tacere, ne sarutam in tacere, o penetram cu lacrimi in ochi in acel joc dubios a caror reguli nu le stiam dar care imi ofereau niste senzatii care as fi putut sa jur ca nu exista.

Ultima oara cand am fost in acea incapere am plecat chiar inainte sa juisez. Mi-a fost frica. Simteam ca am inceput sa ma pierd prea mult in ea, in compozitia perfecta ce se realiza intre noi doi pe cearsaful albastru plin de pisici roz. Ne completam atat de bine incat cu fiecare orgasm simteam ca ma pierd bucata cu bucata. Am parasit-o in momentul in care mi-am dat seama ca urmeaza sa-mi cedez o alta caramida de la fundatie, caramida fara de care m-as fi prabusit cu totul in forma noastra noua, as fi devenit ireversibil parte din ceva maret. Am iesit gol cu penisul erect trantind usa dupa mine si jurandu-mi ca nu o sa ma intorc niciodata.

Si m-am intors. Ea ma astepta dezbracata cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Intre timp am reusit sa-mi inlocuiesc bucatile cedate in bratele ei si ma simteam mai puternic. De ce m-am intors? Pentru ca desi in tot timpul asta am tot facut dragoste si sex, desi am juisat si am mimat, desi am iubit si am fost iubit nu am reusit sa uit sau sa regasesc sentimentul de completare si renuntare la propriile caramizi de la baza. Am posedat copile cu sani fragezi si coapse catifelate, trupuri exotice la primul lor contact cu un european, femei experimentate si frumuseti apetisante. Si totusi m-am intors sa-mi continui dansul incheiat inainte sa cante si ultimele acorduri.

Iubito, dragi prieteni, internauti rataciti, recunosc, mi-am incalcat promisiunea si m-am intors: am inceput sa-l citesc din nou pe Murakami. M-am intors la aceiasi pagina la care am pus semnul de carte acum cateva luni.

Batranul si creanga insufletita

Filed under: Aberatii — Gelu August 2, 2012 @ 09:20

Azi noapte ma intorceam spre casa si in fata mea venea un batran cu o craca. De la departare parea ca are un puiet dar odata ajuns mai aproape am observat ca nu avea decat o creanga mai lunga cu multe frunze in varf. M-am oprit si m-am uitat la el cum trece pe langa mine. Tinea miniatura de copac fara radacini ca si cum ar fi fost un trofeu pe care urmeaza sa-l ridice deasupra capului dupa ce a castigat o etapa din Turul Frantei. Dupa zdrentele pe care le purta te-ai fi asteptat sa tina o punga de aurolac, nu o craca plina de frunze verzi, in nici un caz cu atat de multa demnitate. Am vrut sa il intreb la ce-i foloseste bucata de lemn cu personalitate si de ce o duce ca si cum ar tine o sabie in mana in timp ce-si conduce armata la victorie.

Nu l-am intrebat nimic. Mi-am dat seama in momentul in care incercam sa deschid gura ca orice mi-ar raspunde ar avea cu siguranta mai mult sens decat motivul pentru care imi duceam lipsit de demnitate destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Am ramas deci incremenit si am inceput sa-l privesc din spate cum se indeparteaza. La un moment dat s-a oprit, s-a asezat in genunchi, a prins bucata de lemn cu doua maini si a infipt-o in pamant. Era in mijlocul trotuarului si creanga nu avea nici un fel de radacina dar eu am privit inmarmurit cum craca aceea prinde viata. S-a transformt in cateva secunde intr-un copac infrunzit in mijlocul unei mari de beton. Nici nu am apucat sa clipesc si era plin de flori de toate culorile. Avea flori de magnolie, de cires, de mar si chiar si de castan. Trunchiul devenise atat de gros incat batranul nu se mai vedea de el.

Pe carosabilul de langa masinile circulau in ritmul lor de miezul noptii ca si cum soferii nu ar fi asistat si ei la o mica minune. Cainii vegetau linistiti la cativa metri de noua forma de viata si eu stateam in continuare nemiscat tinandu-mi destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Intr-un final am reusit sa ma misc si am inceput sa ma apropii de copacul rasarit in mijlocul betoanelor. Imi simteam rucsacul apasandu-mi pe sira spinarii ca si cum ar fi avut 50 de kilograme si eu stau pe burta cu el inca in spate. Imi era din ce in ce mai greu sa ma apropii si mai ales sa suport durerea data de destinul meu atras de-o forta care pe mine ma respingea. As fi putut, si ar fi trebuit, sa ma intorc si sa-mi continui drumul spre casa. Am facut insa ceva ce probabil o sa ajung sa regret: mi-am dat rucsacul jos si l-am lasat sa-si urmeze atractia. A zburat intr-o clipa spre locul cu pricina si a disparut impreuna cu copacul aparut cu putin timp in urma. In locul lor nu mai ramasese nimic: nici o bucata de lemn, nici o bucata murdara de material, nici un batran si nici macar o gaura in trotuar.

Nu ma mai surprindea nimic asa ca mi-am continuat drumul spre casa. Ajuns in fata usii mi-am dat seama ca cheile mele erau in geanta disparuta. Eram pregatit sa-mi sun un prieten care are cheile mele de rezerva dar am decis sa incerc totusi sa intru sperand ca dintr-o greseala am lasat usa descuiata. Am deschis-o si am intrat. Un alt rucsac ma astepta pe pat. Nu am indraznit inca sa-l deschid si sa vad ce este inauntru.

Post fara nici o noima

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu July 25, 2012 @ 14:18

In anul 3 eram la BCU sa invat pentru una din restantele din anul 2. Plictisit de tranzistoare si diode am cautat in baza de date a bibliotecii ceva de citit. Nu ma intrebati cum dar am ajuns sa rasfoiesc o carte care nu mai fusese rasfoita pana atunci. Nu stiu cum se chema colectia de scurte povestiri dar stiu ca fusese publicata in doar 200 de exemplare si cel pe care il aveam eu in fata nu fusese deschis niciodata. Nu avea prea mare importanta ce era scris intre paginile unite intre ele; placerea venea din sentimentul de a fi primul care intoarce acele pagini si din nevoia de atentie pe care trebui sa o acord unor fasii de hartie. De obicei sunt destul de neglijent cu cartile pe care le citesc dar atunci o tratam ca pe o fiinta cu respiratie proprie si incercam sa fie cat mai putin chinuitor pentru ea desprinderea paginilor una de cealalta.

Acum cateva saptamani am ajuns singur in Vama. Obosit de oamenii de pe plaja m-am retras la cea mai indepartata terasa, undeva pe faleza ce duce spre 2 Mai. Am fost primul lor client. Au pus frigiderele in priza in momentul in care am ajuns si in timp ce-mi beam berile montau lustrele de la Ikea. M-am simtit in elementul meu intr-un loc fara meniuri si fara clienti. Era exact ceea ce aveam nevoie: un loc deschis pentru a-mi evidentia singuratatea. Un catalizator pentru nevoia de a fi “primul client”.

Lucram la licenta cand am ajuns sa am aceiasi carte in mainile mele. Pe prima pagina era scris cu pixul “Tare coaie!”.

Argentinul e deschis de peste 20 de ani. Unul din motivele pentru care imi place sa esuez la o masa acolo e si faptul ca plutesc in aer povesti inca in viata dar mai ales povesti de mult moarte. E fascinant sa culegi franturi din vieti ce sunt si mai ales au fost. Ajuta si faptul ca sunt strain de ele, sunt cel mult musca care se plimba prin camera in care iubirile erau traite si ucise, prieteniile mimate si tradate, amintirile reinviate si uitate.

Scriu lucrurile astea fara nici o legatura intre ele de la Pizza Hut unde vin de obicei singur ca sa mananc ceva decent si rapid si sa scriu in pauza de pranz. In India mergeam la Pizza Hut sa mananc ceva fara sosuri dubioase si nepicant. Tin minte insa ca prima oara cand am mers la Pizza Hut a fost in Anul 1 dupa ce am primit prima bursa. Am mers sa sarbatorim intr-un mod burghez pentru noi. Acum e ca si cantina cu mancare infecta in care mergeam de obicei atunci.

Cand ies undeva sa beau cel mai ciudat ma simt cand ajung intr-un loc unde lumea petrece deja de 5 ani. E greu sa intrii in atmosfera. Cel mai simplu ar fi daca cineva ar iesi de la petrecere si sa te scoata doar pe tine la o bere in alta parte dar sunt constient ca nu schimbi localul si petrecerea pur si simplu dupa atata timp asa ca atunci cand se intampla asta imi beau berea linistit si incerc din cand in cand sa dau noroc cu oamenii ametiti de atata baut.

Inca o Azuga

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu June 25, 2012 @ 21:39

Vroiam sa iti fac un copil cu parul tau si ochii mei, juma’ de mine sa se nasca din pantecul tau si sa nu mai conteze ca nu las capacul la WC dupa ce ma pis. Am fi fost prea ocupati sa facem ovulul contopit de-o picatura de sperma sa se transforme intr-un dovleac de carne, intr-un sac de carne de 20 de kile, intr-o adunatura osoasade 30 de kile si apoi sa ne bucuram de vietatea de 50 de kilograme cand ne cere bani de prezervative ca sa ne mai aducem aminte de momentul in care tu m-ai lasat sa astept intr-o crasma cu doar o bere pe masa. Dar nu ai venit asa ca am baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti sarut umerii, sa iti imbratisez respiratia, sa iti mangai existenta si sa-ti pipai sovaiala. In principiu vroiam sa fac toate lucrurile metaforice si metafizice care mi-au fost impregnate sub piele din frageda pruncie. Vreau sa spun toate porcariile romantice dar speram ca poate totusi o sa vii si nu vroiam sa crezi ca sunt un insensibil.  Nu ai venit asa ca am mai baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti povestesc totul. Totul despre mine, de mana rupta in covata bunicii, prima carte citita, de prima picatura de lichid, care nu era urina, iesita din puta mea de copil frustrat, de primul sarut, prima poveste de dragoste, de prima tipa pe care am inselat-o… Sa-ti povestesc cum am ajuns un asa mare narcisist incat nu pot vorbi decat despre mine. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Nu mai vroiam decat sa te privesc in ochi si sa ma inec acolo. Nu stiam cum as fi facut asta si ce-as fi simtit in “inecarea” mea dar sigur as fi gasit in irisul tau mai multe raspunsuri decat numarul de intrebari culese de la mesele ce ma inconjoara acum. E posibil sa-mi fi dorit asta din cauza privirilor celor din jur cand ma vad singur la masa cu o infinitate de sticle goale. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Cineva mi-a spus ca nu trebuie sa te plangi cand astepti pe cineva atata timp cat merita asteptata.  Te asteptept de un deceniu si te-as mai astepta un secol dar au rămas fara Azuga asa ca ma ridic si eu de la masa si ma duc sa te caut. E poate mai intelept decât sa te astept pur si simplu. Ma duc sa te caut si ma rog la toti zeii sa nu te gasesc.

Trilogia cartilor de joc

Filed under: Aberatii — Gelu May 29, 2012 @ 15:17

Jucam acum doua seri un Card Game in care exista si un personaj imaginar. Nu are sens sa intru in detalii si sa va povestesc prea multe detalii despre joc dar ce m-a surprins a fost faptul ca personajul nostru imaginar a primit 6 carti si toate erau diferite (in joc sunt cate 9 carti din fiecare fel, fiind 6 tipuri de cladiri). Probabilitatea era destul de mica, aproximativ de 5!/(6^5), dar nu cred ca de asta mi-am adus aminte de o intamplare relativ similara de acum cateva secole.

Am ajuns intr-un poienita inundata de lumina dupa ce am trecut printr-o padure intunecata plina de brazi tineri cu coroanele extrem de dese. Am fost orbit initial de infinitatea de alb dar dupa ce ochii mi s-au obisnuit cu lumina am inceput sa percep formele care ma inconjurau. M-as fi asteptat sa fiu singur in varful pustietatii dar numai pustietate nu era. Ma aflam intr-o mare de fete, una mai frumoasa ca cealalta si una mai diferita ca cealalta. As fi vrut sa le cunosc pe toate, sa le mangai pe toate, sa le ating si sa le penetrez pe toate. Vroiam sa am un copil cu fiecare dintre ele si sa le sarut fiecare rid de indata ce apare. Aveam insa doar 3 ore pana cand trebuia sa cobor inapoi in lumea mea.

Nu stiam ce-mi doresc de la cele trei ore asa ca cel mai simplu a fost sa-i las pe altii sa decida pentru mine. M-am apropiat de tipa cu ochii cei mai albastri si am intrebat-o ce vrea sa facem. I-am oferit trei optiuni. A ales-o pe prima.

Vroia sa avem un copil impreuna. Ma intreb si acum de ce asta a fost prima optiune pe care i-am oferit-o; probabil ca atunci aveam un instinct patern mult mai bine dezvoltat desi eram cu secole mai tanar. Conteaza doar ca ea a ales asta asa ca ne-am luat de mana ca si cum am fi facut asta zi de zi timp de milenii, am strabatut in tacere intiderea plata si am ajuns intr-un loc mai intunecat de unde ne-am ales un copil. Am ales unul care avea deja 5 ani gandindu-ma ca mai aveam doar 45 de minute pe care puteam sa mi le petrec cu ei si nu avea sens sa-mi petrec timpul asta schimband scutece sau scotand diferite sunete doar ca sa se opreasca din plans. Am mers cu fiul meu si mama lui sub un copac mai umbros si nu am facut decat sa ma uit la cei doi cum se joaca. M-a lovit un sentiment ciudat de implinire, simteam ca dintr-o data toata viata mea a capatat un sens: s-au petrecut toate pentru a ajunge aici, sa intru pe o usa in care nu sunt singur, in care o fiinta s-a nascut din celulele mele si in care cineva avea nevoie de mana mea la fel de mult cum eu aveam nevoie de ochii ei albastri. Eram fericit pentru tot ce urma sa se intample; in momentul acela alarma telefonului a sunat anuntandu-ma ca prima ora s-a scurs asa ca a trebuit sa trantesc cu violenta usa pe care tocmai o deschisesem.

M-am indreptat apoi spre tipa cu cel mai blond par. I-am pus aceiasi intrebare si i-am dat aceleasi trei optiuni. A ales-o pe a doua. Vroia sa facem dragoste. Ne-am luat de mana cu pasiune si ne-am indreptat spre o pestera aflata la 5 minute. Nu ne-am zis nimic pana acolo, am mers in timp ce degetele noastre faceau dragoste. Se juca cu imperfectiunile degetului meu aratator in timp ce eu incercam sa-i mangai linia vieti. Ii simteam fiecare linie din palma si mi-o insuseam cu setea unui babuin care da de o oaza in mijlocul desertului. Odata ajunsi in intunericul umed al pesterii am dezbracat-o de haine si prejudecati si am facut-o a mea. Ma bucuram de fiecare centimetru din pielea ei si de fiecare nanosecunda in care narile imi erau astupate de mirosul corpului ei. Nu exista trecut sau viitor, exista doar clipa in care faceam parte din ea, momentul de eliberare in care secretiile noastre s-au intalnit in interiorul ei si panta abrupta pe care am escalat-o impreuna. Telefonul a sunat din nou. Am lasat-o goala in pestera si am plecat spre poiana pentru a-mi petrece ulrima ora inainte sa ma intorc.

Strabateam grabit aleea batatorita si incercam sa-mi aduc aminte de ce trebuia sa cobor, de ce nu puteam ramane pur si simplu sa ma bucur de prezent. Nu stiam de ce dar in mai putin de o ora trebuia sa ma intorc pe unde am urcat. A ramas aceiasi intrebare cu aceleasi trei variante. Speram ca tipa cu cel mai apetisant zambet va alege si ea prima sau a doua varianta.

A ales-o pe a treia. Vroia doar sa-mi inghita sperma. Nu intelegeam de ce am oferit asta ca si o optiune dar am scos din buzunarul drept o fiola pe care o umplusem cu cativa ani inainte si pe care o purtam cu mine de atunci si i-am intins-o. Cu un gest foarte natural mi-a luat-o din mana, mi-a multumit, a deschis-o, a dat-o pe gat dintr-o singura inghititura si apoi mi-a zis ca are gust de rubarba amestecata cu curry si cuisoare. A urmat un scurt moment de tacere penibila ca apoi sa se lege intre noi doi o discutie aprinsa despre diferentele dintre Hinduism si Budism, despre aselenizare ca intr-un final sa incep sa-i povestesc despre mileniile pe care le-am petrecut inainte sa ajung la acel moment. Imi sorbea fiecare cuvant si eu ii interpretam fiecare zambet. Imi analizam trecutul pornind de la miscarile fiecarui muschi de pe fata ei angelica. Cu fiecare poveste imi doream si mai mult sa faca parte din ele. Pana la urma am ajuns sa-mi modific trecutul astfel incat fata care mi-a inghitit o fiola de sperma a deevnit coloana centrala a ceea ce fusesem pana in clipa aceea. Telefonul a sunat pentru ultima oara, m-am ridicat, am sarutat-o pe frunte si m-am indreptat spre viata mea de zi cu zi.

Si cam astea au fost cele trei ore de care mi-au adus aminte cele 6 carti diferite pe care jucatorul imaginar le-a primit la inceputul jocului: cum am intrebat trei tipe acelasi lucru (“Ce vrei sa facem? Sa avem un copil, sa facem dragoste sau sa-mi inghiti direct sperma?”) si cum fiecare dintre ele a ales ceva diferit.

Martea. Dar mai ales Joia.

Filed under: Aberatii — Gelu April 11, 2012 @ 00:26

Te iubesc Martea. Si mai ales Joia.

Te iubesc Martea pentru ca atunci te-am cunoscut. Era o Marti ca oricare alta. Stiu ca la tine in sat atunci e zi de targ. Aici in Bucuresti e targ in fiecare zi. Se schimba vaci pe porci, cartofi pe porumb, struguri pe vin, camile pe unicorni in fiecare zi. In fiecare ora si in fiecare minut. In fiecare secunda a fiecarei saptamani cineva ofera un kil de ceva pe cateva grame de altceva. E capitala, aici se intampla mereu cate un schimb. La tine in sat asta se intampla doar Martea de la 5 la 2. Era doua si un sfert cand ai venit la mine sa-mi spui ca-ti plac ochii mei negri. Ai facut asta probabil pentru ca tarabele pline de pescarusi erau deja inchise pe ulitele copilariei tale. Se pare ca eu nu eram atat de inchisa cum vroiam sa par.

Am regretat ani intregi ca in acea Marti nu mi-am inchis obloanele la ora doua. Nu am facut asta si asa ai aparut tu si mi-ai zambit. Nu vroiai nimic. Asa ai spus. “Nu vreau decat sa-ti spun ca ochii tai negri au nevoie de niste albastru dimineata si niste verde seara”. Am zambit. Am aflat apoi ca ochii tai sunt albastri dimineata si verzi seara. Eu nu stiam ce sa-ti raspund asa ca te-am intrebat daca doresti niste porumbei. Aveam de vanzare doi. Unul era un bun calator. Celalalt era doar bun. Pe primul il puteai trimite pana in China sa-ti aduca un strop de apa din Yangtze si a doua zi ti-ar fi l-ar fi adus; pe al doilea puteai sa-l pui sa zboare in jurul unui punct fix si el zbura.

Mi-ai dat un galben si ai luat porumbelul care se putea roti in jurul unui punct fix. As fi vrut sa te intreb de punctul tau fix dar m-ai fixat cu privirea si mi-ai zis ca vrei mai mult decat un chilipir. Atunci m-ai luat de mana si m-ai sarutat. Te comportai ca si cum asta venea la pachet cu porumbelul. Nu venea, dar nu as fi vrut sa dai un calificativ negativ micului meu magazin. Aveam si asa putini clienti. Asa ca te-am sarutat si a inceput. In momentul acela te-am iubit pentru prima oara Martea.

Miercuri tu m-ai asteptat in pat si eu am iesit de la dus cu un prosop verde in cap. Eu aveam un pahar de suc de portocale cu kiwi intr-o mana si mana ta in cealalta. Tu aveai o bere intr-o mana si o mana in cealalta. Ne-am iubit in timp ce sucul se scurgea pe parchetul lacuit cu doi ani inainte. Cu toate astea, Miercurea nu te iubesc. Imi esti indiferent. La fel cum imi erau indiferente respirarile tale apasate cand te apropiai de punctul tau culminant.

Si a venit si Joia. Si ai recunoscut ca punctul tau culminant a fost depasit. In legatura cu mine. Si de atunci te iubesc in Fiecare joi. Mai mut ca Martea. Mi-ai spus ca o sa ramanem prieteni dar ca nu ai nevoie de un porumbel care sa se roteasca in jurul unui punct fix. Eu iti oferisem unul care sa zboare pana in China si inapoi in mai putin de 36 de ore. Nu am fost in stare sa-ti spun asta. Te iubeam ca ai facut alegerea gresita Marti si decizia corecta Joi. Ti-ai cerut galbenul inapoi, mi-ai dat porumbelul si mi-ai dat drumul la mana.

Semafor

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 20, 2012 @ 22:28

Semaforul din fata geamului de la hotel arata rosu. De el s-a apropiat in viteza un fel de Aro. Mi s-ar fi parut ciudat sa se opreasca. Nu a oprit. Nici macar nu a claxonat. De asta imi place miezul noptii: sunt mai putine claxoane. Prefer latratul cainilor care isi arata coltii intunericul. Imi fumez tigara linistit in timp ce bicicletele se indreapta intr-o altfel de tacere acasa.

Acum doi ani stateam pe acoperisul unui hotel din Delhi si ne uitam la zmee. Venisem in India pentru a ma deconecta timp de 16 zile de internet si de sex. Acum am venit aici pur si simplu. Sunt mai dependent de tehnologie ca niciodata iar de sex sunt prea batran oricum.

In lifturile din Bucuresti toata lumea apasa disperata pe butonul de inchidere a usilor. Aici toata lumea apasa butonul de deschidere a usilor dupa ce s-a urcat in lift. Uneori ma trezesc ca o voce suava imi aduce aminte ca ar trebui totusi sa selectez un etaj la care vreau sa ajung. M-am obisnuit prea mult cu sistemul “inteligent” in care selectezi etajul in afara liftului.

Pe vremea aia eram intr-o relatie usoara. Mi-a placut de ea intr-o seara iar apoi nu mi-a displacut. Era simplu. Imi placeau sanii ei cand se afla deasupra. Ei cred ca ii placeau glumele mele deplasate. Nu stiu de ce a tinut atat de mult relatia noastra si nici de ce i-am spus in acee dimineata ca nu mai are sens sa ne vedem. Ne-am intalnit dupa un an intr-o statie de metrou parasita. Ne-am zambit, am vorbit despre vreme si am sarutat-o pe obraz ca si pretext ca sa-mi presez pieptul de decolteul prea putin generos pentru potentialul pe care-l ascunde.

Si mi s-a facut pofta de dans. Sa stau pe un ring gol si sa-mi misc mainile si picioarele dupa cum imi dicteaza urechea afona. Sa fac podul din picioare in timp ce imi tin sticla de bere in mina. Sa tip fara sa ma auda nimeni. Sa-mi mangai singuratatea pe spate si sa-i las parul sa atinga podeaua. Sa facem piurete in acelasi timp si sa o imping in bratele altcuiva. Vreau sa-mi vad singuratatea cum isi misca soldurile in mainile unui tip care are mai multa nevoie de ea decat mine.

Stateam pe un pod si ambele capete pareau la fel de indepartate. Indiferent spre care m-as fi indreptat, podul nu ar fi luat foc. Asa ca am ramas inghetat ca o stana de piatra asteptand ca unul din capete sa se apropie de mine. Apa trecea si eu ma uitam cum clipele deveneau amintire. Filosofam ca un bucovinean cu idei fumate de mult in timp ce portile lacului de acumulare din amonte s-au inchis. Stateam pe podul de beton si apa nu mai era. Se pare ca podul ramne pod si atunci cand nu are peste ce apa sa se suspende.

Mi-am cumparat sandale de 700 de rupii. Ma asteptam sa fie mai putin dar nu am comentat tinand cont ca nu as vrea sa mai merg la birou nici macar o zi cu picioarele acoperite. Am iesit din magazin si m-am invartit cautand sa cumpar o esarfa (nu am gasit). Dupa ceva timp l-am vazut pe vanzatorul de sandale iesind si rupand o bancnota de 500 de rupii. M-am dus la el si l-am intrebat de ce a facut asta. “200 Rupees the correct price, Sir. Asked for 700 so you know that are good shoes. They are good shoes but you don’t buy for 200. To cheap for you; 700 a good price for you sir. If I keep the extra 500 rupees I not have tomorrow why to work and stay home. I prefer to work for every rupee, not sold to you happiness. ”

Nu vreau gratar

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 7, 2012 @ 23:57

De ceva timp ma obsedeaza ideea de gratar. Da, celebrul gratar al lui Sorescu, cel care ar trebui sa se afle la intrarea in orice suflet ca sa nu intre nimeni cu cutitul. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de pasajul asta din Iona. Probabil doar pentru ca daca as fi folosit sita de la chiuveta din bucatarie nu as mai fi avut nevoie de instalator sa curete tevile. Scurgerea a fost reparata, eu am ramas cu obsesia mea pentru gratare, site si alte obiecte din sarma a calor scop e sa limiteze accesul strainilor in locuri interzise (prin straini inteleg cutite, resturi de pui cu cola, pioneze, topoare si lingurite de argint).

Draga mea, eu vreau sa intru cu o sabie. Vreau sa stiu ca desi imi stii trecutul ma lasi inauntru cu un obiect ascutit si letal. Ca ma crezi atunci cand iti spun ca doar o sa te tin in brate desi stii ca am violat zeci de copile inainte. Nu vreau sa te spantec din interior dar vreau sa stiu ca iti asumi riscul asta. Nu vreau sa trec printr-un filtru de securitate inainte sa-mi simt degetele mangaindu-ti aorta. Vreau sa ma plimb prin cavitatea ta atriala ca si cum m-as afla in garsoniera mea din Militari. Sa bantui gol cu o sabie in mana dreapta.

Intregul tau trup sa fie oxigenat de respiratia mea plina cu dioxid de carbon; cutiile goale de bere aruncate in pericard sa te faca sa tusesti cu expectoratii dar sa-ti doresti in continuare o tenie sa-ti umble prin madulare. Copilo, vreau sa ma primesti ca si cum fetusul din care s-a dezvoltat acest mare dobitoc s-a camuflat printre hemoglobine inca din prima zi. Parazitul de mine are nevoie de caldura unui bun purtator de malarie, sa transpiri cand iti iau sinapsele si le incalcesc ca pe niste casti lasate de-un secol in buzunarul unei perechi de blugi, sa ai orgasm cand ma joc de-a Dumnezeul cu celulele tale.

Si totusi pe Marin Sorescu nu-l cheama Gheorghe asa ca probabil are dreptate. Ar trebui sa fie un gratar la intrarea in orice suflet. Pot renunta la sabie, la cutiile de bere, la mangaieri si atingeri dar sa nu insisti sa nu intru de loc.

Sfera

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu March 3, 2012 @ 22:53

M-am trezit intr-o sfera. Aveam in brate un caiet vechi ros de carii. Tin minte ca am adormit cu el in brate in timp ce-mi citeam poeziile scrise cu ani de zile in urma. Pe ultima pagina era scrisa o poezie de care uitasem:

O sfera inchisa-n cerc cu laturi albe
Se cauta de colturi, de varfuri ca sa-si prinda
Un punct pornit din centru, spre centru sa se duca
S-adulmece iubirea de cercuri albe-nchise.

Visand la sfere, cercuri, puncte, laturi
Am sufletul inchis in lut cu forme opace,
De slabiciuni ma caut, de iubire sa-mi prind
Ideea venita din vis, in vis sa te duci:

Esti cerc inchis in cerc cu forme albastre!

Incercam sa inteleg ceva dar fara mare succes. Nu-mi mai aduceam aminte momentul in care am scris versurile astea si nici ce ar putea sa reprezinte; daca m-ai fi intrebat ieri ce am vrut sa spun as fi raspuns extrem de sincer ca erau doar niste cuvinte alaturate intr-un moment in care il studiam pe Barbu la scoala si nu vroiam, cel mult, decat sa o sochez pe tipa pasionata de geometri, pentru care aveam o obsesie. De la asta la sfera in care ma aflu acum e insa o cale atat de lunga. Stateam arcuit pe podeaua alba si ma uitam la tavanul care se contopea cu peretii si pardoseala intr-o singura forma perfecta. Nu se vedea nici un punct de discontinuitate, nici o urma care sa arate ca a fost facuta peste noapte in locul canapelei pe care am adormit.

M-am ridicat in picioare si mi-am intins bratele incercand sa-mi dau seama ce dimensiune are. Nu stiu la ce ar putea sa ma ajute dar simt ca am sanse mai mari sa-mi raspund la intrebarea: “De ce ma aflu in sfera asta cu diametru de 4 metri?” decat la o intrebare generica de genul: “Ce dracu caut inchis intr-o sfera?”. Dupa ceva timp mi-am dat seama ca deja era inutil sa aflu dimensiunea exacta cu o eroare mai mica de +/-15 cm asa ca m-am asezat pe podea si am incercat sa-mi controlez respiratia pentru a ma putea concentra mai bine. Primul lucru care mi-a venit prin minte a fost formula volumului unei sfere. Oare pentru cat timp imi mai permit luxul de a respira normal?

Au trecut zeci de minute si nu simt ca as ramane fara aer. Imi permit sa incep sa gandesc din nou. Dar la ce? De ce sunt aici? De ce o sfera? Ce legatura are poezia? Ce sunt laturile albe? De ce un cerc ar avea colturi? E oare doar un vis? De unde sa incep? Incerc sa-mi dau seama daca am citit vreodata de cineva intr-o situatie similara. Ma imaginez cautand pe Google despre alti oameni care s-au trezit intr-o sfera perfecta. Nu cred ca m-ar fi ajutat prea mult. Putin probabil sa fie un forum despre asta. Imi aduc aminte doar de o scriere a lui Edgar Allan Poe in care personajul e inchis intr-o carcera a inchizitiei. Cam departe de situatia mea. Nu cred ca e o pedeapsa. Nu am gresit cu nimic. Cel putin nu cuiva care ar putea sa ma faca sa ma trezesc intr-o sfera.

Si totusi de unde vine lumina? E o lumina rosiatica, un apus constant intr-o incapere opaca. Am inceput sa tip. Nu stiu de ce nu am incercat pana atunci sa comunic si cu altcineva in afara de mine. Strigatul mi-a fost absorbit de alb. Nu stiam daca a reusit vrun strop din ragnetul meu sa ajunga in exterior dar eu nu am simtit nici cel mai mic ecou intorcandu-mi-se. Am continuat sa tip pana cand m-au lasat plamanii de fumator. Nu spuneam nimi concret. Scoteam doar zgomot. Mi-era frica sa spun ceva cu sens; ma temeam ca totusi cineva ma poate auzi si nu vroiam sa se faca glume pe seama mea: “Auzi ma, asta sta inchis intr-o sfera si tipa ca ii este sete!”. Chiar! Imi este sete? Nu mi-e nici foame.

Plictisit de singuratatea sferei ma arunc cu capul in peretele curbat. Nici un zgomot; nici o durere. Ma musc de bratul drept si nu simt nimic. Dintii nu-mi lasa nici o urma. Daca as fi mai in varsta as crede ca am murit dar imi permit sa cred ca sunt prea tanar pentru asa ceva; halucinatii sigur nu am; sigur nu e un vis: de mult nu am visat ceva mai mult decat un lift care se prabuseste in gol de la etajul 10.

Next Page >>>