Insemnari

Revulter cun Darmut

Filed under: Exercitii,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu July 9, 2013 @ 17:00

Tema suna cam asa: “Scrieti un text pornind de la urmatorul vers: ‘Revulter cun darmut as miunt rifti'”

M-am trezit singur şi plin de nisip. În jurul meu nu se găsesc decât deşeuri. Unele dintre ele sunt reciclabile, altele doar biodegradabile. Nu pot să mă decid din ce categorie fac eu parte. Cel mai simplu ar fi dacă aş fi din a doua, dar dacă, prin absurd, aş rămâne aici, nemişcat, oasele mele ar mai trăi şi peste mii de ani. Sunt, deci, sper, din a doua categorie: reciclabil. O să fiu pus într-un container verde, sau albastru, şi după un scurt proces de reeducare o să mă trezesc altcineva.

Aici, însă, nu există nici un container; există doar marea în care vomiți ca să te degradezi; să te biodegradezi puţin câte puţin. Locul ăsta însă e foarte bun de eşuat; o poţi face oriunde şi cu oricine; cu oricare din tine. Pe Cris l-am descoperit ultimul şi e cel mai greu să scap de el. A venit pur şi simplu și nu a mai vrut să plece.

Acum o seară mă ţineam de geamadură şi încercam să ţin pasul cu oamenii care pluteau în jurul meu. Nu ştiu din ce erau făcuţi şi ce îi motiva să stea deasupra apei, dar eu mă ţineam cu disperare de bula de aer captivă în masa de plastic. Eu nu eram motivat de nimic, doar captiv. Un plastic roşu decolorat cu puncte negre de la mucurile de ţigară ce se degradează în mai puţin de 2 zile în apa sărată.

M-am tot pișat în mare dar niciodată mai mult de atât. Mi-era frică să nu plutească şi să ajungă la un moment dat lângă colacul unui prichindel care să ia bucata de rahat în gură doar pentru că promite a fi ciocolată. Marea mă ajută să mă simt liber. Lumea e a mea pentru că pot, simultan, să-mi iau coaiele în mână şi să privesc umbrele dansând pe plaja mizeră. Asta e libertatea de rahat pe care mi-o doresc.

Am ajuns la mal. Sunt una din umbrele ce simulează libertatea în jurul unui stâlp. M-am lăsat purtat de un val şi am eşuat din nou aici. M-au întâmpinat cinci puli blege ce desenau inimioare pe nisipul deja ud. M-am ridicat cu demnitate, mi-am căutat chiloţii şi am început să dau din cap şi să-mi mişc picioarele. Oricât de mult aş vrea să fug, lumea mea încă nu se vrea descoperită. Mai stau aici. Mâzgălesc cu sfârcuri pe sinapse şi-mi imaginez cum e să te albastru până la capăt.

Portocaliul de la cinci patruzeci şi trei scoate ce-i mai rău din mine. Îmi vine să mă arunc din nou în apă. Norocul meu e că cinci braţe se ţin strâns de gâtul meu. Cunosc doar unul dintre ele. E a lui Cris. Avea aceeași culoare ca și ţiganul care a murit sub ochii mei când aveam 5 ani. Cerşea în fiecare zi în faţa magazinului de pâine de la Fortuna. În acea zi a întins mâna în faţa copilului ce eram şi a murit. Pur şi simplu. Care erau şansele ca un puşti să-i dea banii de îngheţată?

Valurile sunt atât de verzi încât nu mai rezist. Mă caut prin slip şi nu găsesc nici o monedă. Mă arunc asupra portofelului tipului de pe cearşaful de lângă şi găsesc două monezi de 50 de bani. Le iau şi mă îndrept spre prima tipă topless pe care o văd: v-aţi uitat restul, domniţă!

Ratacind prin secara

Filed under: Din viata,Personal,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu June 15, 2012 @ 20:02

Si eram copil. Era vara si timp de aproape trei luni aveam un singur tel in viata: sa duc si sa aduc vaca de la pascut. Acolo se descurca singura. Evident ca era un lucru impus din exterior dar e greu ca la 10 ani sa faci diferenta intre ceea ce iti doresti tu sa faci si ceea ce vor oamenii din jur ca tu sa faci. Eram madru ca aveam un rol, oricat de mic, in procesul de obtinere a branzei cu smantana (intre noi fie vorba, nu stiu cati dintre voi au mancat branza cu smantana si mamaliga facute din laptele produs de o vaca pe care o poti privi in ochi si de papusoi cultivat de unchi, veri si matusi).

Dupa primele saptamani mi-am dat seama ca imi trebuie si un scop mai nobil (din fericire inca nu murise vaca cea batrana care ma urma obidienta spre pascatoare; cu tanara vitica ce descoperea pentru prima oara exteriorul grajdiului urma sa fie mult mai complicat dar asta poate o sa va povestesc in alta insemnare). Asa s-a nascut dorinta mea de a scrie o poezie. O poezie altfel. Nu intelgeam "Catelus cu parul cret" si eram frustrat ca am terminat clasa a 4-a si invataroarea ne obliga sa invatam versuri ridicole.

M-am decis sa scriu eu o poezie. Cuvant cu cuvant. In fiecare zi un cuvant nou, ne mai auzit pana atunci. Aveam 6 ore sa invecinez 6 litere. Parea un lucru relativ simplu de facut, cu siguranta mult mai simplu decat sa adun toate numerele de la 1 la 2000 in mai putin de 15 minute, problema pe care o primesem cu cateva luni inainte la olimpiada de matematica (sa-mi fie iertat ca nu stiam in clasa a 4-a cum sa calculez o progresie aritmetica). Sa revenim la oile, adica la cuvintele, noastre. Eram convins ca vegheatul vacii imbatranite ma va ajuta sa scot cele mai bune litere din mine. Am reusit insa cumva sa ma pierd in infinitate de fire de iarba si in "glasul rotilor de tren" care treceau cam la fiecare ora pe langa pasunea aflata la periferia satelor.

Dupa 4 zile nu am reusit sa scot nici macar o litera. Imi era imposibil sa ma decid daca ar fi trebuit sa-mi incep poezia cu un A sau cu un E sau cu un D sau… asa ca ma scufundam in paginile lui Jules Verne si imi spuneam ca am timp sa fac un lucru atat de simplu, sa gasesc o litera, in drumul spre casa. Si intr-a 4-a zi mi-am zis ca asa nu se mai poate si ca "R" e la fel de buna ca oricare alta litera. Nu venea de la nimic. Poate ca vaca pe care o pazeam a pascut iarba in forma de R, poate ca a trecut un Rapid pe langa noi, poate ca eram patriot de pe atunci…

In urmatoarele 3 zile am gasit primul cuvant: Revulter. Joitei ii placea. Era un inceput bun. Eram dupa o saptamana mai entuziasmat ca la inceput in timp ce treceam calea ferata si m-am hotarat sa sarbatoresc prima victorie impotriva lui Zorel (sau cum il chema pe saracul caine cu parul cret) asa ca mi-am lasat vaca singura si m-am bagat intr-un zmeuris de la marginea caii ferate. Ma infructam din fructele feroviale cand am auzit semnalul tras de personalul de 9. Dupa 5 secunde de intense cugetari mi-am dat seama ca nu e prea intelept sa stau acolo in timp ce trece trenul asa ca m-am hotarat sa ma alatur animalului care ma astepta linistit. Am trecut peste calea ferata in timp ce un sunet infernal mi-a strabatut prin timpane. Trecusem la mai putin de 20 de metri de tren. Am ramas inmarmurit si ma uitam in ochii vaci care-mi spunea in felul ei ca ar fi trebuit sa raman in zmeuris.

A murit Salinger

Filed under: Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu January 29, 2010 @ 00:10

In clasa a 10-a profa de Psihologie mi-a imprumutat “De Veghe in Lanul de Secara” spunandu-mi ca o sa-mi placa si ca o sa ma regasesc in Caulfield. Nu stiu cat de mult m-am regasit atunci in el dar stiu ca m-au marcat naturaletea si sinceritatea lui “bolnava” (mai multe aici: http://gelu11.ro/2008/02/14/despre-secara-si-trei-tone-de-latex/). Dupa ce am terminat cartea am mers sa-mi iau si eu propriul exemplar. De asemenea primul lucru care l-am facut cand am ajuns in San Francisco a fost sa merg la o librarie si sa-mi cumpar “The Catcher in the rye”. Intre timp am mai primit un exemplat in engleza si mi-am cumparat tot ce a fost publicat de Salinger la Polirom.

Daca nu-l descopeream pe Salinger sunt convins ca insemnarile astea erau total diferite. M-a marcat stilul lui. Mai jos doar cateva franturi din cum l-am simtit eu pe  Salinger …http://gelu11.ro/2006/03/22/revulter-cun-darmut-as-miunt-rifti-2/

http://gelu11.ro/2008/04/21/trei-nopti-de-veghe-pe-deal/

http://gelu11.ro/2008/10/06/curva-proasta/

Sa nu uitam cum se termina pasajul meu preferat din carte…

Ajunsesem să ne urîm de moarte. Era clar că n-avea nici un rost să încerc să duc o discuţie inteligentă cu ea. Îmi părea îngrozitor de rău că începusem discuţia.

― Hai să ieşim de aici, i-am zis. Şi, dacă vrei să ştii, mă doare-n fund de ce crezi tu.

Melc gri

Filed under: Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu October 2, 2008 @ 13:56

Te-ai simtit vreodata ca un melc cu cochilia alba? Cand zic “melc” nu ma gandesc la “animalul” care se misca extrem de incet si nici macar la faptul ca isi poarta casa in spate. Nu te-ai simtit niciodata ca un melc? Nici eu. Prevad ca nu se va intampla asta niciodata dar in dimineata asta in timp ce treceam pe langa facultate nu am putut sa nu ma intreb cum se simte un melc. Un melc cu cochilia gri. Un gri de ala murdar pe care toata lumea il percepe ca pe un alb nespalat sau in cel mai bun caz ca un negru acoperit de un strat semi transparent de vopsea alba. Si totusi, daca el asa s-a nascut, cu cochilia de o culoare incerta, de ce sa se simta ca un melc alb sau unul negru?

Ok, am stabilit (sau nu?!?!) cum nu se simte un melc gri dar oare e deajuns sa eliminam, ca pana la urma cochilia lui e acoperita dintr-o combinatie nedefinita de alb si negreu, ceea ce stim ca nu se aplica? In fata unui drum de 20 de metri care il separa de campul verde va incepe sa alerge spre sursa de clorofila (ca un melc alb) sau va sari in sus si va astepta sa se invarte pamantul pana ajunge in dreptul pajistei si sa cada linistit pe covorul de iarba (ca un melc negru)? Cel mai probabil va sari, se va accidenta la aterizare de asfaltul dur si nu va mai putea alerga niciodata.

Vroiam sa scriu mai mult despre aceasta specie de melci care mi-a stors neuronii in dimineata asta dar stim cu totii ca oamenii din industria Software nu sunt platiti la kilogramul de melci culesi.

P.S. Sper ca si-a dat seama toata lumea ca postul asta, si nu numai, nu e decat o ghicitoare pe care o scriu azi pentru cel ce voi fi peste 10 ani.

Studiu sec

Filed under: Aberatii,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu September 26, 2008 @ 21:33

In anii 30 o ecipa de cercetatori americani (bunicii celor care incearca acum sa dovedeasca faptul ca urmand o cura de slabire cu carne de vita poti pierde pana la 20 de kilograme in doar 2 saptamani) au incercat sa dovedeasca printr-un studiu efectuat pe 15.658 de fluturi ca acestia se nasc ca sa zboare. Acest studiu a artat faptul ca 10,3% din fluturii studiati isi doreau sa ajunga in vitrinile familiilor cu copii sub 13 ani, 13,5% doreau sa ajunga pe perele unui burlac/burlace, 14,2% pe noptiera batranilor iat restul de 61.7% isi doreau pur si simplu sa zboare pe deasupra campiilor pline de margarete (tot timpul m-am intrebat ce isi doreau restul de 47 de fluturi dar probabil ei erau pur si simplu artisti rebeli si nu vroiau decat sa numere pietre).
Rezultatele studiului prezentat mai sus a socat lumea (noroc de cel de-al doilea razboi mondial care i-a facut intr-un final sa uite de aceste cifre revoltatoare)
Sa revenim totusi la aceasta specie atat de putin apreciata. Dupa publicarea rezultatelor s-a intamplat un lucru relativ ciudat. Jumatate din fluturii care zburau spre plasele oamenilor au inceput sa le povesteasca prietenilor cat de mult le place libertatea desi visau ca impart peretele cu o chitara veche. Pe de cealalta parte o treime din fluturii iubitori de margareta isi exprimau pasiunea pentru borcanele de pe noptiera.