Te iubesc Martea. Si mai ales Joia.

Te iubesc Martea pentru ca atunci te-am cunoscut. Era o Marti ca oricare alta. Stiu ca la tine in sat atunci e zi de targ. Aici in Bucuresti e targ in fiecare zi. Se schimba vaci pe porci, cartofi pe porumb, struguri pe vin, camile pe unicorni in fiecare zi. In fiecare ora si in fiecare minut. In fiecare secunda a fiecarei saptamani cineva ofera un kil de ceva pe cateva grame de altceva. E capitala, aici se intampla mereu cate un schimb. La tine in sat asta se intampla doar Martea de la 5 la 2. Era doua si un sfert cand ai venit la mine sa-mi spui ca-ti plac ochii mei negri. Ai facut asta probabil pentru ca tarabele pline de pescarusi erau deja inchise pe ulitele copilariei tale. Se pare ca eu nu eram atat de inchisa cum vroiam sa par.

Am regretat ani intregi ca in acea Marti nu mi-am inchis obloanele la ora doua. Nu am facut asta si asa ai aparut tu si mi-ai zambit. Nu vroiai nimic. Asa ai spus. “Nu vreau decat sa-ti spun ca ochii tai negri au nevoie de niste albastru dimineata si niste verde seara”. Am zambit. Am aflat apoi ca ochii tai sunt albastri dimineata si verzi seara. Eu nu stiam ce sa-ti raspund asa ca te-am intrebat daca doresti niste porumbei. Aveam de vanzare doi. Unul era un bun calator. Celalalt era doar bun. Pe primul il puteai trimite pana in China sa-ti aduca un strop de apa din Yangtze si a doua zi ti-ar fi l-ar fi adus; pe al doilea puteai sa-l pui sa zboare in jurul unui punct fix si el zbura.

Mi-ai dat un galben si ai luat porumbelul care se putea roti in jurul unui punct fix. As fi vrut sa te intreb de punctul tau fix dar m-ai fixat cu privirea si mi-ai zis ca vrei mai mult decat un chilipir. Atunci m-ai luat de mana si m-ai sarutat. Te comportai ca si cum asta venea la pachet cu porumbelul. Nu venea, dar nu as fi vrut sa dai un calificativ negativ micului meu magazin. Aveam si asa putini clienti. Asa ca te-am sarutat si a inceput. In momentul acela te-am iubit pentru prima oara Martea.

Miercuri tu m-ai asteptat in pat si eu am iesit de la dus cu un prosop verde in cap. Eu aveam un pahar de suc de portocale cu kiwi intr-o mana si mana ta in cealalta. Tu aveai o bere intr-o mana si o mana in cealalta. Ne-am iubit in timp ce sucul se scurgea pe parchetul lacuit cu doi ani inainte. Cu toate astea, Miercurea nu te iubesc. Imi esti indiferent. La fel cum imi erau indiferente respirarile tale apasate cand te apropiai de punctul tau culminant.

Si a venit si Joia. Si ai recunoscut ca punctul tau culminant a fost depasit. In legatura cu mine. Si de atunci te iubesc in Fiecare joi. Mai mut ca Martea. Mi-ai spus ca o sa ramanem prieteni dar ca nu ai nevoie de un porumbel care sa se roteasca in jurul unui punct fix. Eu iti oferisem unul care sa zboare pana in China si inapoi in mai putin de 36 de ore. Nu am fost in stare sa-ti spun asta. Te iubeam ca ai facut alegerea gresita Marti si decizia corecta Joi. Ti-ai cerut galbenul inapoi, mi-ai dat porumbelul si mi-ai dat drumul la mana.

Semaforul din fata geamului de la hotel arata rosu. De el s-a apropiat in viteza un fel de Aro. Mi s-ar fi parut ciudat sa se opreasca. Nu a oprit. Nici macar nu a claxonat. De asta imi place miezul noptii: sunt mai putine claxoane. Prefer latratul cainilor care isi arata coltii intunericul. Imi fumez tigara linistit in timp ce bicicletele se indreapta intr-o altfel de tacere acasa.

Acum doi ani stateam pe acoperisul unui hotel din Delhi si ne uitam la zmee. Venisem in India pentru a ma deconecta timp de 16 zile de internet si de sex. Acum am venit aici pur si simplu. Sunt mai dependent de tehnologie ca niciodata iar de sex sunt prea batran oricum.

In lifturile din Bucuresti toata lumea apasa disperata pe butonul de inchidere a usilor. Aici toata lumea apasa butonul de deschidere a usilor dupa ce s-a urcat in lift. Uneori ma trezesc ca o voce suava imi aduce aminte ca ar trebui totusi sa selectez un etaj la care vreau sa ajung. M-am obisnuit prea mult cu sistemul “inteligent” in care selectezi etajul in afara liftului.

Pe vremea aia eram intr-o relatie usoara. Mi-a placut de ea intr-o seara iar apoi nu mi-a displacut. Era simplu. Imi placeau sanii ei cand se afla deasupra. Ei cred ca ii placeau glumele mele deplasate. Nu stiu de ce a tinut atat de mult relatia noastra si nici de ce i-am spus in acee dimineata ca nu mai are sens sa ne vedem. Ne-am intalnit dupa un an intr-o statie de metrou parasita. Ne-am zambit, am vorbit despre vreme si am sarutat-o pe obraz ca si pretext ca sa-mi presez pieptul de decolteul prea putin generos pentru potentialul pe care-l ascunde.

Si mi s-a facut pofta de dans. Sa stau pe un ring gol si sa-mi misc mainile si picioarele dupa cum imi dicteaza urechea afona. Sa fac podul din picioare in timp ce imi tin sticla de bere in mina. Sa tip fara sa ma auda nimeni. Sa-mi mangai singuratatea pe spate si sa-i las parul sa atinga podeaua. Sa facem piurete in acelasi timp si sa o imping in bratele altcuiva. Vreau sa-mi vad singuratatea cum isi misca soldurile in mainile unui tip care are mai multa nevoie de ea decat mine.

Stateam pe un pod si ambele capete pareau la fel de indepartate. Indiferent spre care m-as fi indreptat, podul nu ar fi luat foc. Asa ca am ramas inghetat ca o stana de piatra asteptand ca unul din capete sa se apropie de mine. Apa trecea si eu ma uitam cum clipele deveneau amintire. Filosofam ca un bucovinean cu idei fumate de mult in timp ce portile lacului de acumulare din amonte s-au inchis. Stateam pe podul de beton si apa nu mai era. Se pare ca podul ramne pod si atunci cand nu are peste ce apa sa se suspende.

Mi-am cumparat sandale de 700 de rupii. Ma asteptam sa fie mai putin dar nu am comentat tinand cont ca nu as vrea sa mai merg la birou nici macar o zi cu picioarele acoperite. Am iesit din magazin si m-am invartit cautand sa cumpar o esarfa (nu am gasit). Dupa ceva timp l-am vazut pe vanzatorul de sandale iesind si rupand o bancnota de 500 de rupii. M-am dus la el si l-am intrebat de ce a facut asta. “200 Rupees the correct price, Sir. Asked for 700 so you know that are good shoes. They are good shoes but you don’t buy for 200. To cheap for you; 700 a good price for you sir. If I keep the extra 500 rupees I not have tomorrow why to work and stay home. I prefer to work for every rupee, not sold to you happiness. ”

De ceva timp ma obsedeaza ideea de gratar. Da, celebrul gratar al lui Sorescu, cel care ar trebui sa se afle la intrarea in orice suflet ca sa nu intre nimeni cu cutitul. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de pasajul asta din Iona. Probabil doar pentru ca daca as fi folosit sita de la chiuveta din bucatarie nu as mai fi avut nevoie de instalator sa curete tevile. Scurgerea a fost reparata, eu am ramas cu obsesia mea pentru gratare, site si alte obiecte din sarma a calor scop e sa limiteze accesul strainilor in locuri interzise (prin straini inteleg cutite, resturi de pui cu cola, pioneze, topoare si lingurite de argint).

Draga mea, eu vreau sa intru cu o sabie. Vreau sa stiu ca desi imi stii trecutul ma lasi inauntru cu un obiect ascutit si letal. Ca ma crezi atunci cand iti spun ca doar o sa te tin in brate desi stii ca am violat zeci de copile inainte. Nu vreau sa te spantec din interior dar vreau sa stiu ca iti asumi riscul asta. Nu vreau sa trec printr-un filtru de securitate inainte sa-mi simt degetele mangaindu-ti aorta. Vreau sa ma plimb prin cavitatea ta atriala ca si cum m-as afla in garsoniera mea din Militari. Sa bantui gol cu o sabie in mana dreapta.

Intregul tau trup sa fie oxigenat de respiratia mea plina cu dioxid de carbon; cutiile goale de bere aruncate in pericard sa te faca sa tusesti cu expectoratii dar sa-ti doresti in continuare o tenie sa-ti umble prin madulare. Copilo, vreau sa ma primesti ca si cum fetusul din care s-a dezvoltat acest mare dobitoc s-a camuflat printre hemoglobine inca din prima zi. Parazitul de mine are nevoie de caldura unui bun purtator de malarie, sa transpiri cand iti iau sinapsele si le incalcesc ca pe niste casti lasate de-un secol in buzunarul unei perechi de blugi, sa ai orgasm cand ma joc de-a Dumnezeul cu celulele tale.

Si totusi pe Marin Sorescu nu-l cheama Gheorghe asa ca probabil are dreptate. Ar trebui sa fie un gratar la intrarea in orice suflet. Pot renunta la sabie, la cutiile de bere, la mangaieri si atingeri dar sa nu insisti sa nu intru de loc.

M-am trezit intr-o sfera. Aveam in brate un caiet vechi ros de carii. Tin minte ca am adormit cu el in brate in timp ce-mi citeam poeziile scrise cu ani de zile in urma. Pe ultima pagina era scrisa o poezie de care uitasem:

O sfera inchisa-n cerc cu laturi albe
Se cauta de colturi, de varfuri ca sa-si prinda
Un punct pornit din centru, spre centru sa se duca
S-adulmece iubirea de cercuri albe-nchise.

Visand la sfere, cercuri, puncte, laturi
Am sufletul inchis in lut cu forme opace,
De slabiciuni ma caut, de iubire sa-mi prind
Ideea venita din vis, in vis sa te duci:

Esti cerc inchis in cerc cu forme albastre!

Incercam sa inteleg ceva dar fara mare succes. Nu-mi mai aduceam aminte momentul in care am scris versurile astea si nici ce ar putea sa reprezinte; daca m-ai fi intrebat ieri ce am vrut sa spun as fi raspuns extrem de sincer ca erau doar niste cuvinte alaturate intr-un moment in care il studiam pe Barbu la scoala si nu vroiam, cel mult, decat sa o sochez pe tipa pasionata de geometri, pentru care aveam o obsesie. De la asta la sfera in care ma aflu acum e insa o cale atat de lunga. Stateam arcuit pe podeaua alba si ma uitam la tavanul care se contopea cu peretii si pardoseala intr-o singura forma perfecta. Nu se vedea nici un punct de discontinuitate, nici o urma care sa arate ca a fost facuta peste noapte in locul canapelei pe care am adormit.

M-am ridicat in picioare si mi-am intins bratele incercand sa-mi dau seama ce dimensiune are. Nu stiu la ce ar putea sa ma ajute dar simt ca am sanse mai mari sa-mi raspund la intrebarea: “De ce ma aflu in sfera asta cu diametru de 4 metri?” decat la o intrebare generica de genul: “Ce dracu caut inchis intr-o sfera?”. Dupa ceva timp mi-am dat seama ca deja era inutil sa aflu dimensiunea exacta cu o eroare mai mica de +/-15 cm asa ca m-am asezat pe podea si am incercat sa-mi controlez respiratia pentru a ma putea concentra mai bine. Primul lucru care mi-a venit prin minte a fost formula volumului unei sfere. Oare pentru cat timp imi mai permit luxul de a respira normal?

Au trecut zeci de minute si nu simt ca as ramane fara aer. Imi permit sa incep sa gandesc din nou. Dar la ce? De ce sunt aici? De ce o sfera? Ce legatura are poezia? Ce sunt laturile albe? De ce un cerc ar avea colturi? E oare doar un vis? De unde sa incep? Incerc sa-mi dau seama daca am citit vreodata de cineva intr-o situatie similara. Ma imaginez cautand pe Google despre alti oameni care s-au trezit intr-o sfera perfecta. Nu cred ca m-ar fi ajutat prea mult. Putin probabil sa fie un forum despre asta. Imi aduc aminte doar de o scriere a lui Edgar Allan Poe in care personajul e inchis intr-o carcera a inchizitiei. Cam departe de situatia mea. Nu cred ca e o pedeapsa. Nu am gresit cu nimic. Cel putin nu cuiva care ar putea sa ma faca sa ma trezesc intr-o sfera.

Si totusi de unde vine lumina? E o lumina rosiatica, un apus constant intr-o incapere opaca. Am inceput sa tip. Nu stiu de ce nu am incercat pana atunci sa comunic si cu altcineva in afara de mine. Strigatul mi-a fost absorbit de alb. Nu stiam daca a reusit vrun strop din ragnetul meu sa ajunga in exterior dar eu nu am simtit nici cel mai mic ecou intorcandu-mi-se. Am continuat sa tip pana cand m-au lasat plamanii de fumator. Nu spuneam nimi concret. Scoteam doar zgomot. Mi-era frica sa spun ceva cu sens; ma temeam ca totusi cineva ma poate auzi si nu vroiam sa se faca glume pe seama mea: “Auzi ma, asta sta inchis intr-o sfera si tipa ca ii este sete!”. Chiar! Imi este sete? Nu mi-e nici foame.

Plictisit de singuratatea sferei ma arunc cu capul in peretele curbat. Nici un zgomot; nici o durere. Ma musc de bratul drept si nu simt nimic. Dintii nu-mi lasa nici o urma. Daca as fi mai in varsta as crede ca am murit dar imi permit sa cred ca sunt prea tanar pentru asa ceva; halucinatii sigur nu am; sigur nu e un vis: de mult nu am visat ceva mai mult decat un lift care se prabuseste in gol de la etajul 10.

Da-mi voie sa iti spun un secret! Stiu ca te simti special pentru ca tu ai un sat in Norvegia dar permite-mi sa fiu cel care distruge un mit: Fiecare dintre noi are cate un sat in Norvegia. Al tau produce bambus, al meu orez. 6 miliarde si ceva de sate. Un sfert de infinitate de stapani. Fiecare cu satul lui. Nu stiu tie cum iti este, dar mie mi-e destul de greu sa conduc sutele de Norvegieni. Uneori ma privesc ca pe un mic Dumnezeu si imi cer cele mai ciudate lucruri iar eu nu pot sa spun Nu.

Acum cateva zile mi-a scris un copchilut. Isi dorea o masina galbena care sa-l duca pana la capatul pamantului. I-am spus Da. I-am oferit o masina Galbena care sa-l duca pana la capatul pamantului. A doua zi am primit scrisori similare de la toti locutorii satului meu din Norvegia. Le-am spus tuturor Da. Nu pot spune Nu! (sper ca nu iti imaginezi acum ca as fi nu stiu ce Dumnezeu care fabrica lucruri din nimic. nu. Nororcul meu a fost ca sunt aproape de capatul pamantului asa ca le-am cumparat fiecaruia cate un jeep 4×4, eventual si cu sofer pt cei fara carnet. Stii cat costa atatea masini? Toate din salariul meu de pseudo programator; unde mai pui si faptul ca timp de cateva zile plantatiile de orez au fost lasate pustii. Asta dosr pt ca nu stiu sa spun nu.)

La un moment dat cineva m-a rugat sa-l invat sa citeasca dincolo de simboluri. Stii ce am raspuns. A doua zi a murit. A interpretat fiecare gest, fiecare cuvant si fiecare sunet canun semn de la univers, ca si cum zeitatile incercau sa comunice cu el prin mana ridicata de vecinul de coliba, ca renul pe care l-a intalnit de dimineata ii prevesteste ca isi va intalni marea dragoste; zambetul colegei de plantatie era o confirmare a povestii lor de dragoste. S-a sinucis in momentul in care a vazut-o cum arunca 4 boabe de orez pe jos.

Ce m-a bulversat cel mai mult a fost scrisoarea unui copil care ma ruga sa-l invat sa spuna nu. De ce vroia sa nu-si mai spuna Da? In inocenta lui crede ca nu poti sa ai toate lucrurile pe care le vrei, ca vrea sa ajunga sa spuna: “da, jucaria asta produce mai mult zgomot dar o sa-si piarda si ea din stralucire”. Ce copil! Sa vrea sa renunte la sinceritatea fata de el. Cum ar fi sa mearga intr-un targ, sa isi doreasca pentru o secunda o undita noua si totusi sa nu si-o cumpere desi are bani pentru ea? Nu s-ar minti pe sine in momentul in care va sta pe marginea copcii cu undita lui veche? Nu i-am putut spune Nu asa ca l-am condamnat sa fie fericit alaturi de jucariile pe care le are deja.

7:25. Alarma suna pentru prima oara. Mai stau intins 5 minute. Cele cinci minute au trecut. A doua alarma suna. 8:30. E cazul sa ma ridic si sa ajung la birou. Ceasul ticaie pe perete. Stiam ca trebuie sa-i scot bateriile. Nu-mi pasa ca l-am primit cadou acum cateva zile. Ma ridic din pat, scot doua oua din frigider si-mi fac cea mai simpla omleta din viata mea. Fara ceapa si fara usturoi. Doar sare si putin marar. Miroase bine. Sting aragazul, iau o farfurie si pun omleta care arata perfect pe ea. O pun pe blatul de langa aragaz. Ma intind dupa o furculita. Ating usa unui dulap si vad cu coada ochiului farfuria care se roteste in aer. Imping usa sperand ca salvez omleta. Salvez doar farfuria. E bine, am auzit ca cioburile aduc ghinion. Micul meu dejun statea intins pe gresie si eu zambeam. Nu are rost sa injur de la un lucru atat de marunt.

Tigara de la 11:25. Cobor in fata cladirii si nu vad nici un coleg de corporatie. Ma bucur. Urasc discutiile despre nimic si truismele. Dupa cateva fumuri a venit un coleg de la 9. Din politete a venit langa mine. I-am intins mana din acelasi motiv. Mi-a zis ca peste o saptamana o sa fie mai cald. Ca daca am sta mai la sud acum nu ar mai ninge. Truisme despre nimic! Ii zambesc fals si-mi pun castile in urechi inainte sa-i povestesc de papusa pe care o tin sub pat. Uneori vreau pur si simplu sa sperii lumea ca sa ma relaxez.�

La pranz ma duc, ca de obicei, singur, sperand ca nu o sa dau peste nimeni cunoscut. Comand o piza si scot tableta pentru a scrie ceva pt cursul de vineri. Imi dau seama ca tastatura a ramas fara baterii asa ca incep sa ma chinui cu tastatura virtuala, dar fara mare spor. Vreau sa scot o injuratura dar imi dau seama ca nu e vina nimanui ca am uitat sa o pun la incarcat. Pur si simplu prea multe lucruri care merg pe baterii, ca si nervii mei cand imi dau seama ca au trecut deja 30 de minute si nu mi-a venit mancarea. Ma uit incruntat la domnisoara care mi-a luat comanda dar nu spun nimic. Nu sunt omul care sa streseze chelnerii. Dupa un sfert de ora imi dau seama ca o sa intarzii la sedinta de la doua asa ca intreb ce s-a intamplat cu piza mea. Domnita se uita mirata la mine si imi spune ca nu am comandat nimuc. Vroiam sa ma cert cu ea dar nu avea rost. Ma ridic si ma duc sa-mi iau ceva mai sanatos. Ajung sa mananc shaorma.

Sedinta e mult mai tensionata decat de obicei. Se pare ca BBC-ul a gasit o problema destul de mare in aplicatia noastra. De nicaieri incep sa zboare acuze si ma trezesc intr-o disputa cu un coleg. Ma simt acuzat de neglijenta si incerc sa ma apar atacandu-l. De 6 ani de cand lucrez aici nu am fost niciodata atat de agresiv. In momentul in care mi-am dat seama ca toate privirile sunt indreptate spre mine ma opresc si inchei cu o replica pentru urechile sefului: va trebui sa investighez care e problema de fond si o sa revin cu un update.

Fumez doua tigari la coltul cladirii cu gluga trasa pe cap ca sa fiu sigur ca nu trebuie sa socializez cu alt bizon cu idei crete despre vreme si incalzirea globala. Ascult la maxim melodia facuta special pentru astfel de momente, “I don’t want to change the world” si ma calmez. O sa ma intorc sus, o sa fac o gluma nesarata legata de nevasta unui coleg si o sa fim din nou cu totii prieteni.

La 5 ma ridic de la birou. Trebuia sa mai raspund la niste mailuri dar nu mai eram in stare sa gandesc. Credeam ca as putea juca un biliard sau un tenis de masa ca sa ma linistesc dar mi-am dat seama ca nu o sa-mi gasesc linistea in cladirea asta. Prea multe etaje, prea multe geamuri, prea multi oameni cu copii acasa.

O bere ca oricare alta. Gradele de alcool trec nestiutoare prin venele dilatate. Simt nevoia de intimitate asa ca ma apropii de prima domnisoara dispusa sa-si vanda zambetul pentru cinci minute de miscari din sold pe ringul de dans. Nu am chef de lubrefianti si alifii dar ii privesc urmele lasate de sutien si imi dau seama ca as vrea sa fiu cel care ii mangaie sanii de sub tricoul mov. O inteb subit daca nu vrea sa vina� la mine. Ma asteptam sa spuna nu, vroiam sa fiu singur dar nu puteam sa ma trezesc dimineata si sa-mi spun ca nu am incercat. A spus da. O uram pentru ce urma sa-mi faca, ma uram pentru ce urma sa-i fac. Ma simteam cel mai singur om din univers cand am urcat in acelasi taxiu.

Ma simteam ca si cum as p�ng�ri o copila de 13 ani dar nu ma puteam opri. Ii strangeam coapsele si o strapungeam incercand sa-i ajung la suflet. Cred ca totusi incercam sa-mi ajung la propria ratiune croindu-mi loc prin vaginul ei stramt. M-am asejat pe spate si ma uitam la tipa fara chip si fara nume cum se misca in ritmul batailor ceasului ramas fara baterii. Oare ea ce incerca sa uite? Eu fugeam de mine, incercam sa ma ascund cu totul in ea ca sa nu mai ma gasesc. Turbam cu gandul la sansa ratata de a-mi dovedi ca pot supravietui doar eu cu mine.

Am ejaculat in nestire in gura Andreei, Ioanei, Mirunei, Sabinei si a tuturor femeilor din viata mea. Soarta isi batea din nou joc de mine. Si-a ridicat pentru o clipa capul si mi-a zambit. A urmat un aforism: “Ca sa gasesti iubirea trebuie sa o cauti intr-un loc plin de lumina!”.

Mintea mea a fost inundata de lumina in timp ce ea aduna cu limba sperma ramasa pe penisul aflat inca in erectie. Era prea multa lumina asa ca am intins mana spre sticla de vin ramasa goala pe masa si i-am trantit-o in cap. Era deja miezul noptii. Trebuia sa vorbesc cu papusa care ma astepta cuminte sub patul intunecat.

Cu o ultima licarire in privire masa de carne moarta a zis: “Nu exista intuneric, exista doar absenta luminii!”

******

Post scris pentru cursul de scriere creativa. Orice legatura cu realitatea e pur intamplatoare.

O stiam de 11 ani. Ne-am reintalnit din cauza unui semafor acum 10 ani. S-au sincronizat semafoarele de la Izvor si de pe Calea Victoriei cu vezica mea. Ieseam din baia bodegii cand ea isi plimba lipsa de probleme pe Blanari. A urmat un vin de doi lei si confesiuni de 2 bani. A trecut atat de mult timp de atunci incat mi-e imposibil acum sa ma imaginez inconjutat de nostalgici comunisti in timp ce-mi beau singur Azuga.

Inca mi-am pastrat obiceiul capatat prin ultimii ani de facultate sa-mi verific mailul din 10 in 10 minute, indiferent de locul in care sunt. Aveam un mail nou. De la ea. Nu imi mai trimisese un mail de cativa ani. Eram surprins. De ce mi-ar scrie chiar acum?

“Mai sunt 5 minute si sincer inca nu stiu ce o sa zic. Daca o sa zic Da sau Nu. M-am baricadat in baie ca sa scap de toate felicitarile si pupaturile primite de la oameni pe care i-au chemat ai mei. Cum e sa ai 35 de ani si fii inconjurat de oameni pe care nici macar nu stii cum ii cheama?

Nu m-am panicat. Nu sunt panicata. Nu am emotii. De ce razi?!? Stiu ca razi cand citesti asta. Nu sunt agitata. Nu sunt!!! Nu m-am imaginat niciodata pana acum 2 luni in situatia asta. Nu vorbesc de faptul ca vorbesc singura intr-o baie si nepoata lui Siri iti scrie tie un mail. Asta mi-am tot imaginat facand. Nu mi-am imaginat ca as ajunge sa spun Da. Sau Nu. Niciodata nu o sa stii ce am spus (bine, probabil ca o sa stii…). Ultima ora a fost dubioasa. Cea mai dubioasa ora din viata mea. Nu am avut de ce sa ma plang. As fi vrut sa fiu din nou copila si sa alerg prin Sahara sau sa-mi rup din nou coastele. Orice, dar sa ma plang de ceva. Stii cat de naspa e sa nu ai de ce sa te plangi? Stiu ca stii, dar nu te mai gandi doar la tine acum!! Gandeste-te la cat de mult sufar eu ca a trebuit sa-mi recunosc faptul ca sunt fericita. Da. Sunt fericita! Stau pe WC si strig Sunt Fericita! Ma bucur doar ca nu au bagat si in buda asta toaleta actionata vocal. Ce porcarie! Da!! Am in sfarsit de ce sa ma plang!! Nu-mi plac lucrurile comandate vocal!!

Recunosc, am avut un moment de panica. Oare peste doua ore nu o sa mai fiu acelasi om independent? Pot sa spun Da chiar daca el e idiot si a uitat ca e ziua mea acum 2 ani? Cred ca de asta o sa fac asta. Ca sa ma razbun. E mai usor sa ma razbun ca si nevasta decat ca partenera de canapea. O sa-i fac viata un chin. Asta chiar o sa ma faca fericita.

Stii ce am facut acum 20 de minute? A venit un nenea sa-mi dea niste flori. Ghici ce flori? Trandafiri. Trandafiri rosii. I-am primit cu un mare zambet fals pe fata, l-am pupat, i-am multumit si apoi le-am aruncat la cosul de gunoi de langa. L-am privit apoi in ochi si i-am multumit din nou. Cine aduce trandafiri unei tipe de peste 30. Ce dracu credea? As fi putut probabil sa i le dau Alexiei dar ce sens avea? Nici copchilului meu nu ii plac trandafirii!!! Am zis!

In fine. Vacile astea bat disperate la usa. Trebuie sa ies. Ma asteapta primarul orasului asta parasit.”

L-am citit si am zambit. Da, era clar de la ea care obisnuia sa imi trimita mailuri de pe telefonul ei invechit pentru care avea o dragoste mai mult sau mai putin platonica.

L-am bagat in buzunar si am zis Da.

M-am uitat la ea si am aflat raspunsul: A spus si ea Da.

Pana acum cateva zile eram convins ca fluturasii din stomac se nasc si apoi mor. E simplu. Lucrurile se nasc si apoi mor. Mai putin sticlele de plastic, de exemplu. Ele sunt create si apoi ajung in Dambovita sau intr-o groapa de gunoi de la periferia orasului. Unele sunt insa arse (mor) sau sunt reciclate. Oare acelasi lucru se intampla si cu fluturasii? Poate nu toti mor. Poate unii sunt totusi depozitati intr-un depozit insalubru sau sunt pur si simplu reciclati.

V-am povestit in decursul anilor de umbreluta mea din varful unui deal din fata geamului meu. Era locul in care nu indrazneam sa ajung. Locul unde se ascundeau toatele lucrurile frumoase care nu aveau cum sa ajunga in viata mea monotona, unde erai lovit de iubirea adevarata. Lucruri de genul acesta, tipice pentru un pusti de 16 ani care crede ca fericirea tine de natura si de oamenii din jurul tau. Prostii de adolescent frustrat. Cand am privit insa pentru prima oara marul salbatic eram convins ca nu exagerasem de loc. Era locul potrivit pentru a te declara Fericit. Eram copil. Mai credeam in lucruri de genul asta.

M-am despartit de ea si am incercat sa o recuceresc. I-am oferit o parte din inima Noastra. O bucata de coaja din copacul care ne unise. Era plin de viermi. Era putrezita. Putrezita si plina de viermi. I-am spus ca nu vreau ca noi sa ajungem la fel. S-a casatorit recent. Umbreluta e inca acolo. Nu ca ar mai conta. Unele lucruri chiar mor. Sau se transforma. In tricouri, de exemplu.

Daca ea e langa tine e relativ simplu. Tu ai fluturi, ea inca nu. O saruti si ii dai si ei. Dar daca nu e? Ii trimiti pur si simplu prin posta. Ia din kilul meu de nevertebrate care bat din aripi microscopice! Nu pot dona 2% din impozit pentru SMURD dar pot sa-ti trimit printr-un colet expres 674 de fluturi sanatosi si agitati. Dar daca totusi ei se intorc inapoi la tine, ce faci? Incerci sa-i mai trimiti o data? Ii iei si incerci sa-i reciclezi, sau pur si simplu ii trimiti intr-un depozit insalubru de la marginea Bucurestiului? E mai simplu sa iei decizia asta daca in schimbul lor trebuie sa dai o pereche de porumbei calatori. Fuck the butterflies! Daca nu ar fi intr-un colet postal nu ar sti sa se intoarca de peste mari si tari.

Ma intreb totusi ce se mai gaseste in depozitul plin de mucegai de la periferia orasului. Probabil ca o sumedenie de conserve fara etichete in care se ascund pui de dragon, colibri cu aripile taiate, ficatei de gasca aflati in descompunere sau aorte ultra oxigenate. Vreau sa-mi imaginez expresia fetei celui care o sa deschida coletul peste cativa ani cand va vedea gramajoara de praf creata din fluturii in putrefactie si un fluture slabit care inca mai da slabit din aripi. Doar imi imaginez. Nu mai e problema mea. De asta am decis sa ii las in intuneric si nu intr-un sertar cu un bold infipt in ei.

Foto George Checherita

Ieri am recitit niste scrisori pe care le-am scris acum 11 ani. Atat de Eu si atunci. Cineva mi-a zis ca ar trebui sa dam “refresh” din cand in cand. Sa pornim de la 0. O foaie alba. Am facut asta o singura data. Pana la capat, aproape. A ajutat la ceva? Nu. Nu cred. Am ramas acelasi. Acum nu mai sunt acelasi copil dar faptul ca am luat-o de la 0 nu m-a ajutat cu nimic. Ne schimbam indiferent de cat de mult alergam de noi. Faptul ca renunti la prietenii dragi de ani de zile nu ajuta cu nimic. Ramai acelasi om mic care fuge de responsabilitatea propriilor iubiri.

Azi o prietena m-a intrebat ce as pastra daca ar trebui sa pastrez o singura amintire de la o anumita persoana. Ar fi atat de simplu daca ar tine de noi. Nu as vrea decat sa imi aduc aminte momentul in care am decis ca e cazul sa renunt. Ne-ar fi atat de usor daca ne-am aminti doar zambetul fals in momentul in care ii oferi infinitul sau imbratisarea din acea dimineata in care ti-ar fi fost mult mai bine in bratele unui urs infometat care se pregateste pentru hibernare. Dar noi nu, preferam sa ne aducem aminte de diminetile in care ea era infininitul pentru noi, de sarutul din serile in care magia era doar felul unu, de mana care ar fi putut sa alimenteze un reactor iranian. Daca ar fi sa ies in strada pentru ceva as iesi exact pentru asta: VREAU SA-MI AMINTESC DOAR FLEGMELE. As arunca cu pietre in jandarmi pentru asta. Vreau sa uit lucrurile magice, nu vreau decat sa-mi aduc aminte de starea de limax lasat in mijlocul autostrazii.

Da, recunosc! Eu nu stiu cum e sa fii fericit. Problema e ca nu stiu cum e sa recunosc fericirea. Nu sunt nebun. Daca ar veni acum in fata geamului meu un batran cu un carton pe care sa scrie “BOULE, ESTI FERICIT!” m-as resemna si as recunoaste. Altfel, nu. E vorba totusi de un concept atat de ciudat si abstract incat un taran ca mine nu poate sa-l identifice atat de usor. Ar trebui sa fii fericit daca ai parte de un orgasm? Daca iti saruta urechile dimineata imbracata intr-un tricou galben? Daca redescoperi minunile unei prietenii platonice? Daca obsesiile se rezuma la carti si alergat? E trist sa fii fericit.

Sunt convins ca printre cei 11 cititori pe care ii am cineva a gasit solutia asa ca va intreb: voi cum va dati seama ca sunteti fericiti? Cineva, probabil eu intr-un moment de luciditate, mi-a zis ca esti fericit atunci cand nu te gandesti la fericire, dar sunt convins ca nu e atat de simplu. Trebuie sa existe un leac secret. Ar fi dubios ca fericirea sa tina doar de faptul ca te simti bine in pielea ta.

- Si pot sa am incredere in tine?
- Evident ca poti. Putine sunt persoanele in care ai putea sa ai mai multa incredere.
- De ce sa te cred?
- Poti sa intrebi pe cine vrei. Poti sa intrebi ploaia, poti sa-l intrebi pe melc, poti sa o intrebi chiar si pe…
- Melc? Ce melc?
- Orice melc. Poti sa-i intrebi pe toti melcii daca vrei. Nu am dezamagit nici un melc pana acum.
- Dar eu nu sunt melc. Sunt doar o tipa pe care ai agatat-o intr-un club desi ne-am vazut de o mie de ori inainte. Aberezi sperand ca asa iti cresc sansele sa ajung in patul tau in noaptea asta.
- Cum nu esti melc? Tot timpul iti porti cochilia cu tine. Nu pleci niciodata fara ea. As putea spune ca nici macar nu iesi din ea. Acum e prima oara cand te-am vazut iesita din ea. Si asta probabil doar pentru ca nu poti dansa cand esti retrasa in cusca pe care o porti mereu cu tine. Nu am ranit nici un melc pana acum, poti sa stai linistita.
- Si melcii pe care ar trebui sa-i intreb au iesit vreodata din carapace? Sau pur si simplu nu i-ai dezamagit pentru ca au stat mereu la caldura propriului exoschelet?

Am zambit in intunericul plin de fum si testosteron. Pana atunci nu am observat niciodata daca un melc e iesit sau nu din cochilia lui. Oare de ce imi pasa in momentul acela? Dupa cum spunea si ea: pur si simplu nu vroiam sa adorm singur. Cu sau fara cochilie pentru mine nu conta. De obicei nu conteaza. Cine eram eu sa ma pronunt daca cineva isi tine sufletul intr-o cochilie sau nu?

Seara a continuat in ritmul ei. Un ritm scris cu mult dinainte pe care eu nu as fi putut sa-l schimb nici daca mi-as fi dorit asta. De ce as fi vrut sa-l schimb? Am dansat, am sarutat-o, am invitat-o la mine, ne-am tinut de mana in taxi, am luat liftul, am dezbracat-o si am penetrat-o infometat. La un moment dat m-am oprit, m-am sprijinit in maini si am inceput sa vorbesc fara sa constientizez ce vroiam sa spun:

- Stii, o celula neincuiata e o simpla camera!
- La fel cum un melc fara cochilie e o simpla molusca.

I-am zambit tamp si m-am intrebat pentru o secunda ce am vrut sa spun. Ce a vrut ea sa spuna. Imi imaginam o celula neincuiata si o molusca fara carapace. Mi-am reprimat orice gand si am inceput sa o penetrez din nou. Faceam sex cu un melc inchis in propria carapace. A fost prima oara cand constientizam un viol.

Nu stiu voi cum sunteti dar mie mi-e uneori destul de greu sa-mi dau seama daca un lucru s-a intamplat cu adevarat sau a fost doar un vis. Nu foarte des dar oricum s-a intamplat de cateva ori. De obicei a fost doar un vis. Uneori insa anumite lucruri chiar s-au intamplat. As vrea sa va povestesc despre o asemenea intamplare (sau vis).

Intr-o dimineata m-am trezit intr-un pat cu baldachin. Da, cu baldachin. Eu, cel care in ultimii 25 de ani am dormit aproape 15 ani in acelasi pat, cu arcuri, cu fratemiu, vreo 6 ani pe o saltea de o singura persoana si acum dorm pe o canapea de la Ikea pe care nici-o data nu sta lenjeria cum trebuie. M-am trezit buimac fara sa inteleg nimic din ceea ce mi se intampla. Nu imi mai aduceam aminte nimic din ceea ce se intamplase cu o seara inainte. Nu aveam nici cea mai mica idee ce cautam in acea camera insipida cu un asemnea pat in mijlocul ei. Peretii, usa, cele doua tablouri cu apusuri deasupra oceanului nu imi spuneau nimic. Totul parea a fi, in cel mai bun caz, decupat dintr-un pliant al unui spital de boli mintale. Patul insa era dintr-o total alta poveste.

Un cadru impunator facut din lemn masiv de mesteacan (nu ma intrebati de unde stiu diferenta dintre mesteacan, fag, brad sau alun) cu stalpi plini de reliefuri pe care nu le-am mai vazut decat in India acum ceva timp. Erau aceleasi sculpturi ca si pe stalpii de rezistenta a Templului Soarelui din Jaipur. O serie de elefanti cu trompa ridicata si siluete umane imbratisate sub un soare cu 11 raze. Tot patul era invaluit de matase adusa din Damasc, cu imprimeuri predominant cu pisici. O infinitate de pisici de diverse culori, rase si marimi. As putea spune ca primul meu baldachin se departa cat se poate de mult de cel in care statea Sheherezada in timp ce povestea cele 1001 de intamplari.

M-am ridicat buimac si am inconjurat patul plin de mistere. Totul era imaculat. Parea pustiu si nefolosit. Aveam senzatia straina ca sunt primul care a dormit vreodata in el. Nu exista nici cel mai mic fir de praf sau zgarietura. Tot cadrul parea proaspat lustruit si lacuit. Cu o singura exceptie. Pe partea stanga a patului, in dreptul capului, exista o mica pata rosie. Nu cred ca era mai mare decat un bob de mazare, dar ea exista! Era singura dovada de viata, in afara mea, din toata incaperea. O pata rosie pe lemnul masiv.

Era sange? Cerneala? Creion de colorat? Vopsea pentru oua? Nu aveam nici cea mai mica idee dar era cu siguranta singurul sol al umanitatii din toti cei peste 50 de metrii cubi de irealitate. Singurul lucru care ar fi putut sa ascunda o poveste. O mica pata rosie pe un pat cu baldachin. Un tantar zdrobit, o pata de sos de rosii, o picatura de sange cazuta dintr-un deget taiat, lacrima unei domnisoare care plange in rosu, mintea bolnava a unui nebun care viseaza in rosu, un strop de Tamaioasa, o inima punctuala, o bomba atomica intr-o lume microscopica, o urma de ruj salvata de o laveta plina de Pronto… putea fi orice.

Am privit-o fascinat zeci de ani. Am creat mii de lumi in jurul petei rosii de pe patul cu baldachin. Sute de universuri in care eram Dumnezeu, mii de lumi in care eram servitorul care a ratat pata si a adormit in patul printesei, zeci de scenarii in care eram rapit de canguri insemnati cu pete rosii, sute de povesti de dragoste in care imi primeam virginele pe care le meritam odata cu moartea, o sumedenie de istorisiri demne de manualul de istorie de clasa a 6-a, o multime de vise, impliniri si esecuri.

Anii au trecut si m-am trezit aici fara sa fiu in stare sa spun mai mult decat ca am vazut o pata rosie, cat un bob de mazare, pe un pat cu baldachin.

Dimineata m-a trezit Claudiu nerabdator sa se joace pe telefonul meu. Pentru cine nu stie, el e nepotul meu de 4 ani. Mi-e tare simpatic dar uneori pur si simplu nu il pot intelege. Defapt ma sperie faptul ca unele lucruri le traiesc si eu in viata mea de “adult”. Are zeci de jucarii si de jocuri dar de fiecare data cand sunt acasa nu vrea decat sa se joace pe telefon desi nu am cine stie ce jocuri si oricum nu se preteaza cel mai bine pentru un copil de patru ani. El prefera insa sa se chinuie sa incline telefonul astfel incat sa treaca pe urmatorul sloi de gheata.

Din toate jucariile pe care le are tot timpul alege sa se joace cu cele care fac cea mai multa galagie si consuma cel mai repede bateriile. Jucariile fara baterie stau prafuite intr-un colt spre disperarea lu’ sormea care cheltuie mai mult pe baterii decat pe creioane si carti de colorat. Probabil ca asa e generatia asta: dependenta de baterii si incarcatoare. Dimineata i-am tinut un discurs:

“Claudiu, uite soldatii astia ce tristi par. Nu vrei sa creezi o batalie intre ei si dinozaurul de plus? Cine crezi ca o sa castige? Ei sunt dispusi sa se joace cu tine fara sa-ti ceara nimic in schimb. Nu au nevoie de baterii sau sa-i bagi in priza inainte. Nu trebuie sa te stresezi ca ramai fara baterii sau ca nu l-ai tinut destul de mult la incarcat. Nu trebuie sa iesi prin viscol afara sa dai ultimii bani pe un pachet de Duracel sperand ca asa o sa fie mai mult timp multumita. Uite, cu dinozaurul asta nu trebuie sa iti bati capul. Trebuie doar sa te joci cu el. Atat de simplu. Si oricum e mai simpatic si mai colorat. ”

El se uita ciudat la mine. In momentul acela mi-am dat seama ca vorbeam mai mult pentru mine decat pentru el. Toate lucrurile ar trebui sa fie mai simple, fara sa ai nevoie de baterii sau acumulatori. Nu stiu de ce, dar si eu sunt fascinat intr-un mod natural de lucrurile care ma fac sa ies in miezul noptii pana la non-stop-ul din fata blocului, de lucrurile care fac sunet doar daca iti aduci aminte sa le bagi in priza.

Ieri vorbeam despre renuntatul la trecut. Acum mi-as dori sa fiu in stare de mai mult decat atat. As vrea sa renunt la toate lucrurile care au nevoie de baterii. Lucrurile ar trebui sa fie simple. Sa nu fii nevoit sa faci sacrificii pentru a te bucura de acel ceva. Sa fie natural jocul chiar daca nu e acompaniat de sunete stridente si lumini colorate. Stiu ca e imposibil, ca in lumea de azi e nevoie de acumulatori si incarcatoare pentru orice, dar as vrea ca macar unele lucruri sa fie simple. Si daca nu sunt simple macar sa-mi fie simplu sa renunt. Nu mai vreau sa dau bani pe baterii.

Intr-un final Claudiu mi-a raspuns: “Dar nu fac zgomot si nu au nici lumini!”

Cu totii am avut in copilarie discutii de genul:

- Gandeste-te la un numar si eu o sa-ti spun un numar mai mare
- Infinit
- Infinit + 1
-….

Acum stim cu totii ca infinit = infinit + 1. Putem deduce usor ca infinit – 1 = infinit. De ceva timp stau si ma intreb daca chiar e asa. Am niste semne de intrebare, nu stiu daca pentru ca nu am mai facut matematica de foarte mult timp sau doar pentru ca unele lucruri sunt mult mai relative decat altele.

Sa presupunem prin absurd (sau nu) ca “1″ tinde la infinit (cei care au mai facut matematica in ultimul deceniu sunt rugati sa-mi scuze aberatiile). In cazul asta infinit – 1 va tinde spre 0. Din egalitatea precedenta am putea deduce relativ usor ca in unele cazuri infinit tinde la 0.

Banuiesc ca ati inteles unde bat. Eu, sincer, nu. As putea trage o singura concluzie, totusi: Uneori “1″ e mult mai mare ca infinit.

Umbrela din stuf. Nisip. Copila sta asezata cu o bere langa ea. Copilul langa ea. Un pahar de votca cu suc de portocale. Un mic grup de pustani in jurul unui foc. Doua chitari si Nebun de Alb. Ea se ridica si ii intinde o mana:

- Hai sa dansam!
– Nu poti dansa pe Folk. Oricum nu aveam chef de dans. Hai sa stam pe nisip si sa ne bucuram de mare.

Domnisoara se aseaza cu 2 cm mai departe de el. Se uita la mare. Marea se uita la ea. El se uita la ea. Ea se uita la mare.

Ma ridic de langa stalpul meu si ma duc spre copila cu par roscat. Ii intind mana:

- Hai sa dansam!
– Nu poti dansa pe Folk. Oricum nu aveam chef de dans.

I-am zambit si am plecat. Ma uitam la mare. Marea se uita la ea. El se uita intrigat la mine intrigat. S-a ridicat si a plecat.

Stalpul de pe plaja. Nisip. Copila isi ridica berea si vine spre mine. Cutia ei langa cutia mea. Ea Stejar. Eu Timisoreana. Eu pe nisip. Ea langa mine.

- Si totusi, nu ai auzit de preludiu?

Acum cateva luni mi-am cumparat bilete spre Praga. Era unul dintre putinele orase pe care vroiam sa le vad dar nu am avut inca ocazia. Eram indragostit de Praga fara sa il vad. Acum insa nu o sa va povestesc despre unul dintre cele mai frumoase orase pe care le-am vazut.

Avionul decola Sambata 21 Mai de pe Baneasa. Faceam o escala de cateva zile in Eindhoven si apoi Pragaaaa pana pe 27. Totul era batut in cuie. Cu gandul la Praga si in dorinta mea de a rezista singur cat mai mult timp mi-am permis sa experimentez mai mult decat de obicei. Mult mai mult decat de obicei.

Pe 26 una dintre pustoaice m-a sunat. Ii intarziase cu doua saptamani. M-am panicat. I-am inchis si m-am dus la ea. Eram convins ca o sa avem un copil impreuna. Drumul pana la ea a fost imposibil de suportat. Eram nervos. Eram furios. Eu tot incercam sa fiu singur si acum numai singur nu mai eram. O vazusem prima oara cu o luna inainte int-un club dubios, ultima oara, acum o luna fara o zi, la usa noii mele case. Si totusi parca o stiam de-o viata. In lungul drum cu 41 pana la ea imi imaginam deja un baiat de 8 ani pe care o sa-l invat sah in timp ce ea pregateste pilaf cu pui.

Ok. Hai sa nu o continuam prea mult. Cred ca ati inteles ideea. I was fucked up. Nu neaparat de rau. Sau de bine. Pur si simplu tot ce planuisem inainte nu mai avea sens. Mi-am sunat prietena si i-am zis ca imi anulez excursia in Praga. Am ajuns la ea. Am planuit in detaliu nunta. Am vandut toate actiunile pe care le aveam. M-am interesat de cat m-ar costa un credit pentru un apartament. Prostii de genul asta. Dragoste, iubire, mai multi copii, monogamie, nunta pe plaja, mutat in Australia. Ce mai conta ca am vazut-o doar 10 ore pana atunci? Eram atat de fericit cu gandurile astea. Era viata pe care mi-o doream. Cu 10 ani inainte ce-i drept, dar ce mai conta?

Dupa 6 ore de planuri si vise am ajuns la o farmancie. Am luat un test de sarcina de 9 lei. A iesit negativ. Dintr-o data au murit copiii nostrii, rochia de mireasa a ars, orezul va ramane ne fiert. Stiam toate astea dar am luat-o in brate si i-am zis ca poate testul e gresit. Ar fi trebuit sa luam unul de 15 lei.

Duminica i-a venit ciclul. I-am spus ca m-a bucurat gandul de a fi cu ea. Mi-am luat bilet spre Praga prin Eindhoven si Rotterdam. Am plecat Marti si a fost incredibil.

Acum, intre doua pustoaice pe care nu stiu exact cum le cheama, ma intreb: si daca totusi erau 3 linii si nu doar una?

E interesant cum cele mai amoroase şi mai intense întâlniri se întâmplă mai ales seara. Citeam un articol recent cum că la femei nivelul de hormoni secretaţi este mai mare după-amiaza şi seara, spre deosebire de bărbaţi, care sunt mai activi dimineaţa. Şi chiar se aplică la mine. Dimineaţa sunt plină de energie şi am chef de activităţi de exterior, dar total asexuale. Pe când mai târziu, spre seară, simt cum îmi creşte nivelul de nevoie sexuală. Nu mi-am explicat niciodată de ce îmi plac „date”-urile după ora 19.00, dar acum ştiu.

La fel cum ştiu şi că noaptea îmi vin idei de „activităţi” în pat. Una din fanteziile mele e cu legatul la ochi (da, poate că e un pic banal, dar pe mine chiar mă fascinează. Nu se compară cu „lasă că stingem lumina şi închizi tu ochii, iar eu voi avea încredere că nu-i deschizi”). Mi se pare incitant ca partenerul să mă ia prin surprindere cu câte un sărut pe gât, cu câte o mână alunecată pe corp, cu o răsuflare şoptită în ureche. Să simt dintr-odată cum se preling încet câţiva stropi de miere, de la umeri, apoi spre sâni, până pe abdomen şi sa-mi dea fiori. Limba şi buzele lui să urmărească încet „Drumul Mierii”, lăsând în urmă gemetele mele…

Aseară mi s-a îndeplinit o fantezie la care visam demult. Eram amândoi în aceeaşi cameră şi ne doream acelaşi lucru. Ştia ce vroiam şi nu m-a surprins când mi-a arătat eşarfa neagră de caşmir pe care o puartam la gât. M-a legat la ochi, a pus un jazz pe fundal şi am început să dansăm. Mă înfiorau sărutările lui pe gât, cuvintele de dragoste şoptite în ureche şi mâinile care îi alunecau pe corpul meu…A început să mă dezbrace, acoperindu-mi fiecare loc ce devenea gol cu buzele lui calde până ce am ajuns complet încălzită. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, am simţit deodată picături calde de miere ce se prelingeau încet dinspre gât până spre sâni şi abdomen, urmate îndeaproape de limba lui jucăuşă. Mâinile lui deja se împleteau cu sfârcurile mele. Eram topită. Dar asta nu era tot, amândoi vroiam mai mult. M-a aşezat pe pat şi a adus căpşunile, reci ca gheaţa, care au luat contact cu mine şi m-au făcut conştientă de tot corpul. Fructele mă răcoreau, el mă încălzea. Era peste tot pe lângă mine. Nici nu se putea ceva mai excitant! Dar nu era de ajuns… m-a legat la mâini şi a început să mă mângâie cu o pană până ce nu am mai rezistat şi…

Mi-a dat linkul spre un articol pe care il citise recent. Da, si eu ca si majoritatea barbatilor, sunt mai activ dimineata. Nu doar sexual. De obicei sunt mai atent cu ea, ma gandesc si la altceva decat la mine, simt ca acea dimineata e prima dimineata dintr-o alta poveste. O poveste in care lumea nu ma vede ca un tip dependent de sex cu o noua pustoaica/femeie/corporatista, in care eu nu ma vad ca un om care se hraneste cu cate un strop de romantism cules din zeci de tipe agatate in cluburi, metrou sau la birou. Dimineata stiu ca ma voi lasa de fumat, ca voi renunta la farama de orgoliu ramas, ca voi lasa in urma complexele de adolescent ignorat de iubirile lui platonice. Undeva printre tigarile fumate la interval de o ora, aluziile sexuale de la birou si convingerea ca sunt Special vine seara si simt nevoia sa dovedesc ceva, sa transform orice atingere si orice sarut intr-o metafora care ma are pe mine in centru.

Am ajuns la mine si mi-a povestit de fanteziile ei nocturne. I-am zambit si mi-am zis ca citeste prea multe reviste glossy, ca ar trebui sa o aduc, cel putin in ochii mei, inapoi cu picioarele pe pamant. Am privit-o in ochi, i-am aratat esarfa din matase pe care o poarta mereu si am rugat-o sa inchida ochii. Am aruncat esarfa, am luat prosopul patat de ulei cu care sterg masa din bucutarie si am legat-o la ochi. A inceput sa tremure in timp ce dansam. Cu o mana o mangaiam pe spate si cu cealalta rascoleam frigiderul. Am dezbracat-o mecanic si am azvarlit-o pe pat. Am desfacut borcanul de mustar frantuzesc si l-am lasat sa se prelinga pe sani. Am luat o bucata de muschi afumat si am inceput sa o mangai cu ea pe corpul acoperit. Cea mai apetisanta masa dupa mult timp. Dupa ce am terminat bucatile de porc am luat niste cuburi de pui inghetat si m-am plimbat cu ele pe tot corpul ei. O sarutam pe gat in timp ce aruncam bucatile de carne intr-o farfurie ca sa le gatesc a doua zi.  Cand am simtit ca a ajuns la apogeu i-am legat mainile si am inceput sa o mangai cu un hamster impaiat cumparat cu doua zile inainte…

Eu sunt o curva de om. Asta e clar. Sunt o curva de om nu pentru ca ma culc cu oricine, oricand, ci pentru ca inevitabil eu iubesc. Sincer. Sincer si punctual.

Astfel se nasc iubiri de moment. Iubiri pe care le uit cel mai probabil dupa alte doua statii de metrou. In cele 5 minute nu ma gandesc la nimic altceva. O sorb din priviri, ii admir degetul mic de la mana dreapta, ii admir inelarul de la mana stanga si imi imaginez cum i-ar sta cu un inel de la mine. Ma inec in privirea ei atintita spre cersetorul de la bara din mijlocul vagonului, ma hranesc cu zambetul care imi intalneste zambetul. Dar ea coboara. Se uita in spate. Eu ma uit la ea prin geamurile metroului oprit la Eroilor. Pana la Unirii o uit.

Astfel se nasc iubiri de 3 zile. In Expirat. Dans, bere, discutii stupide despre seriale, polemici legate de muzica. Eviti o partida de casual sex pentru o conversatie despre Cioran, eviti un sarut cu Ea pentru sansa de a o vedea si a doua zi. Vine si rasaritul. Si apusul. Si ora 7 de iarna. O bomba studenteasca. 4 beri. O strangere de mana si un sarut timid. Curva de om se gandeste deja la omul cu care o sa se trezeasca diminetile si careia o sa-i faca omleta lui traditionala. Doua zile sunte deajuns ca sa-si creeze o imagine completa asupra viitorului alaturi de ea. Urmatoarea zi o asteapta in statia de autobuz  cu o ciocolata, cu un sarut si cu o scrisoare in care ii spune ca a tot asteptat-o. Ea se sperie. Vrea o pauza. De la o iubire, din partea lui, de 3 zile.

Astfel se nasc iubirile de o vara. La masa de biliard. In vama. Un decolteu, un zambet si o palma la metrou. Cateva partide de 98.7% si un delict sentimental. Ardei la cuptor si usi la care nu bati. Australia si mailuri pe care nu le scrii. Iubire de o vara.

Astfel se nasc iubirile de un an. Maieuri fara sutien si sani feciorelnici. Flori refuzate brutal, beri numai bune de scuipat in ele, vaze din care curge apa. Mare si munte, obsesie si dispret, iarba tunsa scurt si pasuni impadurite. Renuntarea la sine, imbratisarea Ei, pariul pe 50% din mita, ciorapul din conserva.

Am auzit pe unii care spuneau ca un an de zile inseamna o viata de om.

Astfel se nasc iubirile de-o viata.