Insemnari

Un Argentin Pustiu – III

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu April 1, 2012 @ 20:25

Continuare de aici.

Incercam sa-mi imaginez chipul celui care povestea toate astea; reactia oamenilor de la masa cu el (era putin probabil sa fie de unul singur si sa-si zica povestea unor scaune goale). Imi imaginam un virgin politehnist care nu poate distinge un vis de realitate sau care pur si simplu vrea sa-si impresioneze colegii, si ei viitori ingineri, cu povestea lui suprarealista de amor. Uitasem deja ca ma aflam intr-un Argentin pustiu in care scaunele goale au povesti pseudo fanstastice de impartasit.

– Am adormit asteptand-o sa se intoarca. Nu-mi puteam imagina ca o pot pierde din nou doar din cauza unui gand pe care urma sa-l am. Nu era cel mai inocent gand, dar totusi doar un gand; pe care nici macar nu l-am avut! Ma simteam acuzat si condamnat doar pentru ca existau sanse teoretice de a pacatui. Si prin “a pacatui” ma refer la faptul ca urma sa ma gandesc la buzele ei sarutandu-mi penisul care nici macar nu era erect. Ma gandeam sa-i spun toate astea cand se va intoarce doborata de un sentiment de vinovatie. Nu s-a intors.

Si eu care ma consider o victima doar pentru ca ea, desi stie ca am inselat-o, nu are dovezi cu care sa probeze asta. Sunt eu un mare porc dar cer prea mult daca vreau sa fiu judecat dupa teorii demonstrate, si nu dupa axiome?

– M-am trezit intr-o mare de lumina. Nu stiu cat dormisem dar eram intins pe o podea de caramizi inconjurat de ziduri darapanate de secole. M-am uitat in jur si zeci de oameni treceau nepasatori la cativa metrii de mine, parca as fi facut parte din decor. Mi-a luat putin dar mi-am dat seama unde ma aflam: Curtea Domneasca de langa Hanul Lui Manuc. Langa mine au aparut niste japonezi care pozau in nestire ramasitele de ziduri crezand probabil ca e foarte normal ca cineva sa stea la bustul gol pe podeaua de caramizi. Cine stie, poate la ei acolo, in Japonia, e cel mai natural lucuru: sa te trezesti intr-o veche fortificatie, parasit de ceea ce credeai la un moment dat ca va fi marea ta iubire. Ce-as mai fi injurat-o daca stiam macar cum o cheama. Se pare ca nu poti injura oamenii a caror nume nu-l stii. Viata e uneori nedreapta.

Eu sunt un narcisist convins asa ca singurul mod in care ma puteam identifica cu povestea tipului de langa mine era sa ma pun in pielea lui. Am avut parte de atat de multe dimineti in care m-am trezit singur, uneori chiar daca adormisem tinand pe cineva in brate. Nu m-am simtit insa niciodata atat de pustiit cum parea a fi tipul. Probabil ca mi-am blocat amintirea diminetilor in care mi-as fi vandut un rinichi doar ca sa fiu strans in brate.

– M-am ridicat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si am inceput sa bantui de unul singur prin Lipscaniul plin de oameni si de viata. Ma uitam cu disperare la toate tipele care imi ieseau in cale sperand ca o voi regasi pe tipa care m-a parasit intr-un loc de acum cateva secole. Faceam asta fara sa-i stiu de loc chipul. Nu conta. Eu cautam in continuare copila cu ochi si chip nedefiniti. Undeva pe Blanari, chiar langa bodega asta, o necunoscuta s-a oprit in fata mea si m-a sarutat. A fost cel mai pasional sarut pe care l-am trait vreodata. O regasisem pentru a nu stiu cata oara si de data asta chiar nu vroiam sa o pierd din nou.

De-ar sti saracul copil cat de usor se pierd iubirile de-o viata. De obicei nu e nevoie decat de o tresarire sau de o amintire pentru a da cu piciorul unei povesti frumoasa ce in mod normal ar conduce la clasicul caricior din Carrefour. (stau in barul asta din Delhi si ma intreb cum isi dau seama oamenii de aici ca si-au gasit marea iubire daca nu au hypermarket-uri in care sa o probeze)

Un Argentin Pustiu – II

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu March 31, 2012 @ 20:46

Prima parte aici

Tipul s-a oprit pentru cateva secunde, cat sa ma gandesc la faptul ca probabil de aceea e asa pustiu pe aici. Toata lumea e la Unirii sau la Universitate asteptand pe cineva sa ajunga. Era totusi devreme si de obicei oamenii care ies la ora asta nu asteapta pe nimeni; vocea atat de cunoscuta, deja, m-a oprit sa-mi continui gandurile.

– Intr-un final a ajuns. Eu eram pierdut in toata nebunia de claxoane, rasete si verseturi recitate la megafon cand s-a facut dintr-o data liniste. Am ridicat ochii din punctul pe care-l fixam si era doar ea. Nu va mint. Pentru mine cel putin, nu mai exita nimic in fata monstruzitati de magazin. Doar o copila care statea in fata mea cu un mare zambet pe fata. Ma privea ca si cum ma stia de o vesnicie. I-am raspuns cu zambet tamp. O vedeam pentru prima oara dar ma simteam ca si cum am fi impartit acelasi pod in timp ce-i povesteam de primul sarut cumparat cu o paine. Ne-am strans mainile tremurand dar nu mi-a zis cum o cheama. Banuiam ca macar ea imi stia numele tinand cont ca mi-a lasat un bilet pe usa pe care scria: “Vreau sa bem o bere impreuna. Te astept maine la 7:17 la Unirii la Mac”.

Primul sarut pe o paine? Suna atat de cunoscut. Era ca o rememorare a povestii mele cu pustoaica de 13 ani careia i-am vandut primul saut. Pe o paine.

– M-a luat de mana si m-a tras prin mijlocul intersectiei pana pe cealalta parte. Ma jur ca nu stiu daca chiar nu existau masini sau pur si simplu ne ocoleau cu gratie. Conta atat de putin. Aveam cinci degete de care sa ma bucur asa ca orice comentariu ar fi fost de prisos. Am ajuns in siguranta langa Hanul Lui Manuc si ea vibra cu fiecare por langa mine. Imi desena cerculete in palma, fara sa scoata nici un cuvant, in timp ce cutreieram pe piatra cubica acoperita doar de umbrele noastre. Va jur ca eram doar noi doi in padurea de cladiri parasite. Orasul era doar al nostru, iar noi doi inca nu ne schimbasem vreun cuvant.

Povestea ma fascina dar m-a lovit o sete nebuna asa ca a trebuit sa ma ridic si sa parcurg desertul de scaune pana la Nea’ Vasile care ma ignora din nou. Mi-am luat singur o noua bere din frigider lasand pe bar 7 monezi de 50 de bani. Sunetul metalic al uneia dintre ele strabatea intreaga goliciune fara sa starneasca nici macar o privire de pe partea cealalta a tejghelei. Complet ignorat, mi-am luat sticla si m-am pus la masa de la care credeam ca vine povestea pustanului entuziasmat de prima lui intalnire cu o tipa oarecare.

Povestea tipului venea acum doar de la cativa centimetrii de mine. In continuare nu il vedeam si nici macar nu-i simteam rasuflarea care ar fi trebuit sa-mi mangaie ceafa la cat de aproape se afla glasul lui.

– Intr-un final am ajuns intr-o cladire darapanata care probabil s-ar fi prabusit la o adiere mai puternica a vantului. Din fericire nu era cazul. Inca nu ne vorbisem, cel putin nu cu cuvinte. Stiu ca suna ca un mare cliseu siropos dar chiar nu ma simteam ca intr-o carte de Sandra Brown sau Paulo Coelho. Simteam doar ca orice vorba ar fi in zadar. Ne zisesem atat de multe inainte sa ne regasim incat acum nu avea nici un sens sa ne irosim respirarile. M-a tras dupa ea la subsol unde nu strabatea nici o raza de lumina. Nu vedeam nimic dar ii simteam, tinand-o de mana, pasii hotarati care inaintau prin bezna totala. Dupa cativa zeci de metrii s-a oprit si ne-am asejat pe o podea plina de praf si mirosind a mucegai vechi de secole. Mi-am pus bratul drept in jurul gatului ei si am incercat sa o sarut. Mi-a intors obrazul asa ca buzele mele nu au reusit decat sa-i umezeasca pometii.

Auzind povestea sarutului interzis mi-am adus aminte de momentele din adolescenta in care desi ea imi oferise prietenia, ce copii eram, tot nu ma lasa sa o sarut. De sarutat, am sarutat-o intr-un final. Dupa ce i-am zis ca am inselat-o. Inca mai simt umilinta acelor buze. A trecut mult de atunci dar tot cred ca mi se cuvine sa fiu fericit. Asa sunt eu, cer multe de la Univers.

Dupa ce mi-a refuzat sarutul a inceput sa-si plimbe pletele peste trupul meu acoperit. Mi-a dat apoi tricoul jos si-i simteam parul cum imi mangaie fata, pieptul si burta. Am incercat de cateva ori sa o trag ca s-o sarut dar am fost de fiecare data oprit cu violenta. Era scena ei iar eu nu eram decat un figurant care nu avea nici un drept de a decide ce se intampla.  Cand a inceput sa-mi sarute buricul credeam ca va continua sa-si coboare buzele dar, citindu-mi gandurile ce urmau (cu o tenta pronuntat sexuala), s-a ridicat, mi-a muscat urechea si a plecat. Am ramas singur in intuneric si am asteptat sa se intoarca. Nu avea nici un sens sa incep sa bantui de unul singur prin labirintul in care m-a adus.

(va urma)

Un Argentin pustiu

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu March 29, 2012 @ 19:38

Argentinul era pustiu. Lucru cel putin ciudat daca iei in considerare faptul ca era primul weekend de primavara. Cu cateva saptamani inainte deabia daca mai gaseai o masa libera la terasa desi afara erau doar 6 grade. Cu totii stateau in jurul arzatoarelor si se bucurau de o bere rece si ieftina. Acea lume pare sa fi disparut cu totul de pe fata pamantului. Nu se mai simte nici macar o adiere a acelor vremuri. Nea’ Vasile spala zeci de halbe dar nici urma de cei care le-au baut.

Nu m-am plans niciodata de prea multa singuratate asa ca merg totusi la bar sa-mi cumpar o bere. Stau 5 minute fara sa fiu intrebat ce doresc asa ca ma fac ca tusesc si spun: “O Azuga va rog”. Din spatele tejghelei o privire uimita ma priveste de parca ar fi cel mai ciudat lucru sa comanzi ceva de baut intr-o bodega la inceput de primavara. Imi primesc licoarea, multumesc si ma duc pe terasa la fel de pustie. Uitandu-ma spre mesele goale mi-am dat seama ca intreg Blanari-ul era ca si abandonat. Se vedea o singura tipa care facea o poza cu telefonul. Primul instinct a fost sa ies din cadru dar eram prea bucuros ca nu eram singurul om de sub soarele Bucurestiului incat am zambit si am facut cu mana. Probabil ca semanam cu un copil dintr-un catun aflat in varful muntelui care face cu mana fiecarei masini care trece pe ulite o data la cateva saptamani. Nu-mi pasa. Nu eram singur.

Am clipit insa. Dupa o miime de secunda mi-am deschis ochii si tipa a disparut. A facut fotografia si a plecat. Asta m-a intristat. Nu vroiam sa o rog sa-mi trimita si mie poza, sa o pun intr-unul din miile de foldere de pe discurile pline de praf si sa uit de ea, dar ar fi fost linistitor daca as mai fi vazut-o pentru cateva secunde. Am mai privit o data in jur si apoi m-am asezat la una din zecile de mese aranjate ca intr-un pluton de soldati obidienti si resemnati. Mersesem acolo ca sa ma uit la necunoscuti dar se pare ca eram nevoit sa ascult nelinistitoarea liniste.

Rememorez toate acele clipe intr-un bar din India. In mod normal gandacii care se plimba pe sticlele de votca m-ar nelinisti dar, cel putin acum, nu sunt singur cu halba de bere. Sa lasam gandacii cu sticlele lor de alcool si sa ma intorc la acea dupa amiaza de primavara cand eram singur cu o infinitate de mese in jurul meu. Zeci de minute am vegetat pur si simplu incercand sa atrag macar un sunet sau o adiere. Intr-un final m-am resemnat cu gandul la faptul ca restul oamenilor aveau lucruri mai bune de facut decat sa impartaseasca povesti cu un pahar de vin de doi lei.

In momentul in care am inceput sa ma gandesc la mine au inceput sa se auda voci. A inceput cu un banal “Eu nu mai beau, ma asteapta femeia; crede ca am fost sa-mi caut de munca!”. Uluit m-am uitat in directia de unde venea discutia dar nu am vazut decat o alta masa goala inconjurata de zeci de mese la fel de pustii. Nici nu am avut timp sa ma gandesc la ceea ce se intampla si am fost inundat de sute de povesti si confesiuni. Eram in mijlocul Argentinului pe care il stiam si-l indrageam, numai ca nu era asa. In urmatorele minute m-am uitat infircosat si uimit in jur incercand sa gasesc sursa atator destine. Nu are sens sa spun ca, in continuare, eram singurul om de pe Blanari. (cu exceptia lui nea’ Vasile care continua sa spele muntele de halbe care devenise si mai mare). M-am pus la aproape fiecare masa incercand sa obtin un “In Pula mea, nu vezi ca e ocupat!” dar fara nici un succes. Destinele erau impartasite in continuare, fara nici un semn ca povestile ar putea fi intrerupte.

Resemnat am luat o gura din berea rasuflata si am incercat sa astup conducta de povesti care ma acapara. M-am concentrat asupta tipului inexistent din dreapta mea. Glasul lui se cerea auzit. Povestea lui dorea sa evadeze din randul zecilor de amintiri si revocari.

– O asteptam deja de 10 minute la Mac-ul de la Unirii. Stiam ca nu e un loc prea bun pentru o prima intalnire dar eram convins ca nu o pot rata indiferent de cat de multa lume era acolo. Ma linistea si faptul ca evitam o totala nebunie pentru ca mi-a zis sa ne vedem la 7 si 17. Ma gandeam ca intarziatii de ora 7 ar fi ajuns deja si entuziasmati de 7:30 sau 8 nu ar incepe sa ajunga inca. M-am trezit insa intr-o mare de oameni cum nu vezi nici macar la Victoriei, la metrou, la 6:30. Toata lumea astepta pe cineva. Privirile tuturor se invarteau in cautarea cuiva cunoscut. Eu nu cautam pe nimeni. Asteptam sa fiu gasit. Ea macar stia cum arat. Eu nu aveam nici macar cea mai mica idee, dar ma asteptam sa-mi dau seama in momentul in care ar fi aparut in fata mea.

Va urma