Insemnari

Ardeti recoltele

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 7, 2013 @ 20:26

M-am asezat la geam si intrebandu-ma despre ce sa scriu mi-a venit in minte un comentariu pe care l-am facut la statusul unui coleg care anunta ca a stabilit data nuntii: “Ardeti recoltele si otraviti fantanile”. Asta la o secunda dupa ce mi-am dat seama ca as putea scrie despre pauzele de care probabil ca avem nevoie intre doua povesti de dragoste. Sincer, nu stiu ce legatura are incedierea recoltelor cu vreo una din cele doua: casatoria sau despartirea de cineva care ti-a fost alaturi.

Arsul si otravitul aveau loc, asa ni s-a zis, inainte ca fortele cotropitoare sa ajunga pe pamantul tau facandu-le astfel viata mult mai grea. Dupa ce ii invingeai urma sa cultivi alte recolte si sa sapi alte fantani. Are sens. Ce legatura ar putea avea insa cu ritualul prin care trecem, sau ar trebui sa trecem, dupa fiecare despartire inainte sa fim in stare sa construim o noua poveste care sa ne aduca spre, cel putin asa speram mereu, un vesnic happy end? Nu vorbim despre distrugerea celui care ne-a facut sa suferim ci de distrugerea propriilor surse de supravietuire. Nu are sens. Sau cel putin asa am crezut pana acum. Pana de curand dupa fiecare despartire ma trezeam intr-o noua relatie, in cautarea unor noi momente de fericire fara sa trec prin purgatoriul flacarilor care sa ma forteze sa refac proviziile. Nu imi otraveam fantanile dar imi potoleam setea, fara sa imi dau seama, cu apa otravita care m-a adus in punctul de a spune “Stop”. Era mai simplu asa.

Poate ca totusi e nevoie sa refacem de la zero sursele de apa si hrana ca sa nu ajungem in acelasi punct. Ne e greu sa facem asta daca nu suntem fortati de lipsa lor. Vom fi mereu tentati sa iubim la fel si sa ne intoxicam povestile cu amintirile frumoase ce au supravietuit unei relatii care nu a reusit sa ne implineasca daca nu ardem de la radacina trecutul care risca sa ne otraveasca fara sa o realizam. Asta insa nu e nici pe aproape usor. Te trezesti stapanul unor pamanturi care nu mai sunt prielnice unei vieti tihnite dar pe care esti nevoit sa supravietuiesti pentru ca in viitor sa fii din nou fericit.

Ce facem insa in momentul in care ne trezim singuri si gradina in flacari? Unde ne retragem ca sa ne fie usor sa supravietuim? E nevoie sa supravietuim ca sa ajungem intr-un final completi. Ne retragem in munti? Fugim la vecini? Stam intr-un colt si ne plangem de mila? Probabil ca oricare din solutiile enumerate sunt bune atata timp cat constientizam care e scopul final: sa fim fericiti o vesnicie, nu doar alinati pe moment.

Imbratisarea

Filed under: Personal — Gelu February 1, 2013 @ 14:15

Acum o luna va spuneam despre cum ma aflam in cautarea imbratisarii perfecte. Aseara credeam, eram convins, ca am gasit-o. Ma tem ca nu am facut decat sa i-o ofer ei. Sa ii ofer ei imbratisarea perfecta. Mie poate mi-e doar frica sa o gasesc, ma tem de ce se poate intampla dupa. Mi-e frica de viata reala. In carti, pe micile si marile ecrane sau pe bloguri e simplu. Povestea se termina cu o nunta, cu sarutul perfect, cu imbratisarea de final… In viata reala lucrurile continua. Cei doi traiesc in continuare, existenta lor nu se termina cu genericul de la final. In lumea in care traim noi, cei doi vor fi nevoiti sa se confrunte cu prezentul. Un prezent care nu se termina si care are obiceiul de a-ti aduce multe lucruri in fata. “A aduce” e modul usor de a va spune ca prezentul are tendinta de a arunca o galeata neasteptata de rahat peste zambetul tau de generic.

In realitate lucrurile nu se termina ca in finalul de la Wicker Park. Nu e vorba de un sfarsit fercit ci usa unui inceput spre nicaieri, un “nicaieri” pe care nu poti sa il vezi, pe care nu poti sa il simti, pe care, cel mai important, nu poti decat sa il Traiesti. Un simplu Necunoscut.

Pe ea vroiam sa o tin in brate. Pe ea o tineam in brate. Asa vroiam sa o tin in brate. Asa o tineam in brate. Ea avea nevoie de asa ceva. Eu cautam asta de o viata. Genericul totusi nu aparea. Trebuia sa ne continuam seara si dupa momentul de maxima intimitate pe care il vroiam unul de la celalalt. Nu se nasc copii dupa imbratisari platonice intr-un club, doar eventuale povesti de dragoste ce se lasa imaginate dupa derularea actorilor sau dupa lista volumelor aparute in aceiasi colectie. In realitatea analoga nu exista sfarsit. Cel putin nu pana la sicriu.

Eram in jurul ei si ii simteam imbratisarea cu fiecare por. Eram fericit dar umanul din mine a simtit nevoia de Fericire, de simtaminte si trairi. De vene reinecate de traire si atingeri care nu se pot expune intr-un club plin de peste 500 de oameni. Vroiam intimitate dincolo de platonism. Da, as fi putut obtine asta de la altcineva dar ce sens are sa ai parte de imbratisarea perfecta daca nu incerci sa-i vindeci din obsesii si fobii? Da, asta sunt eu! Omul care cauta continuitate si care renunta la ea in momentul in care ea nu isi scoate hands free-ul din telefon desi are mainile libere.

Ii simt respiratia pe tricou, caldura trupului neimbratisat de mult in timp ce ma concentrez sa nu fac nimic mai mult. Vreau sa ii sarut urechea, obrazul, chipul si buzele. Nu ii sarut urechea, nu ii sarut… nu sarut nimic. O strang in brate si ii ofer linistea de care are nevoie ca sa ma impinga in continuare in coltul oamenilor cu care ar fi putut sa fie ferictia daca nu era prea ocupata sa faca pe altcineva sa se simta bine in pielea lui. Sper doar sa ii fi reusit. Si sa se simta si ea bine in pielea ei. Pana la urma nu e vorba decat de o perceptie. Sa te simti fericit in pielea ta. Ea in pielea ei.

Ii mangaiam spatele care cerea mangaiat. Si faceam mai mult decat sa il mangai, il simteam prin propriile vene, vertebra cu vertebra. Stiam ca trebuie sa fie totul platonic cand degetele mi s-au impiedicat de bretelele sutienului. Cativa centimetrii patrati de textura care inseamna atat de mult atunci cand explorezi in cautarea dovezii ca ai gasit ceea ce cauti. Eu trebuia insa sa ignor. In nici o carte legata de imbratisarea perfecta, oare s-a scris ceva de genul, nu era scris despre cum ar trebui sa reactionezi in astfel de momente. Am decis pur si simplu ca relatia dintre noi doi cerea ca bretelele sa nu se ceara a fi desfacute.

A coborat din taxiu si si-a luat cu ea caldura pe care am emiso in acel moment infinit. Mi-a lasat si mie un strop cat sa pot spera ca nu a fost doar o stea cazatoare de care te poti bucura doar cu gandul ca iti va fi implinita dorinta dar nimic mai mult. O vezi pentru o clipa, te bucuri, speri, dar in urmatorul moment, doar dupa un clipit sau a doua seara, ridici ochii si ea nu mai e acolo. Amintirile sunt frumoase dar e mai sanatos sa traiesti o vesnicie in bratele ei.

Negul

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 21, 2013 @ 13:28

M-am trezit intr-o dimineata si el era acolo. Era imposibil sa fi aparut peste noapte dar in acea dimineata eram convins ca altfel nu are cum sa fie. Nu sunt cea mai constienta persoana in ceea ce-i priveste propriul corp dar nu avea cum sa ratez monstruozitatea care mi-a aparut pe coapsa dreapta. Acum ca mi-am dat seama de existenta lui ma infricosa gandul ca toata lumea a observat inaintea mea dar le-a fost rusine sa-mi spuna, ca se repeta povestea cu sforaitul.

Am aflat ca sforai acum cativa ani cand a trebuit sa impart o camera de hotel in San Francisco cu un coleg de munca. Nonsalant m-a intrebat dupa prima dimineata: “Stiai ca sforai?”. Nu stiam. Nu mi-a spus nimeni pana atunci. Convins ca e doar in imaginatia colegului le-am trimis mail tuturor persoanelor cu care am dormit in ultimii ani intrebandu-i daca sforai, si daca da, de ce nu mi-au spus. Raspunsul a fost acelasi: “Da, sforai. Nu ti-am zis ca am crezut ca stii!”. Nu stiam si acum ma simteam prost pentru toate noptile in care eu adormeam linistit in timp ce cea de pe partea cealalta a patului trebuia sa-mi suporte concertele nocturne.

Din fericire e putin probabil ca mica bucata de carne de pe coapsa dreapta sa provoace un disconfort similar celor din jur dar niciodata nu am fost prea bun in a intelege persoanele din jurul meu. Poate din cauza asta cu cateva saptamani inainte o tipa de pe plaja nu mi-a raspuns la zambet. Poate ca asa cum eu nu as putea sa ies cu cineva care spune doar aforisme poate exista tipe care nu pot iesi cu tipi pe a carui coapsa traieste o vietate care nu are nici un scop practic. Din momentul in care i-am constientizat existenta ma simteam stingher pe plaja si imi lasam pielea mangaiata doar pana in momentul in care simteam ca e posibil ca degetele sa i se aproprie de zona infectata.

Continuarea aici, pe pagina cursului de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala

Zgomot de fond

Filed under: Personal — Gelu January 14, 2013 @ 15:58

Dupa o saptamana ma aflu din nou la geam incercand sa scriu ceva. Am un ceai de menta in fata si incerc sa-mi dau seama de ce nu pot citi sau scrie in confortul propriei case. Toata saptamana m-am inchis intre cei patru pereti sperand ca o sa fiu in stare sa citesc macar cateva pagini sau sa scriu macar cateva randuri. Mi-a fost imposibil. Imi lipsea zgomotul de fundal pe care sa nu-l pot controla. Anul trecut am citit mii de pagini si am scris cateva zeci doar datorita faptului ca eram inconjurat de haos pe care nu-l pot controla in nici un fel. In jurul meu se tipa la un meci Steaua – Dinamo? Locul perfect pentru a-l citi pe Murakami. Copiii de 16 ani se agita in Argentin dupa ce au fugit de la ora de Chimie? Fundalul perfect pentru a va transmite ca mie imi place sa caut, nu sa gasesc. Acasa e altfel; am incercat sa deschid televizorul pe un canal oarecare si sa incerc sa citesc dar ma trezeam in cautarea zgomotului de fond perfect incat uitam de ce am deschis televizorul de la bun inceput. Nu e haos daca il poti controla dintr-un click sau dintr-un buton al telecomenzii.

V-am mai povestit cred ca atunci cand eram mic imi placea sa fac diverse calcule in paralel. O parte din creier o puneam sa numere din 27 in 27, una sa gaseasca cat mai multe puteri ale lui 7 in timp ce cu restul incercam sa gasesc un scenariu in urma caruia Monica mi-ar accepta sarutul pe frunte. Din pacate de atunci lucrurile s-au simplificat si eu m-am limitat in a avea nevoie de doua puncte de atentie. La birou colegii mei se plang adesea de intreruperi, ca isi pierd din productivitate daca schimba prea des contextul. Eu sunt mai productiv atunci cand sunt intrerupt constant de ceva. Ca sa ma pot concentra pe ceva trebuie mai intai sa-mi deschid un episod dintr-un serial oarecare pe monitorul secundar. La fel si cu cititul, scrisul sau iubitul: atata timp cat unul din procesele de gandire se ocupa cu lucruri neimportante pot sa-mi dedic procesul princial unui lucru care conteaza. Daca nu fac asta risc ca thread-ul secundar sa se dedice lucrului pe care vreau sa-l fac in momentul respectiv iar cel care conteaza sa-l saboteze si sa-mi trimita mintea pe campii.

Ma tem ca asta am tot patit si in vesnica mea cautarea a celei care conteaza. Cand ajung sa ma indragostesc asta sta pe ochiul cel mare al aragazului dar dupa cateva luni ajunge pe un ochi din spate si ma trezesc cautand altceva care sa-mi ocupe imaginatia si treptat ajung sa uit de cat de norocos am fost ca am regasit-o pe cea care imi face sufletul sa tremure de fericire. Marea iubire devine zgomot de fundal si incep sa ma concentrez mai mult in a afla cat mai multe puteri de-a lui 7 o data ce numaratul din 27 in 27 a devenit ceva mecanic. Unii reusesc sa-si pastreze concentrarea pe adunatul de fluturasi aruncand din cand in cand cate o exceptie dar eu nu am reusit niciodata sa ma conving ca o cearta merita avuta doar pentru a-ti readuce aminte de cat de special e cel de langa tine. Poate ca gresala mea in perpetua mea cautare e faptul ca o data ce am gasit ceea ce cautam am incercat sa elimin zgomul de fond de pana atunci, relatii pasagere si nopti cu necunoscute, care m-au ajutat sa ma concentrez asupra obiectivului principal. Poate chiar dorinta de a ma comporta “asa cum se cade” m-a facut sa pierd ceea ce am gasit atat de greu.

Ar fi atat de simplu daca Ozzy ar canta mereu pe fundal acompaniat de betivi galagiosi; am putea sa ne concentram la Ulise’ul lui Joice. Daca am fi mereu satuli de sex am putea sa acordam mai multa atentie romantismului. Daca am fi  increzatori in noi insine am fi in stare sa gasim pe cel cu care sa ne impartim fericirea.

Berea de peste an

Filed under: Din viata,Obsesii,Personal — Gelu December 19, 2012 @ 14:12

Pentru mine 2012 s-a terminat acum mai bine de o luna asa ca aflat intr-o zona atemporala am timp sa ma gandesc la anul care s-a terminat dupa 11 luni.

Pe 1 Ianuarie la 4 dimineata eram la geamul din Oktoberfest cu un Skol in fata si eram mandru ca nu mi-am dorit nimic pentru mine pentru anul care tocmai incepea. Tocmai trecusem peste prima mea cearta mai serioasa si inca eram alaturi de ea si ma gandeam ca e un semn bun ca poate anul asta voi reusi sa repar mai multe lucruri decat arunc. Nu prea conteaza ce s-a intamplat pana la urma, conteaza sentimentul acelei primi guri de bere dupa ce am dat noroc pentru un an in care sa fim naturali. O prima bere intr-un loc vesnic.

A urmat un Ursus intr-un loc nou alaturi de cineva care promitea atat de multe. Era locul nostru de evadat in care sa ne gasim pe noi departe de micul univers devenit prea confortabil. Gustul putin amarui aducea o serie de promisiuni de care vroiam sa ma tin cu riscul de a iesi din zona mea de confort. Eram dispus sa inlocuiesc Timisoreana cu Ursus.

Ultima bere, prima bere ca si Noi si apoi un Becks alaturi de multi prieteni extrem de dragi. Eram fericit si eram gata sa-mi iau zborul ca sa ma descopar. De data asta plecam in India fara nici o cutie de bere autohtona la mine.

Intr-un bar din Noida cu un pahar de Fosters langa mine am cantat “Ti-am Luat un Inel” acompaniat de 4 indieni raniti in dragoste. Ma simteam in largul meu alaturi de prieteni pasageri.

Eram pe 1 Mai in Kathmandu si imi era dor de Vama. M-am retras in coltul unui bar in care se canta muzica live si m-am adapostit de nou cu gandul la nisipul meu de la stalp. Eram de mai putin de 10 ore in Nepal dar eu nu eram interesat decat de recontituirea in minte a acelui sentiment de libertate. Seara s-a terminat cu mine ratacind intr-un cartier cu strazi identice si am ajuns intr-un final la hotel ajutat de un peste care spera ca va reusi sa-mi vanda o curva din Rusia pentru 50 de dolari doar pentru ca eram alb.

Un Tuborg Gold la poalele din Himalaya uitandu-ma la valea urcata de un autobuz cu oameni pe acoperis in timp ce 3 puradei urcau plini de veselie spre mine sperand ca o sa primeasca cate 10 rupii de fiecare. Eu ma gandeam la Umbreluta de acasa si ca oricat de departe as fi tot nu scap de obsesiile mele.

In jurul meu o masa de pustani scuipa seminte pe jos intr-o bodega din bazarul din Delhi in timp ce eu imi savuram Kingfisher-ul la sticla de 0.66. Ma simteam atat de natural in acel beci insalubru inconjurat de oameni care vor si ei sa fuga. Eu fugeam de mine, de ce se va intampla peste 3 zile cand o sa fiu in Argentin, de acel Gelu pe care il asteptam de cand am plecat de pe Otopeni.

Prima Azuga de cand m-am intors acasa. Din nou singur intr-un Argentin de care imi fusese atat de dor. M-am intors in viata pe care mi-o doream dar totul parea la fel. Eram tot singur cu Azuga, nu ma simteam diferit dar eram convins ca berea asta are alt gust. Atunci chiar avea. M-am convins o destul de lunga perioada ca chiar asa e.

Un Staropramen in cea mai veche bodega din Belgrad. Savuram fericirea ce plutea in jur. Eram implinit. Am ajuns in varful lumii si nimic nu m-ar fi putut face sa cobor de acolo. Eram exact unde vroiam si cu cine vroiam. Intreg universul era al meu.

Intr-un final in Vama. Singur. Varful meu de faleza. O bere calda. Primul client. Singur. Nu era Vama pe care o cauta toti dar era linistea de care aveam nevoie. Infinitatea de albastru in fata, infinitatea de intrebari la care speram ca am gasit un raspuns, linistea aparenta, timp pentru ca sa ma gandesc la ce nu vreau sa ma gandesc. S-a terminat si berea, s-a terminat si Vama.

Tocmai am ajuns in NY, tocmai am aflat ca maratonul pentru care m-am antrenat 6 luni s-a anulat, tocmai mi-am comandat un Blue Moon alaturi de ea. Eram convins ca e inceputul unui nou inceput, ca saptamana asta departe de grijile Bucurestiului, departe de fantomele trecutului ne va aduce din nou in acelasi univers. Berea cu gust dulce era in sfarsit un lucru pe care amandoi il placeam. Era resetarea de care aveam nevoie.

Un Heineken din partea unui localnic caruia ii parea rau ca a trebuit sa zburam 7000 de km pentru a gasi un NY inca afectat de Sandy. Eram pe Staten Island, de unde trebuia sa inceapa maratonul, si ma simteam ca acasa. Eram 4 clienti si barmanita care ne facea sa ne simtim ca in sufrageria ei. Un ultim moment in care mai credeam in salvarea universului in care m-am bagat cu 7 luni inainte cu capul inainte.

Eram in sfarsit singur cu un Budweieser. Ea ma astepta in casa noastra temporara si eu ma bucuram ca e departe. Si mi-am dat seama ca o sa aterizam in Bucuresti si o sa ies din universul asta bolnavicios in care in sfarsit ma simteam sigur pe viitorul meu. Vroiam sa beau o singura bere si apoi sa ma intorc sa fac dragoste cu ea. Vroiam o ultima seara de dragoste inainte de un razboi la care nu ma asteptam. Si am mai ramas inca 3 beri. Imi era frica de corpul ei dezgolit. Ma temeam ca m-ar putea convinge ca e ok sa fii fericit, ca e ok sa iubesti pe cineva mai mult decat pe tine. Am ramas la cele 4 beri si stiam ca aman cu cel putin un an momentul in care sa ma simt ca un om mare.

Si a venit si ultima bere de pe anul asta. Ultimul moment din 2012 care merita tinut minte. Un Tuborg la draft. Un pranz ca oricare altul in mod normal. Gandurile trebuiau rostite, deciziile asumate, berea trebuie bauta. Pana la capat. Preferabil din sticle sau cutii de cel putin 500ml.

P.S. Si a mai fost Tuborgul la 0.33 baut dupa sfarsitul lumii. Cel putin dupa sfarsitul lumi noastre. Si a fost ca o diploma primita ca sa certifice faptul ca s-a terminat un an scolar. Ea era de mana cu altcineva. Eu beam bere la 0.33. Restul e doar hamei, malt si apa.

Vise si nu Visuri

Filed under: Personal — Gelu December 16, 2012 @ 04:35
Acum mult timp o prietena isi exprima intr-un mod destul de plastic frustrarea ca un fost prieten a evitat-o in metrou: “Dupa ce i-am supt-o acum  nici nu ma mai saluta?”. Nu am rezonat prea bine cu problema ei pentru ca pana atunci nu am fost evitat niciodata de o fosta. Cu multe dintre ele ies constant la bere si dupa departire. Dupa cativa ani m-am intalnit cu ea la metrou, pe peronul de la Victoriei. M-a evitat cu gratie. Se pare ca intre timp descoperise si ea avantajele de a inceta orice forma de contact o data ce lucrurile s-au terminat. I-am zambit si m-am mutat spre iesire.
Intre timp am avut si eu partea mea de “evitat” dar niciodata atat de bolnavicios ca acum. De la clasicul “sa nu ma mai cauti” pana la rugamintea de a sterge pozele cu noi nu a fost decat un mic pas. Iesirea ei din scena a fost atat de agresiva incat am inceput sa o visez. Constant. A ajuns sa se infiltreze in cele mai clasice vise ale mele, locuri in care eram doar eu si personajele mele necunoscute. Am regasit-o inclusiv in castelul meu construit intr-o stanca pe malul marii. Ma astepta in cea mai de jos incapere. Am intrat si mi-a zambit. Atat. Nu mi-a zis nimic. Am vrut sa ma intorc dar usa s-a inchis in spatele meu. Eram ca intr-o capcana, asteptam sa ma atace cu ce gaseste la indemana dar ea pur si simplu statea acolo si imi zambea. Era la fel de frumoasa ca in prima zi si mie imi era frica. Am inceput sa ma panichez dar mi-am dat seama intr-un final ca e doar un vis. Totul se va termina in curand si eu o sa revin in lumea in care nu sunt terorizat de faptul ca imi zambeste asa de calm desi am ranit-o atat de puternic.
Intr-o alta noapte eram pe un peron dintr-o gara pustie. Nu stiu ce faceam acolo. Nu stiu daca trebuia sa merg undeva sau asteptam pe cineva. Stiu doar ca in gara a intrat un tren extrem de lung care intr-un final s-a oprit. Pe usa vagonului care s-a oprit chiar in dreptul meu a coborat ea de mana cu altcineva. Eram singurii trei oameni de pe peron dar totusi nu m-a vazut desi eram impietrit la mai putin de un metru. Am incremenit si nu mai puteam sa-mi misc nici un muschi. In nici una din lumi nu eram pregatit sa o vad alaturi de altcineva. In lumea mea eram despartiti, nimic mai mult. Nu exista loc de un alt personaj si in nici un caz de cineva cu care exista riscul de a o face fericita. De data asta m-am trezit inainte sa-mi dau seama ca era doar un vis.

Si m-am trezit si o inteleg. Si pe cea din vis si pe cea din viata care nu se termina la 9 dimineata. Imi dau seama si incerc sa fug de faptul ca merit sa fiu ignorat si pe peronul imaginar si in Bucurestiul congelat.  Nu fac decat sa-mi acopar frustrarile copilului frustrat care si-a parasit masina pe nisipul din locul de joaca si ea nu s-a intors peste noapte in garajul de la capul patului.  Nu pot insa sa fiu copilul care incepe sa urle cand isi vede masinuta impinsa de urmatorul care a gasit-o. Acum nu mai pot sa merg la mama sa plang ca mi-a fost furata jucaria. Acum nu pot decat sa constientizez faptul ca exista o diferenta intre vise si visuri.

Eseu despre singuratate

Filed under: Personal — Gelu December 1, 2012 @ 16:35

“Greseala oamenilor a fost ca niciodată nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau,  oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor… ” Octavian Paler –  Viata pe un peron

Pentru a nu stiu cata oara eram cu picioarele pe nisipul de la stalp si strigam cat sa ma auda toata Vama “Si vara asta o sa ma îndrăgostesc…” in timp ce o priveam. Si credeam in versul asta adolescentin. Credeam ca ea va fi urmatoarea si ultima mea iubire. Ii stiam trupul acoperit de atat de putina panza si zambetul si era deajuns sa se transforme in noua mea iubire. Nu conta faptul ca am mai simtit de atatea ori inainte exact acelasi lucru. De data asta era pe bune, ea chiar era “the one”. Ma imbatam cu promisiunea iubirii pe care o caut la nesfarsit.

Si ca orice alta iubire menita sa tina pana la infinit povestea s-a terminat dupa un numar finit de zile si de nopti. Primul gand cand m-am trezit din nou singur a fost ca pot sa fac atat de multe lucruri acum ca sunt din nou doar eu in patul meu, asa ca m-am masturbat cu gandul la nesecatul rau de posibilitati sexuale. Am deschis zeci de ferestre si am ejaculat bucuros de lipsa sentimentului de vinovatie. Imi fusese dor de astfel de libertate. Nu mai trebuie sa raspund nici unei tipe de ce nu mai am chef sa fac dragoste. Mai bine o laba buna decat o iluzie distrusa.

La un moment dat insa trebuie sa te confrunti si cu fantomele trecutului. Cu sanii fostei adica. Iti vor zambi inevitabil dintr-un colt al mesei numai ca acum nu ii mai simti intre propriile degete si vor avea o aura pe care nu ti-o poate oferi decat imaginatia. Incerci sa-ti aduci aminte diminetile in care dezbracata isi cauta lenjeria pe parchetul plin de praf sau noptile in care o sarutai excitat de prea mult alcool in sange dar nu poti sa vezi decat decolteul unor sani care acum, acoperiti, nu cer decat sa fie venerati. Iti dai seama ca tu ai fost cel care a renuntat la ei dar asta nu te opreste sa cauti un mod de ati ascunde erectia.

In perpetua mea singuratate ma trezesc inconjurat de tipe de ale calor vagine m-am bucurat intr-un fel sau altul. Atunci cand exista o singura fosta dominsoara a fascinatiilor mele e simplu, ea nu s-a ridicat la asteptarile mele. Atunci cand e vorba de mai mult de patru in jurul unei mese minuscule iti dai seama ca e posibil ca tu sa fii cel cu probleme. Mai ales daca, cel putin impreuna, formeaza imaginea tipei ideale, cel putin asa cum mi-o imaginam eu la 13 ani cand eram rusinat de lichidul albicios ramas pe paginile ziarului cu femei cu sanii dezgoliti.

Si il tine de mana pe altul. Si se saruta cu altul. Si ii face sex oral altuia asa cum stie ca imi place mie. Si imi zambeste. Si ii zambesc inapoi masturbandu-mi subconștientul cu gandul la probleme de fizica.

Si imi dau seama ca niciodata nu am stiut ce vreau de la viata. De la ceilalti si mai ales de la mine. Nu vreau decat sa fie bune, ca sa nu fie rau. Si astfel de ganduri nu sunt niciodata de ajutor.

137

Filed under: Personal — Gelu November 26, 2012 @ 13:58

In ultimele luni am plecat de zeci de ori de acasa sa alerg prin oras intorcandu-ma alergand tot acasa (mai putin in cele putine zile in care aveam ca linie de final Argentinul). Am avut mereu cu mine si cardul de RATB in caz ca dupa 5, 10, 20 sau 30 de kilometri nu mai eram in stare sa continui alergarea. Nu l-am folosit niciodata. De fiecare data am alergat pana la final chiar daca ma dureau gambele dupa alergarile lungi din weekend. Duminica trecuta mi-am propus sa alerg din nou dupa o saptamana de pauza. Mi-am propus de incalzire sa alerg doar pana la Universitate si inapoi. 12 Km, o ora si 10 minute cel mult. De data asta insa nu mai aveam nici un scop. Alergam pur si simplu. Dupa doar 3 kilometrii au inceput sa ma doara coapsele desi nu ajunsesem nici macar la Eroilor. La 30 de minute dupa ce am dat drumul la cronometru eram la Universitate. Nu mai ma durea nimic dar nici nu parea ca are vreun sens ceea ce faceam.

Am ajuns dupa 7 km sa stau imbracat in egari si cu o centura la brau sa astept autobuzul. 137. Timp de aproape 10 minute am stat si am asteptat. As fi facut aproape jumatate din distanta spre casa daca pur si simplu as fi alergat. Dar nu mai avea sens. Inca nu m-am hotarat daca vreau sa fac maratonul din Sahara din Februarie asa ca stateam intr-o duminica dimineata si asteptam autobuzul. Si simteam un gol in jur.

Mi-am adus aminte de a sasea porunca, “Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.” , si m-am intrebat ce as face in mijlocul unui pustiu adevarat. Daca chiar as fi inconjurat doar de nisip si atat, tinand cont ca simt un gol atat de puternic intr-un Bucuresti agitat. Poate ca solutia pentru a nu mai cauta cu atata disperare un gol pe care sa-l umplu e sa reusesc sa acopar prima gaura care-mi apare in cale. Ar fi simplu daca nu ar fi asa de greu sa-mi observ pur si simplu buturuga din fata. Am atat  de multe goluri de umplut in mine incat e mai simplu sa incerc sa umplu un desert.

Oricat de mult as alerga si oricat de mult as cauta nu pot decat sa ma gasesc pe mine si sa-mi fie imposibil sa ma pierd in urma unui sprint prelungit.

351

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu November 17, 2012 @ 19:18

Dansam in club incercand sa ma bucur de concert si ma gandeam la postul pe care urma sa il scriu.. M-am gandit ca  e prea simplu asa ca am inceput sa numar din 13 in 13. Cand eream copil reuseam sa fac 3 lucruri de o data. Si am ajuns la 351. Numarul asta parea atat de prim incat mi-am dat seama ca am imbatranit. Nu mai eram in stare sa fac 3 lucruri in acelasi timp. Dar nu despre asta vroiam sa scriu.

Acum doua seri eram in taxiu. Era 3 dimineata si eram destul de ametit. Nu stiu de ce dar am inceput sa vorbesc cu taximetrist despre brichete. Da, despre brichete.

– Cand iti iei o bricheta noua trebuie mai intai sa o arunci pe cea veche. Daca nu faci asta risti sa te trezesti cu doua brichete in buzunar si exista mari sanse sa o arunci pe cea pe care tocmai ai cumparat-o si sa ramai cu cea veche. Si o sa ajungi sa nu poti sa-ti aprinzi tigara si sa nu fie nici un fumator in jurul tau. Asta trebuie sa faci. Sa arunci bricheta de prima oara cand vezi ca nu mai poti sa-ti aprinzi tigara cu ea.

– Cand eram de varsta ta brichetele se incarcau, nu se aruncau. Mergeai la un tip in piata, de obicei in scaun cu rotile, si o incarcai. Nu o aruncai pur si simplu. Dar asa e generatia noua. Prefera sa arunce un lucru si sa-l inlocuiasca cu unul nou in loc sa-l repare. Si va mai intrebati de unde a aparut criza sentimentala care a lovit lumea. Mai ales Wall Street-ul. De aici. Ca aruncati pur si simplu lucruri care nu au nevoie decat de putin gaz.

– Sa stiti ca nu arunc chiar toate brichetele. Am acasa cateva care nu imi mai aprind tigara dar pe care le-am pastrat doar pentru ca imi erau dragi. Asta nu inseama ca uneoori nu le maii pun din greseala in buzunar si desi mai merg de cateva ori de obicei ajung sa injur ca nu am cum sa-mi aprind tigara.

– Exact. Fie le incarci, fie le arunci si iti iei una noua. De geaba la pastrezi prin casa sperand ca la un moment dat se vor incarca de la sine.

– Uneori mi-as dori sa imi iau o bricheta decenta. Mai mult decat decenta. Sa-mi schimb Bic-ul cu un Zippo dar mereu mi se pare o investitie prea mare. Sunt constient ca oricum as ajunge sa o pierd pur si simplu printr-un bar uitat de lume. Asa ca raman frustrat ca tot trebuie sa cer un foc de la necunoscuti.

– Sa stii ca nu sunt atat de scumpe. Cateva calatorii cu autobuzul de noapte si niste beri mai putin si iti iei un Zippo si o sticla de gaz pentru reincarcare. Unele probleme au si solutii.

– Nu intelegeti. Nu e neaparat o problema. E vorba doar de brichete.

Si am ajuns la destinatie. Ii platesc si ii multumesc. Inainte sa trantesc usa taxiului soferul imi striga:

– Hei, sa stii ca atuci cand doi cerbi se bat cap in cap ies scantei de la coarnele lor. Ai putea sa folosesti asta ca sa-ti aprinzi tigara!

P.S. Se pare ca 351 chiar e multiplu de 13. Cine ar fi crezut. Se pare ca mai am timp sa copilaresc.

Primul maraton

Filed under: Din viata,Personal — Gelu November 11, 2012 @ 20:55

Si am alergat primul maraton asa cum m-am antrenat pentru el: fara numaratoare inainte de start, fara mii de oameni pe margine care sa ma impinga de la spate, fara puncte de alimentare la fiecare 5 kilometrii, fara numar de concurs, fara medalie la sfarsitul cursei si mai ales fara linie de sosire. Ma intrebam acum cateva zile daca ma voi opri din alergat dupa ce voi trece de finish in New York. Nu a fost cazul. Dupa cei peste 42 de kilometri m-a asteptat doar o linie imaginara si nici un sprint de final.

Cand am plecat de acasa acum o saptamana credeam ca lucrurile vor fi asa cum le-am auzit povestite de Mihaela sau le-am citit scrise de Murakami. Asteptam cu emotie sa trec podul dintre Staten Island si Brooklin, sa intru in Harlem si sa alerg ultimii kilometrii in Central Park. La 18 ore de la decolarea de pe Otopeni am ajuns la o coada la care am stat 4 ore (controlul pasapoartelor)  unde am aflat ca s-a anulat cursa. Eram insa convins ca o sa-mi alerg primul maraton in New York.

Nu am stat ore intregi in asteptarea startului alaturi de 40 de mii de oameni dar am alergat alaturi de mii de oameni din intreaga lume. Am inceput sa alerg de indata ce am ajuns in Central Park. Ma asteptam sa mai fie lume care sa alerge dar nu ma asteptam sa fie atat de multi. Fiecare tura de parc are aproape 10 kilometri si in fiecare moment eram inconjurat de sute de alergatori din Australia, Franta, Mexic sau Argentina. Dupa 25 de kilometri ma simteam excelent. Dupa 30 au inceput sa ma doara toti muschii de la picioare. Dupa 35 ma dureau toti muschii, fara discriminare. Cand am terminat patru ture am inceput sa-mi jur ca nu o sa mai alerg niciodata. Dupa inca aproape jumatate de tura am trecut linia de sosire imaginara si tot nu intelegeam ce a fost in capul meu, de ce nu m-am oprit pur si simplu la un moment dat tinand cont de faptul ca era doar un pseudo maraton.

Nu a fost de loc asa cum mi-am imaginat. Nu am scos timpul pe care mi l-am dorit. Nu am ridicat mainile in semn de victorie in timp ce am trecut linia de finish. Am urcat mergand una din pantele din Central Park desi mi-am propus ca o sa alerg toti cei 42 de kilometri. Si totusi uneori lucrurile trebuie sa le iei asa cum ti se ofera. Cu sau fara incurajari venite pe Long Island.

Alergasem deja mai mult de 30 de kilometri cand m-am gandit prima oara sa ma opresc, sa-mi trag linia imaginara de final la 10 metri in fata. Nu parea ca are sens sa continui. Imi venea sa vomit (am facut greseala sa mananc un baton de cereale cu ciocolata undeva dupa 22 de kilometri), ma durea spatele si imi era super sete. Ma gandeam ca uneori trebuie sa stii sa renunti. Ce rost are sa faci ceva ce nu iti face placere? Ar trebui sa renunti la orice lucru care in momentul respectiv nu te face sa vibrezi de fericire. Totusi… Poate ca pentru unele lucruri trebuie sa strangi din dinti si sa continui. Inca 11 kilometri.

Patul pustiu

Filed under: Obsesii,Personal — Gelu October 26, 2012 @ 14:38

M-am trezit transpirat. Am crezut ca am avut un cosmar dar nu-mi aduceam aminte nimic. Pentru o clipa in timp ce-mi numaram picaturile de transpiratie care-mi alunecau pe frunte credeam ca e din nou vara. In schimb era foarte frig in camera cu o singura persoana in pat. Am adormit cu usa deschisa. Mi-am aprins o tigara si mi-am deschis o cutie de bere. Era 8 dimineata iar eu nu intelgeam nimic. Nici acum nu inteleg ce s-a intamplat. In jurul meu toate lucrurile pareau sa-mi strige “Esti singur intr-un pat pustiu” desi eram eu in el. Eram lovit de un sentiment de gol profund. Ceasul nu-si mai schimbase cifrele de o vesnicie. Mi-am pus mana pe piept. Nu simteam nici o bataie. Nici puls. Mi-am pus centura pe care o folosesc cand alerg si ceasul a inceput sa-mi arate numarul de batai ale inimii. Indica 150. De obicei sprintez ca sa ajung la asemenea numar. Acum stateam pe pat si nu-mi simteam inima.

Ma simteam intr-o bucla pseudo infinita. Ma gandeam doar la faptul ca ma gandesc ca sunt intr-o bucla. Era imposibil sa-mi dau seama care era conditia de iesire din ea. Ceasul imi arata acum 160. In tot pustiul asta mi-a rasarit in minte imaginea unui copil care rade inocent. Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama ca eram eu acum cateva secole. Imaginea parea atat de recenta. Parca mi-o inregistrasem in minte chiar ieri. Sau in timpul noptii. In timp ce dormeam. Ma uitam la gandul asta atat de indepartat si mi se facea dor de acea senzatie. Initial ma bucura privirea pe care o regaseam in trecutul atat de indepartat dar treptat a inceput sa ma doara chiar daca intre timp ceasul indica un constant 90.

Trebuia sa scap cumva de imaginea ingrozitoare cu mine ca si copil razand cu pofta. Am mai baut din berea desfacuta si mi-am deschis calculatorul in cautare de ceva care sa ma faca sa uit, sa revin la normal, sa fiu pregatit sa ajung la birou intr-o ora. Solutia era sa incerc sa ma indepartez cat pot de mult de starea de atunci. Nu puteam sa o las sa-mi influenteze restul zilei. Am intrat pe un site porno si am inceput sa ma masturbez frenetic uitandu-ma la primul filmulet care mi-a iesit in cale.

Lucruri mici

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 25, 2012 @ 22:10

Zero. Sunt total lipsit de inspiratie asa ca am incercat sa reciclez un draft de acum cateva saptamani de dragul de a puplica ceva. Am o sete in ceea ce priveste apasarea butonului de “publish”. E unul din lucrurile care imi ofera placere  si pe care nu le-am mai facut de mult. Imi place sa arunc in neant biti care pentru mine inseamna ceva si pe care voi aproape ca ii ignorati.  (dupa ultimele cuvinte as zice ca sunt o persoana care plange dupa atentie si probabil ca asa e).

In ultimul timp am ajuns de cateva ori in clasicul Argentin cu dorinta de a scrie. Nu mi-a iesit. Orice idee mi-ar fi venit era respinsa imediat si fugeam in cautarea “ideii”, acel gand care sa te faca sa simti ca are sens sa faci umbra pamantului. Adica sa ma faca. Nu am gasit asa ceva. Am crosetat cu multe dar nici una nu se concretiza in nimic… concret… Ma simt extrem de departe de starea mea de “genial”. Cei care au rezistat pana la randurile astea probabil ca nu inteleg cum as putea sa cred ca as putea sa ajung la o astfel de stare dar credeti-ma ca orgoliul meu e uneori mai mare decat orice lipsa de inspiratie pe care as putea sa o am.

In una din ciornele oficiale, adica din cele care chiar au fost scrise, erau cateva randuri despre cum unele lucruri lipsite de importanta iti influenteaza restul vietii; in cateva mai putin “oficiale” era vorba despre discutiile auzite in vestiar sau in Argentin. Atat de neimportante incat mi-as dori sa scriu, din nou (?!?!), despre cat de simplu e sa fii fericit. Intre timp si-a revenit si tableta asa ca voi continua cu ciorna. Mi-e frica sa renunt la partile “din mine” care nu au nici o importanta.

Acum 8 ani si ceva am dat examenul de admitere la Poli. Eram convins ca o sa intru la Automatica dar totusi am pus Calculatoare ca si prima optiune pe fisa de inscriere. Dupa ce am luat 10 la Matematica eram convins ca nu am cum sa nu iau 10 si la fizica. Dupa ce am terminat si cea de-a doua proba de admitere aveam dubii doar in ceea ce priveste cateva intrebari. Inainte sa se puna grila pe foaia mea de examen eram convins ca nu am gresit nimic. Si totusi un X nu era la locul potrivit. Si asa am luat doar 9.60 la fizica si am intrat la Automatica si nu la Calculatoare. Asta pentru ca am inteles din enuntul unei probleme banale ca se cere caderea de tensiune pe intreg circuitul si nu la bornele sursei. Greseala minora si asa am ajuns sa fac Automatica. Si asa am ajuns sa cunosc mai mult de jumatate din oamenii din viata mea, sa iubesc mai mult de 79% din iubirile mele, sa fiu in mare parte ceea ce sunt acum.

Si uite asa lucrurile minore spun mai multe decat pare la inceput. Erau 5 cuvinte care ar fi putut fi intelese intr-un fel sau in altul. Le-am inteles intr-un anumit fel si am ajuns aici. As putea spune ca a fost de bine dar nu am cum sa stiu ce se intampla in universul paralel in care eu am luat 10 la Fizica si am intrat la Calculatoare. Cred ca astfel de lucruri se intampla mai des decat am crede. Putine insa sunt atat de evidente. Totusi, n-ar trebui niciodata sa privim in urma asupta lucrurilor pe care nu le putem schimba si care nu ne ofera nici un avantaj in viitor. Sunt un om care priveste destul de mult in trecut dar sunt constient ca asta nu ma ajuta efectiv cu nimic.

Si acum sa revenim intr-un loc fara ciorne. Un loc in care nu te gandesti la ceea ce ar fi putut sa se intample. Un loc in care ai fi atat de fericit daca nu te-ai gandi la viitor. Sau la trecut. Un loc in care nu ai fi influentat de nici unul din momentele care au trecut sau se vor intampla. Imi place sa cred ca uneori sunt acolo. Uneori.  Ne place sa credem asta. Ar fi prea simplu. Presupun ca ar fi prea simplu. Nu am de unde sa stiu. Nici voi. Nu avem decat sa ne imaginam cum ar fi sa nu-ti pese de ceea ce s-ar fi intamplat daca nu ai fi decis sa se intample ce s-a intamplat deja.

Asteptari si lamai

Filed under: Personal — Gelu October 8, 2012 @ 03:27

Nu inteleg oamenii care au asteptari. Cei care isi doresc lucruri de la viata. Spunand astea mi se pare ca eu sunt cel putin ciudat. Poate totusi am dreptate. E nenatural sa vrei ceva. Ar trebui pur si simplu sa te bucuri de lucrurile pe care le ai. Suna a psihologie ieftina dar nu ma astept ca oamenii care muncesc sa ajunga undeva, numarand orele sau minutele pana cand trenul lor va ajunge in acea gara, sa fie mai fericiti decat cei care pur si simplu se bucura de acea calatorie cu trenul. Esti intr-un personal imputit care nici macar nu stii unde va ajunge dar macar te bucuri de dealurile ruginite, de povestile tiganilor care au inceput prin ati cere o tigara dar au ajuns sa-ti povesteasca viata lor, te simti fascinat de formele pustoaicei de liceu care se joaca snake pe telefonul ei Nokia invechit, zambesti cand ii auzi pe doi zugravi negociind cu nasul. O data ajuns la tine controlorul dai din umeri si il intrebi cat costa spaga pentru nicaieri si ii dai 15 lei. Te bucuri de lucruri doar pentru ca nu stii de ce ai nevoie sa fii fericit.

De sapte ani nu imi doresc decat un lucru: sa nu dea faliment Carrefour. In rest sunt convins ca lucrurile o sa vina de la sine. Asa cum Vama iti ofera povesti de fiecare data, asa si viata nu are cum sa nu-ti ofere altceva decat ceea ce ai nevoie ca sa fii fericit. Proverbul preferat al unei perpetue iubiri e: “Daca viata iti ofera lamai, fa limonada”. Eu nu sunt de acord. Daca viata iti da lamai, arunca cu 2 dintre ele la cosul de gunoi aflat la cel putin 10 metrii ca sa vezi daca iti mai amintesti ceva din ceea ce ai invatat pe terenul de basket in adolescenta; pe cateva taie-le felii si pune-le in cutia de Timisoreana; arunca una in perete sa vezi cat de mare o sa fie pata formata; cu sucul uneia scrie o scrisoare de dragoste pe care o dai primei tipe care te face sa intorci capul, sperand ca va sti sa o puna deasupra unei flacari pentru a citi continutul; lasa o lamaie in frigider pentru cateva luni si uita-te din cand in cand cum ai creat viata (banuiesc ca pana si mucegaiul are asa ceva); foloseste restul de lamai pe post de mingi de oina. Daca viata iti da lamai, asigura-te ca ele te vor face sa zambesti si comanda-ti o limonanda intr-o crasma ca sa-ti dai seama ca nu ai pierdut nimic.

7 zile

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu October 1, 2012 @ 19:29

Saptamana trecuta am alergat peste 60 de kilometrii, am citit peste 400 de pagini de Bukowski si Orson Scott Card, am facut dragoste cel putin 3 ore, am baut 30 de beri, am dansat 5 ore, fumat 200 de tigari, am muncit 50 de ore (sau cel putin am fost la birou) si nu am scris nici un rand desi am avut cel putin 30 de oportunitati. Nu simt ca as mai avea ceva de transmis. Cel putin nimic altceva decat obsesia mea permanenta pentru sani. Mai ales pentru sanii metalici.

Am citit undeva despre un lucru care se asemana cu sexul: crezi ca e important pana cand ai parte de el. Sincer, nu stiu unde am citit asta. Cine tine minte astfel de lucruri. Cred totusi ca era o carte de Bukowski. El sigur ar scrie asa ceva. Sincer, ma mir ca nu am spus si eu asta pana acum. Iti trece dupa prima penetrare. Nu e nimic special. Chiar daca stii asta tot ai nevoie de acel prim moment in care intri in ea. Si apoi doar te chinui sa nu te gandesti la alta. Sau te chinui sa te gandesti la alta. Depinde de modul in care incerci sa te minti. Daca te minti ca “ea” e “the one” sau crezi ca alta e cea care ar trebui sa-ti suporte cacaturile pana cand o sa i se lase sanii.

Apropo de sani, asta e o obsesie pe care nu stiu daca o sa pot vreodata sa mi-o inhib. Poate cand o sa-mi vad copilul alaptat din sanii ei. Sper ca atunci. Orice forma ar avea, eu vreau mereu alti sani. Mai mari, mai mici, mai fermi, mai rotunzi, mai lasati…

Lasand sfarcurile la o parte, eu tot nu vad inspre ce ma indrept. As vrea sa am o pasiune: pretul benzinei, guvernarea USL, actele pentru viza de munca… Orice, numai sa-mi ofere un tel. Ne avand asa ceva imi creez propriile provocari. Cred ca asa s-a nascut ideea  de maraton dar acum sunt deja convins ca nu am cum sa nu-l termin sub 4 ore si 30 de minute. Dar nu e suficient. As vrea sa ma chinui sa cuceresc pe cineva, sa ma chinui sa dovedesc ceva la job, sa ma chinui sa fiu iubit de toata lumea, sa… Dar nu imi pasa. Cu cat cunosc mai multa lume cu atat tind mai mult sa-mi caut linistea singur pe o terasa.

Din nou, nu vreau sa trasmit nimic. Pur si simplu, uneori atunci cand cerul e senin nu trebuie decat sa cauti soarele si nu cel mai apropriat nor. Oricat de multe grade ar fi. Si uneori chiar nu ai nevoie de o crema cu protectie de 70. Te arzi dar macar ai avut o relatie deschisa cu razele soarelui.

Canapele distruse

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 28, 2012 @ 22:19

Si am fugit din nou singur in Vama. Nu stiu de ce dar mi s-a parut cel mai natural lucru pe care as fi putut sa il fac. Si am ajuns in locul de care va povesteam acum cateva saptamani, barul in care am fost primul client. Se vedea in fiecare colt al terasei de pe faleza ca intre timp trecusera atat de multi clienti veniti sa admire marea de la inaltime. Si sa se bucure de liniste. Chiar daca toate canapelele erau pline in jur plutea un nor de liniste. O puteai atinge cu mana. Si intre timp saltelele de pe paletii de lemn erau rupte. Se vedea buretele ca sa ateste faptul ca nu mai eram primul lor client. Timpul si betivii din vama au stricat, sau poate doar au oferit mai multa personalitate, canapeleor improvizate de pe faleza aflata intre Vama si 2 Mai.

Si totusi m-am bucurat de buretele uzat. Eram singur si aveam bere. In plus nu trebuia sa-mi fac griji ca as putea sa distrug mobila noua de Ikea. De ceva timp se pare ca imi pasa, prea mult, as spune eu cateodata, de lucrurile, si de oamenii din jurul meu. Daca sunt al 5438 client e ok sa-mi cada scrum pe canapea. E ok sa-mi doresc doar placeri de moment cu o tipa care a ajuns sa caute doar bucurii carnale din partea tipilor. Imi beau insa cu grija berea pe huse proaspat cumparate din Ikea si ma abtin sa fiu iubit atunci cand sufletul ei nu a fost inca ranit.

Si am fost singur in Vama. O infinitate de vise si de posibilitati. Am dansat la stalp dar nu am facut baie dezbracat la rasarit. Din toti oamenii cu care as fi putut sa impart nisipul am ales sa-l impart cu mine. Imi place sa fiu singur dar mi-as dori ca acum sa vina cineva in Argentin, unde am ales sa ma retrag cu paginile necitite, si sa ma caute. Si intre timp, ca si cum ar citi gandurile clientilor lui, Nea’ Vasile s-a asezat la masa mea. Ii sunt client de 6 ani probabil, e prima oara cand impartim o masa.

Si m-am uitat la mare. Am citit, am baut si am dormit. M-am trezit si marea era tot acolo. Am coborat la stalp si nisipul plin de chistoace imi bucura talpile. Imi tineam sandalele cumparate cu 700 de rupee din cel mai estic punct din Delhi si ma intrebam de ce lucrurile nu pot fi atat de simple si in viata. Sa bei 6 beri privind marea si apoi lucrurile sa fie asa cum te astepti sa fie. Nisipul sa fie nisip. Marea sa fie mare. Dragostea sa fie dragoste. Tristetea sa fie trista. Atingerile sa fie atingeri. Saruturile sa fie umede. Privirile sa fie albastre.

Si am intrat in marea verzuie. Pe mal am lasat palaria imprumutata de la tenul alb si parul blond. Am primit spre tarm si am continuat sa inot si dupa ce am trecut de geamandura. Am incercat sa ating cu picioarele nisipul dar apa era deja prea adanca. Dupa ce ai trecut de sferele rosii din metal care sunt ancorate de realitate nu mai ai decat doua optiuni: fie te intorci la mal fie continui sa dai din picioare sperand ca o sa ramai la suprafata. Am ales sa sper ca voi ramane la suprafata. In momentul in care mi-am dat seama ca as putea alerga 40 de km in mai putin de 4 ore dar nu pot sa inot inca 20 de metri m-am intors. Nu ma gandeam ca as putea sa ma inec dar nu m-as fi simtit bine in pielea mea daca l-as fi facut pe salvamarul de pe mal sa fluiere din cauza mea. Inainte sa ma intorc pe mal m-am oprit la geamandura si m-am uitat la tarm din nou. Nu stiam prea clar de ce ma intorc dar cu siguranta nu as fi vrut sa raman pentru totdeauna la malul unui larg de mare.

Si, dintr-o data, imi doresc ca intr-o zi de 11 sa merg la gara la 11:11, sa ma urc in primul tren care pleaca de la linia 11 si sa cobor la a 11-a statie.

Probleme de matematica

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 12, 2012 @ 16:00

Periodic imi vine in minte o intamplare de acum 15 ani. Eram in clasa a 5-a si am furat echivalentul a 15 lei de acum. Se aflase si imi era rusine sa merg la bunici pentru ca toti faceau glume pe seama mea. Cred ca timp de cativa ani am evitat sa ma intalnesc cu unchiul din a carui geaca am luat banii. Aveam 11 ani asa ca lumea nu m-a judecat prea mult. De ce i-am furat? Ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Unchiul de care va spuneam, niciodata nu mi-a placut de el, a venit in vizita si eram singur acasa. L-am condus in dormitor si m-am oferit sa-i duc geaca pe cuierul din hol. Inainte sa ii pun haina i-am cautat in buzunar si i-am luat cam un sfert din bani. Dupa ce a pleacat am dat fuga la librarie si mi-am luat culegerea de matematica de care credeam ca am nevoie ca sa ajung la olimpiada judeteana de matematica. Am ascuns cartea sub canapeaua din sufragerie pana cand mama a aflat de furt. Nu mai tin minte daca m-a batut sau m-a certat. Tin minte doar ca evitam sa ma intalnesc cu victima jafului.

De ce imi aduc aminte constant de aceasta intamplare? Pentru ca, mai des decat mi-as dori, sunt pus in situatii similare. Din fericire nu mai sunt nevoit sa fur bani ca sa-mi cumpar carti dar sunt nevoit sa evit anumite discutii. Nu ma intelegeti gresit, acum 15 ani nu ma simteam prost pentru ca am furat echivalentul a 15 lei ci pentru ca i-am luat ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Daca i-as fi luat ca sa-mi cumpar dulciuri sau jucarii era de inteles dar ce copil normal ii fura pentru a-si cumpara o carte? Discutii de genul asta incerc sa le evit si acum, dupa atat de multi ani. Cred ca de asta vorbesc si scriu atat de mult despre sex. E un lucru general recunoscut: generatia noastra e preocupata doar de sex. Si eu sunt intr-o oarecare masura dar mai mult conteaza problemele de matematica (de genul: cum aliniezi 18 fluturi intr-un stomac astfel incat sa supravietuiasca cat mai mult timp)

Din cauza sentimentului de vina nu am fost niciodata in stare sa deschid respectiva culegere de matematica. Daca-mi aduc bine minte am fost chiar mediocru intr-a 5-a si a 6-a la matematica. Nu am avut nici o problema la “scoala” dar nu am fost la nici o olimpiada. Ma multumeam sa rezolv ecuatii cu o singura necunoscuta si sa desenez bisectoare. Dupa ani si ani treceam din nou si din nou prin aceiasi situatie. Cand gaseam o tipa pe care sa o iubesc pentru zambet si fluturasi ma multumeam sa o iubesc clasic si conventional cu un accent pe sex si nu pe dragostea de care imi era rusine. Facand asta m-am trezit intr-o cusca creata din dorintele axate pe intimitate. Imi doream un viitor futand orice prezent il gaseam disponibil.

Acum incerc sa rezolv probleme complexe de matematica fara sa stiu macar cat e un e de x derivat.

Post fara nici o noima

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu July 25, 2012 @ 14:18

In anul 3 eram la BCU sa invat pentru una din restantele din anul 2. Plictisit de tranzistoare si diode am cautat in baza de date a bibliotecii ceva de citit. Nu ma intrebati cum dar am ajuns sa rasfoiesc o carte care nu mai fusese rasfoita pana atunci. Nu stiu cum se chema colectia de scurte povestiri dar stiu ca fusese publicata in doar 200 de exemplare si cel pe care il aveam eu in fata nu fusese deschis niciodata. Nu avea prea mare importanta ce era scris intre paginile unite intre ele; placerea venea din sentimentul de a fi primul care intoarce acele pagini si din nevoia de atentie pe care trebui sa o acord unor fasii de hartie. De obicei sunt destul de neglijent cu cartile pe care le citesc dar atunci o tratam ca pe o fiinta cu respiratie proprie si incercam sa fie cat mai putin chinuitor pentru ea desprinderea paginilor una de cealalta.

Acum cateva saptamani am ajuns singur in Vama. Obosit de oamenii de pe plaja m-am retras la cea mai indepartata terasa, undeva pe faleza ce duce spre 2 Mai. Am fost primul lor client. Au pus frigiderele in priza in momentul in care am ajuns si in timp ce-mi beam berile montau lustrele de la Ikea. M-am simtit in elementul meu intr-un loc fara meniuri si fara clienti. Era exact ceea ce aveam nevoie: un loc deschis pentru a-mi evidentia singuratatea. Un catalizator pentru nevoia de a fi “primul client”.

Lucram la licenta cand am ajuns sa am aceiasi carte in mainile mele. Pe prima pagina era scris cu pixul “Tare coaie!”.

Argentinul e deschis de peste 20 de ani. Unul din motivele pentru care imi place sa esuez la o masa acolo e si faptul ca plutesc in aer povesti inca in viata dar mai ales povesti de mult moarte. E fascinant sa culegi franturi din vieti ce sunt si mai ales au fost. Ajuta si faptul ca sunt strain de ele, sunt cel mult musca care se plimba prin camera in care iubirile erau traite si ucise, prieteniile mimate si tradate, amintirile reinviate si uitate.

Scriu lucrurile astea fara nici o legatura intre ele de la Pizza Hut unde vin de obicei singur ca sa mananc ceva decent si rapid si sa scriu in pauza de pranz. In India mergeam la Pizza Hut sa mananc ceva fara sosuri dubioase si nepicant. Tin minte insa ca prima oara cand am mers la Pizza Hut a fost in Anul 1 dupa ce am primit prima bursa. Am mers sa sarbatorim intr-un mod burghez pentru noi. Acum e ca si cantina cu mancare infecta in care mergeam de obicei atunci.

Cand ies undeva sa beau cel mai ciudat ma simt cand ajung intr-un loc unde lumea petrece deja de 5 ani. E greu sa intrii in atmosfera. Cel mai simplu ar fi daca cineva ar iesi de la petrecere si sa te scoata doar pe tine la o bere in alta parte dar sunt constient ca nu schimbi localul si petrecerea pur si simplu dupa atata timp asa ca atunci cand se intampla asta imi beau berea linistit si incerc din cand in cand sa dau noroc cu oamenii ametiti de atata baut.

<<< Previous Page - Next Page >>>