Insemnari

Ghinionul Georgianei

Filed under: Uncategorized — Gelu September 3, 2015 @ 18:57

Salut Gaby,

Eu sunt Georgiana, am 33 ani, sunt virgină și gravidă. Gata, am scapăt de asta!  

Ți-am găsit mail-ul într-un anunț în care spuneai că știi să găsești punctul G oricui și faci pe oricine să geamă. Nu spunea, dar am presupus că ești un gigolo și te refereai la femei când spuneai oricine, că nu era în secțiunea gay a site-ului. De asta îți scriu.

Acum o săptămână am fost la ginecolog, care mi-a zis că am rămas grea și mi-a și confirmat că am himenul intact. Sunt prima pe care o întâlnește așa. Se pare că în State una din 200 de femei declară că au rămas însărcinate în timp ce erau virgine. Nu e atât de rar, dar dacă află cei de la Gândul, sau alt ziar sau revistă glossy, sigur mă transformă într-o nouă Marie, născătoare de Dumnezeu, sau măcar de-un mare geniu. Vreau să scap de grija asta. De himen, nu de copil.  

Probabil că te întrebi cum am ajuns în ipostaza asta. Nu e greu de ghicit. Am întâlnit într-un club un tip, George, care părea puțin golan, dar care avea fizicul unui gladiator și după câteva dansuri mi-a lăsat impresia că e cineva gentil și grijuliu. Nu aveam de unde să ghicesc că-mi va arunca o grenadă în viață și apoi o să plece. Hai că exagerez și eu puțin, nu e chiar așa de tragic.  

Am ajuns la mine, am o garsonieră prin Grozăvești, și am început să ne mângâiem. Sincer, pe mine mai mult mă gâdila decât să-mi ofere plăcere, dar nu mai avusesem oaspeți de ceva timp. Am ajuns goi unul lângă altul relativ repede. Acum că mă gandesc, eu voiam mai mult să scap de virginitate, decât altceva. El și-a mișcat buzele peste tot corpul meu, eu i-am luat-o în gură, că la asta mă pricep destul de bine. Ca paranteză, am avut două relații destul de lungi și doar asta făceam în dormitor. Primul era penticostal, al doilea impotent, oricât mă chinuiam eu.  

După un timp și-a pus un prezervativ, mi-a ridicat genunchii pe umerii lui și a încercat să mă penetreze. S-a prins repede că-i ceva ciudat și m-a întrebat. I-am zis că da, sunt virgină, dar l-am rugat să continue. A încercat, dar s-a înmuiat din prima și după câteva încercări nereușite și-a dat prezervativul jos și s-a ridicat ca să-l arunce în găleata de gunoi de la baie. Când s-a întors mi-a zis că e un gentelman, că nu vrea să mă rănească, nu știe sigur unde o să duca relația, să nu ne grăbim. Am mai auzit asta de câteva ori, nimic nou. Am început totuși să-l sug din nou, avea un gust ciudat de la căcatul de latex, și și-a mai revenit. Erect și excitat a încercat încă o dată să și-o bage. A ejaculat însă la intrare lăsându-mi și sarcina și himenul intact.  

L-am sunat și pe el să-i zic, dar mi-a închis după ce mi-a spus că acum e în Germania și că oricum nu vrea ca în arborele lui genealogic să apară un copil din flori. O să apară oricum, printre geamgii, gunoieri și geologi. Ghinion! Ca să-l citez pe președintele nostru.  

Gata, nu te mai rețin. Mă duc în bucătărie să mănânc niște găluște cu ghimbir și poate și niște griș cu lapte sau măcar niște ghiveci rămas de ieri.  
Aștept răspuns, cu detalii de preț și când ești liber.  

G.  

P.S. Ai putea să aduci cu tine o adeverință de la doctor care să ateste că nu ai gonoree sau alte boli genitale?

Bine in pielea mea

Filed under: Uncategorized — Gelu May 24, 2014 @ 18:17

Aseara eram in Club A si mi-am dat seama ca au trecut exact zece ani, plus/minus cateva zile, de cand am fost intrebat ce vreau sa fac peste zece ani. Am mai povestit de asta: vroiam sa ma simt bine in pielea mea. Mi-am adus aminte de asta pentru ca am realizat ca-mi traiesc visul din liceu.

Nu am casa, nu sunt casatorit si nici copii nu am, nu am masina si nici macar carnet, dupa opt ani in aceiasi corporatie sunt “tot tester” (citand o fosta prietena cu care am iesit recent la bere), nu am publicat nici o carte dar cu toate astea nu prea am de ce sa ma plang.

In dreapta noastra era un tip iesit la agatat. Intr-un final a convins o copila sa danseze cu el si in scurt timp dansau lasciv chiar langa noi. M-am tot uitat la ei asteptand primul lor sarut. A trecut mai bine de un an de cand am trecut prin emotiile primei atingeri de buze. Mi se facuse dintr-o data dor de senzatie, de incertitudinea legata de reactia ei, de limba cu care nu stii exact ce sa faci. As fi vrut sa fiu in locul tipului.

Erau cateva tipe pe care le-as fi sarutat; sanii unora pareau extrem de promitatori si as fi vrut sa-i simt in palmele mele; cu unele tipe ar fi fost interesant de ajuns in acelasi pat. Important insa e faptul ca n-sa fi dansat cu o alta tipa si nici n-as fi vrut sa am trezesc langa altcineva. Ma simteam bine in pielea mea pentru ca dansam si ma sarutam cu cine trebuie.

Cat de ciudat e sa fii fericit. Ma uitam la grupul de tipi iesiti la agatat si eram putin gelos pe ei. Uneori speranta ca n-o sa dormi singur in noaptea asta e mult mai puternica decat siguranta unui pat impartit cu persoana pe care o iubesti. Inca mi-e greu sa inteleg cum am ajuns aici. Da, am o varsta, dar nu inteleg cand am renuntat la confortul singuratatii si tristetii existentialiste. Era atat de usor sa ma plang de lipsa implinirii; e atat de greu sa constientizezi ca ti-e bine.

Resuscitare

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu April 5, 2014 @ 20:16

Au trecut cateva luni de cand nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de cand nu am mai scris pur si simplu. Ati citit textele care au iesit intre timp, dar cred ca v-ati dat seama ca sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal asa ca a inceput sa scuipe confesiuni pe internet. Da, e dragut sa citesti povesti cu diacritice si texte peste care am trecut de cel putin trei ori inainte sa le public, dar nu la asta ma gandeam cand, acum o eternitate, am cumparat domeniul sau cand am inceput sa scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam ganduri aparute la intamplare si publicam imediat. Asta incerc sa fac si acum, oricat de greu ar fi la a 6-a bere din sambata asta.

Aseara mi-am dat seama ca am renuntat, fara sa imi dau seama, la un lucru care ma definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama cand s-a intamplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mandru dar, oricum, m-a surprins faptul ca m-am schimbat pur si simplu. Nu am realizat niciodata momentul in care nu am mai folosit o expresie care ma definea atunci, dar care ofensa pe multi.

Stabilitatea asta ma omoara in momentele in care vreau sa fiu “creativ” “pur si simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor marete e o relatie in care pana si tu crezi. Ceva de genul e si situatia in care ma aflu eu acum. De fiecare data cand stau in fata tastaturii mi-as fi dorit sa fiu un tip singur care nu stie cum sa faca rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel putin pentru partea cu scrisul.

Pentru cei care au rezistat pana aici si nu si-au dat seama ca scriu de dragul de a scrie am un mic secret de impartasit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nici o idee geniala de povestit.

Acum ca sunt singur pe pagina asta vreau sa-mi aduc aminte ca au existat momente in care am simtit ca spun lucruri geniale. De obicei asta se intampla dupa a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz si am simtit asta. Eram pe malul Oltului, nu stiu daca pe cel cu perfectul simplu sau pe celalalt si pustanii de liceu se inecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colectia de povesti de la Rao, in timp ce o tipa, relativ buna de cucerit in alte imprejurari, statea deasupra unui tip scos cu greu din apa. Ati crede ca incerca sa-l resusciteze, tinand cont ca nu mai respira dupa ce a stat cinci minute sub apa, dar nu, ea repeta niste replici dintr-o adaptare dupa Romeo si Julieta. As fi retinut din ceea ce zicea daca nu as fi fost socat de faptul ca ea nu era singura care incerca sa salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc “resuscitare prin clasicism”.

In jurul prosopului meu stateau zeci de liceeni aproape morti. Deasupra fiecaruia dintre ei stateau tinere recitand versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial daca nu ar fi murit toti cei ce erau resuscitati cu poezie. Mi-am ridicat prosopul in momentul in care au ajuns primele ambulante. Nu vroiam sa fiu partas, mai mult decat am fost, la povestea adolescentilor inecati in Olt. Eram inca in concediu, nu voiam sa pierd nici un minut raspunzand intrebarilor celor de la politie sau reporterului de la ProTv.

Intre noi fie vorba, toata povestea a pornit de la faptul ca cei 13 liceeni morti doreau sa cucereasca aceeasi tipa. O gagica, Andreea, care  la iesirea cu clasa le-a zis colegilor ca se va saruta cu cel care va reusi sa stea cel mai mult sub apa. Erau 27 in clasa. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine cand a ajuns prima ambulanta.

Capsune cu mamaliga si smantana

Filed under: Uncategorized — Gelu November 1, 2013 @ 03:12

Am trecut în grabă pe lângă tarabele cu ceapă, mărar, pătrunjel și alte verdețuri în căutarea bătrânei de la care făcusem cumpărăturile cu o săptămână înainte. Era în același loc.

– Tanti, căpșuni nu mai aveți?

– Nu mai am, maică, s-au terminat. Nu am pus decât 8 straturi. Restu ceapă și roșii. Nu vrei niște roșii? La fel de dulci ca căpșunile.

– Dați-mi două kile atunci. Dar, nu știți dacă mai are cineva pe aici căpșuni ca ale lu’ matale?

– L-am vazut în microbuz de dimineață pe badea Vasile cu o traistă de căpșuni. De la el iau eu răsadurile. Stă pe la colțul cu flori.

I-am mulțumit și am luat roșiile. L-am găsit după ce am reușit să trec prin toată agitația pieței de cartier la sfârșit de săptămână. Avea doar o sacoșă de rafie întinsă pe beton.

Arătau așa cum trebuie. Unele puțin verzi, altele mai mult roșii, unele mai mici, altele nefiresc de mari. Fiecare în felul ei, dupa cum a reușit să se bucure de soare sau de gunoiul din grajd împrăștiat în primăvară pe straturi. I-am cerut un kilogram. Bătrânul nu a spus nici un cuvânt, i-am dat banii, i-am mulțumit și am dat să plec. Ceva mă oprea. Mă uitam la ridurile de pe fața lui în timp ce țineam amândoi de punga neagră plină de căpșune. Îmi părea cunoscut, dar mi-era imposibil să-mi dau seama de unde. Într-un final a dat el drumul. Am mulțumit și am plecat.

Când m-am întors acasă ea încă dormea. Am preparat micul dejun încercând să nu o trezesc. E atât de frumoasă când doarme, iar eu nu înțelegeam neliniștea de adineauri. Într-un final am pus pe masă farfuria cu mămăligă, căpșune și smântână sub privirea ei buimacă. Nu a gustat decât din căpșunele cu smântână. Eu mă luptam cu o cocoloașă de mălai când mi-am dat seama de unde-l știam. Împărțisem același compartiment cu mai bine de doi ani în urmă. Eu eram singur în trenul spre casă, iar el o ținea de mână pe o bunică ce dormea pe pieptul lui.

Imaginea lui de atunci era în continuare extrem de clară. Moșul din piață părea mult mai slăbit, mai abătut și cu mult mai puțin chef de vorbă decât vecinul de compartiment. Acum nu-i mai strălucea fericirea în ochi.

– Eu merg până la Botoșani. Schimbăm la Verești. Dumneata?

– Puțin mai departe. Gura Humorului.

– Am fost și eu pe acolo. Mai e piața aia mare?

– Piața?

– Aia de lângă primărie. Au demolat-o?

– Nu, mai e.

– Am vândut pe acolo acum vreo 10 ani. Se mai vând căpșuni?

– Căpșuni?

– Vindeam din iunie până în septembrie. Proaspete. Toată vara. Aveam metoda mea. Încă o am. Sunt primul și ultimul cu căpșuni. Cele mai dulci și cele mai gustoase.

Nu i-am răspuns și m-am întors la cartea mea.

– Îți plac?

– Ce?

– Căpșunile, ce altceva!

– Da, cred. Nu mă dau neapărat în vânt după ele. Sunt ok.

– Nu neapărat? Păi știi să le mănânci?

Ce puteam să-i răspund? Cum aș fi putut să le mănânc altfel decât cu zahăr sau cu frișcă. A continuat tot el:

– Nu se mănâncă așa, pur și simplu. Trebuie mâncate cum trebuie, cu mămăligă și smântână. Altfel nu are sens.

– Mămăligă?

– Păi cum altfel. Dar să fie caldă.

În momentul acela bătrânica, ce se trezise, a intervenit:

– Lasă-l pe săracu băiat. Nu-i mai umple capul cu prostiile tale. Ce-i pasă lui de căpșunile tale. Culcă-te și tu că mâine iar te plângi că ești prea obosit să dai cu furtunul. De când m-ai luat tot umpli capul cu prostii la oamenii din tren.

S-a lăsat liniștea în compartiment. Nici unul dintre noi nu a simțit nevoia să-i răspundă. După ce a adormit din nou, bătrânul a continuat.

– Încă îmi mai aduce aminte de prima săptămână după nuntă. Mergeam la ai ei, undeva pe la olteni, și în compartiment cu noi erau niște franțuji. Pe vremea aia mai știam și eu ceva limbă străină, acum “no parle français”. Îmbătrânești, uiți. Eu mă chinuiam în franceză, unul dintre ei în română. Asta mică dormea ca acum. Se mai trezea din când în când și îmi spunea că îi deranjez. Dacă acum e frumoasă, atunci era dumnezeiește de frumoasă. Aș sări din tren acum pentru ea, atunci aș fi fugit în jurul lumii, de două ori, s-o știu fericită. Și suntem de 50 de ani. Uite, baba asta aduce ce-i mai bun din mine. Se plânge de căpșuni, dar s-o vezi cât e de mândră când ducem primii lădițele pline la piață. După două săptămâni mai apar și alții, oricum nu se compară. Se chinuie și ea, așa plăpândă cum o vezi. Trece singură printre straturi să vadă ce buruieni au mai apărut, deși-i bolnavă săraca. Amu nu se mai poate apleca să le scoată, dar le notează în fiecare zi și le zice lu ăla mare a nostru unde-i buruiana. Îi tare mândră, suflet bun. Și ce noroc că am găsit-o, olteancă mică ce e.

M-am întors agitat în piață. Am ocolit-o de 4 ori fără să-l văd pe nea Vasile. După 30 de minute am dat de tanti cu roșiile.

– Sărumâna. Îl caut pe nea Vasile, cu căpșunile. Știți dacă e pe aici?

– Nea Vasile? Nu mai e. Le-a terminat de dat și s-a prăpădit. Îl aștepta de vreo lună tanti Maria.

Singur in Vama

Filed under: Uncategorized — Gelu September 9, 2013 @ 15:07

Vama nu mai e ce a fost. Nu mai exista sentimentul de implinire pe care il aveam atunci cand vegetam singur prin crasmele de aici. Ceva s-a schimbat. Anul trecut am venit de doua ori singur pe aici si a fost exact ce imi doream: angoasa, depresie, neputinta, tristete. Intr-un singur cuvant: echilibru. Am vrut sa ajung si anul asta la sentimentul asta de implinire. Sa vin si sa fiu doar cu mine. 50 de ore de pseudo singuratate, sa ma bucur ca nu trebuie sa tin de mana pe cineva sau sa sarut, sa nu fiu obligat sa ma simt bine, sa fiu la ani lumina de orice sentiment de fericire. Am venit, am poposit singur cu o carte pe o tarasa pustie si nimic. Nimic. Nici o angoasa, sici un sentiment nobil de tristete, nici o depresie, nimic. Un singur sentiment, o singura intrebare care imi tot trece prin cap: “De ce dracu stai singur ca prostu?”

Singuratatea nu mai e ce a fost. Ma foloseam de stalpul umbrelutei sub care stateam ca sa ma redescopar. Acum am vazut-o doar ca pe o bucata de lemn care nu poate fi invartita pe ritm de salsa. Mi se parea normal sa stau singur pe plaja desi aveam o multime de prieteni dragi pe o raza de doar cateva sute de metri. Azi, insa, in loc sa-mi savurez berea in liniste am preferat sa socializez. Nu neaparat pentru ca imi era dor de prietena pe care nu am mai vazut-o de mult, dar mai ales pentru ca am inceput sa-mi asum rolul de animal social. E greu, fac pasi mici.

Sanii nu mai sunt ce au fost. Ma uitam la straina topless de langa mine si nu-mi spuneam decat “Dragut!”. Niste carne cu sfarcuri. Nu i-as fi mangait; nu i-as fi sarutat; nu as fi ejaculat pe ei. Am vrut sa o intreb daca a citit ceva de Murakami dar mi-am dat seama ca nu are rost. Erau sanse minime sa inlocuiasca dansul cu umbre. Nu ar mai trebui sa depun atat de multa energie ca sa fug de fericire. Cred ca devin prea batran ca sa mai fiu in stare de asemenea efort. Incerc sa ma scuz si sa-mi zic ca exista si lucruri mai rele decat ea; mi-e frica ca nu incerc decat sa ma mint.

Bodegile nu mai sunt ce au fost. Stateam singur intr-una in Genoa si ma tot uitam la ceas. Cand am stabilit ca stau o ora si apoi ma intorc la ea mi se parea prea putin. Mult prea putin timp pentru a-mi savura obsesiile. Dupa nici 10 minute mi se parea o infinitate fara sens. Eram in concediu, eram fericit, si nu din cauza monologurilor interioare.

Nu mai sunt ce am fost. Poate ca am imbatranit; poate mi-a venit mintea la cap, sau poate pur si simplu nu mai urasc fericirea atat de mult. Cine stie, poate o sa incep sa rad la bancurile la care restul se tin de burta. Pana una alta, stau singur intr-un bar din Vama si nu e chiar asa de rau desi nu mai sunt acel Gelu.

Poker

Filed under: Uncategorized — Gelu April 13, 2013 @ 16:31

Tema: “Povestea personală a unui personaj din expoziţia The Human Body de la Antipa.” Nu am fost inca asa ca am ales poza asta.

Stătea la coadă de trei ore, când cineva din fața lui i-a spus:

– S-a terminat. Nu mai au azi. Trebuie să ne întoarcem mâine dacă vrem să luăm ceva.

Bărbatul, care avea în jur de 35 de ani a transmis mecanic mesajul celui din spate și s-a desprins de mulțime.

– Dar ce se dădea? îl întrebă cel căruia i-a repetat informația. Nu știa ce să răspundă, așa că a dat pur și simplu din umeri. De mult nu-l mai interesa la ce cozi se pune. Știa oricum din primul moment de așteptare că nu va obține nimic și, chiar dacă printr-o minune s-ar trezi în fața cozii, tot nu ar avea niciun ban cu care să cumpere ceva. Motivul pentru care se așează iară și iară la cozi e pentru a nu-și minți soția, care îl întreabă în fiecare seară dacă a reușit să aducă ceva în casă.

– Nu, deși am așteptat ore în șir să cumpăr ceva, îi răspunde el de fiecare dată sărutând-o pe frunte.

De data asta nu se mai simțea în stare să se întoarcă și să folosească același răspuns. După ce s-a depărtat de mulțimea resemnată a început să străbată străduțele luminate de becuri plăpânde, aflate la peste 50 de metri unul de celălalt. Într-unul din colțurile mai întunecate a zărit o ușă roșie deshisă, aflată în contrast cu griul din jur. A intrat fără să se mai întrebe ce se află dincolo. A străbătut un culoar scăldat în lumină și a dat de o încăpere în care trei bărbați stăteau în jurul unei mese.

A stat nemișcat timp de câteva minute, până când cel mai tânăr dintre ei i s-a adresat:

– Mai stai mult așa? Ia un loc.
– Dar nu am nici un ban.
– Tu ia loc. Nu iți face griji de bani. Aici nu ai nevoie.

S-a așezat fără sa mai scoată niciun cuvânt și a ridicat cele cinci cărți care îl așteptau deja pe masă. S-a uitat la ele și nu știa ce să facă în continuare.

– Câte îți schimb?
– Câte?
– Câte cărţi. Una, două sau trei?

S-a uitat din nou nedumerit la cărți și la cei din jur și a aruncat trei cărţi pe masă. Le-a ridicat pe cele primite în schimb și a întrebat cu inocență:

– Și acum?
– Cum adică? Pariezi. Cât de bune îți sunt cărțile?
– Sunt bune, cred. Arată bine. Am și mici și mari, și roșii și negre.
– Atunci pariază.
– Pariez tot. Tot ce nu am.
– Bun. Îmi place de tine. Eu merg. Pun și eu tot ce am.
– Și eu.
– Și eu.

Tânărul care l-a invitat la masă și-a arătat cărțile, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire lăsându-l pe bărbat înmărmurit la masă. Din pragul ușii le-a zis:

– Vă mulțumesc pentru joc. Nevastă-mea va fi fericită. O să avem plămâni, piele și mușchi pentru tot anul. 

Iubiri divergente

Filed under: Uncategorized — Gelu April 24, 2012 @ 17:07

Pana acum m-au iubit cateva tipe. Cel putin asta imi place sa cred. Nu am fost niciodata in stare sa-mi dau seama de ce, sau cum sa ma bucur de asta. De fiecare data cand am realizat am inceput sa ma simt inconfortabil. Mi se pare nefiresc, mai ales atunci cand e ceva ce vine din partea amandurora. Nu stiu de ce mi-am tot imaginat ca singurele iubiri sincere sunt unidirectionale, cu cat tinde mai mult spre obsesie cu atat e mai sincera si adevarata.

Nu stiu daca disconfortul pe care il simt uneori atunci cand ii simt ochii ca ii stralucesc atunci cand ne vedem vine din frica de a nu o rani sau e ceva asemanator cu sentimentul de vina pe care il am atunci cand primesc cadouri fara nici o ocazie. Nu inteleg de ce am senzatia ca sunt un impostor de fiecare data cand simt ca bratele mele ii ofera tot ce isi doreste. La cat de narcisist sunt ar trebui sa-mi fie greu sa inteleg cum de nu ma iubeste toata lumea; stiu ca eu ma iubesc cu toate defectele mele dar daca ea inca nu le-a descoperit si ma va dispretui cand o va face? Un om normal se bucura de afectiunea primita; eu tind sa ma comport ca un mare nenorocit pentru ai arata ca eu nu sunt persoana pe care vrea s-o sarute pe frunte, sunt un impostor care se ascunde in spatele povestilor din India, cuvintelor frumoase si cartilor lui Murakami. Nu m-ar putea iubi daca ar sti ca uneori ma masturbez gandidu-ma la alte tipe sau ca as vrea ca toti cainii fara stapan sa fie eutanasiati.

Tricou cu personalitate

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu January 23, 2012 @ 01:11

Una din placerile mele mai dubioase e sa merg cu metroul la ore cu trafic intens. Nu neaparat sa merg cu metroul, ci sa schimb la Unirii. Sa merg prin pasajul dintre cele doua maggistrale la 8:40 AM sau 6:35 PM. Nu fac asta din nevoie ci din placere. E fascinant sa privesti o mie de oamni in ochi in mai putin de cinci minute. O mie de vieti total diferite de a ta in cateva sute de secunde. Poate doar sufar de complexul copilului crescut intr-un oras minuscul in care vezi o mie de oameni doar daca vizitezi toate cele 4 biserici in noaptea de inviere.

Intr-o dimineata, prin mia de oameni care imi trecea prin fata ochilor, am observat un tip. Fata lui nu spunea nimic. Putea sa fie la fel de bine colegul de corporatie sau tipul care se urca la Politehnica si cere un leu pentru cei 14 copii care il asteapta acasa. Era un tip banal care se grabea sa ocupe un birou intr-o corporatie cu sediul in Pipera. Desi afara erau doar 5 grade el purta doar un tricou. Un tricou negru cu toata viata mea pe el.

Nu, nu ati inteles gresit. Era un tip care purta trecutul meu pe post de tricou. Un tricou negru si jegos. Mergea cu el pe contrasens. M-am ciocnit de zeci de oameni incercand sa schimb sensul de mers. Am taiat linia dublu continua care separa Unirii 1 de Unirii 2 dar am reusit sa-l pastrez in campul meu vizual. Eram in spatele tipului care imi purta trecutul pe post de tricou.

Sunt convins ca nici unul dintre voi nu si-ar fi dat seama ca nu e vorba de doar un tricou. Fiecare cuta si fiecare pata spunea ceva despre mine. Cuta de la umeri era defapt o poveste foarte detaliata despre sentimentele mele fata de Monica (de acum 16 ani), pata minuscula de albastru expunea in vazul tuturor pasiunea mea pentru Alexandra. Era pana si o intepatura aproape insesizabila care descria in cele mai mici detalii modul in care m-am pregatit pentru olimpiada nationala de fizica din clasa a 11-a. Totul era acolo, in vazul tuturor. Ma simteam atat de dezbracat in timp ce-l urmaream pe tipul care imi purta viata pe post de tricou.

El s-a urcat, intr-un mod previzil, in metroul de Pipera. M-am urcat si eu in acelasi metrou, desi intarziasem deja la birou. Nu as fi putut sa las pe cinvea sa ma poarte pe post de tricou. Cel putin nu inainte sa-i aflu povestea. Desi era plin de corporatisti de Pipera am reusit sa-mi pastrez ochii pe viata mea. Ne miscam cu vreo 50 km/h prin tunelurile orasului acesta dar intre noi era o nemiscare constanta. Eu si viata mea ne miscam cu aceiasi viteza prin vid. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Eram fericit chiar daca altcineva imi purta viata pe post de tricou.

Au coborat, intr-un mod previzibil, la Pipera. El, tricoul cu viata mea si sutele de corporatisti. Am reusit sa-i mai urmaresc doar cateva secunde dupa ce m-am dat si eu jos din metrou. Apoi i-am pierdut. Mi-am pierdut trecutul in marea de oameni cand a sosit metroul la cealalata linie. As fi putut sa ies la suprafata si sa caut tricoul plin de cute, pete, gauri si amintiri dar am pasit si eu in metroul de Victoriei. Trebuia sa-mi ajung din urma prezentul.

Hai sa alergam

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu January 18, 2012 @ 23:30

Telefonul a sunat la 7 dimneata. Eram inca adormit si mahmur. Ma durea coapsa piciorului stang. Nu puteam sa stau drept pentru ca talpa piciorului drept ma durea ingrozitor. Mi-am propus sa merg sa alerg dar era evident ca nu as fi fost in stare de asa ceva. Nu avea sens sa ma dau jos din pat asa devreme. Cel mult as fi putut merge, si asa cu dureri groaznice. M-am dat totusi jos din pat si am ajuns intr-un final la sala. Am lasat walkman-ul la vestiar (nu, nu sunt hipster, dar vroiam sa termin un audio book pe care il am pe casete) convins fiind ca dupa cinci minute m-as intoarce oricum sa fac un dus. Dupa ceva momente de ezitare mi-am ales si banda pe care sa alerg (avantajul de a ajunge la sala la ora 9 e ca poti sa te plangi de aerul conditionat sau ca sonorul e prea tare la monitor) si am setata-o pe 6 km/h. Ma dureau picioarele dar mi-am zis ca ar merita totusi sa incerc sa alerg asa ca am impins de maneta din dreapta pana am ajuns la 11.1 km/h. Am inceput sa alerg in timp ce ma uitam la un documentar despre trenuri. Si am alergat. Toate sursele de durere au disparut ca prin minune. Nu ma gandeam la chinul la care ma supuneam din proprie initiativa. Alergam pur si simplu. Ma simteam ca in Varsovia acum 4 ani: ma uitam detasat la oamenii care asteptau autobuzul intr-o zi de munca. Eram implinit. Alergam si nu ma durea nimic. In ciuda sanselor, a fost un lucru bun ca m-am ridicat din pat la 7:19.

Maine o sa fiu din nou pe banda la 8:47. O sa ascult ultima parte din eseul lui Botton. O sa alerg gandindu-ma la faptul ca nu ma gandesc la cei 6 km pe care i-am setat pentru dimineata aia. Si o sa ma doara. O sa ma doara fiecare parte a corpului.

Aici ar trebui sa fac o paralela intre intamplarea de dimineata si relatii. Intre primii metrii alergati si primul sarut. Intre faptul ca nu mi-am dat seama cand a trecut primul km si prima noapte de dragoste. Ar trebui. Sunt prea ametit si am incredere in inteligenta/imaginatia cititorilor mei asa ca nu o sa fac asta. Am sa spun un singur lucru insa: te poti antrena pentru a termina un maraton dar unele lucruri te lovesc sau nu te lovesc. Atat!

Gelu. gelu11.

I am out

Filed under: Uncategorized — Gelu March 11, 2010 @ 19:15

Gata. Am 24 de ani.
La 7 plec spre India. Ma intorc pe 28. 16 zile fara telefon, fara aparat, fara laptop sau net.

Ne auzim in 16 zile.

Chiar daca […] eu o sa […] pentru ca […]

Filed under: Personal,Uncategorized — Gelu May 31, 2009 @ 00:47

Ieri am primit un fluturas pe care înca îl mai am în buzunar. E o “reclama” la o piesa de teatru care se joaca Duminica la Motoare (sau Laptarie daca ploua). Piesa e “Te Iubesc! Te Iubesc?”. Mottoul e “Nu exista nici o indifernta între un barbat prost si unul întelept, atunci când acestia se îndragostesc”. Daca aceasta fraza nu spune nimic mi-a atras atentia o alta însiruire de truisme:

  • Calitatile care o atrag pe femeie la un barbat sunt exact acelea pe care nu le va mai suporta mai târziu
  • Daca dragostea este oarba, casatoria îti deschide ochii
  • SECRETUL CASATORIEI FERICITE: sa nu ai preferinte ci sa te multumesti cu ceea ce ai.
  • SECRETUL FERICIRII ÎN CUPLU: sa nu-ti vina ideea sa compari!

Cliseele de mai sus mi-au adus aminte de un lucru pe care l-am tot propovaduit la bere si pe blog: nu pune o întrebare daca nu esti în stare sa faci fata raspunsului. Mai exact, daca te intrebi de ce esti cu cineva ai grija ca vei ajunge sa faci o lista cu toate calitatile si defectele ei/lui si eu unul nu sunt foarte confortabil sa traiesc cu gândul ca “Chiar daca […] eu o sa […] pentru ca […]”. Poate doar eu sunt stricat si o data ce mi-am dat seama ca ma deranjeaza faptul ca vorbeste la hands free inutil o sa-mi fie destul de greu sa trec peste asta.

Eu unul nu sunt în stare sa ma dovedesc un om prea matur si nu o sa-mi pot spune niciodata (Gelu, never say never): “Chiar daca îi place sa se uite la patinaj artistic eu o sa continui sa tin la ea la fel de mult pentru ca stie sa faca, cartofi prajiti”. De asta încerc sa nu îmi gasesc lucruri care sa-mi displaca total si de aceea îmi place sa cred ca sunt destul de deschis la ceea ce fac cei din jurul meu.

Copacii nu fac zgomot aunci când cad daca nu e nimeni în jur sa-i auda. Te cuprinde panica în mijlocul padurii ca te-ai ratacit doar daca te opresti sa te întrebi daca stii unde esti. Vei regreta ceva ce ai facut doar daca te întrebi daca ai gresit sau nu. Etc…

Oras pustiu

Filed under: Uncategorized — Gelu April 16, 2009 @ 20:18

Niciodata nu am simtit orasul asta atat de pustiu. Stau singur in barul hotelului si am o acuta senzatie de turist venit in vizita intr-un orasel de provincie. Padurile au ramas aici, podul e tot acolo, grupul scolar a devenit colegiu, familia mi s-a marit cu un nepotel dar… ce lipseste? Oamenii… Unii s-au casatorit, altii nu s-au intors inca dar pe mjoritatea i-am pierdut undeva pe drum in acesti 5 ani.
In drum spre “nicaieri” mi-am dat seama ca merg la fel de repede chiar daca nu am unde sa ajung. De multe ori am fost avocatul calatoriei in detrimentul destinatiei dar atat de putine ori m-am oprit sa ma bucur de drum. De ce ridicam panzele desi curentul ne va duce oricum spre tarmul acela?

Tutungerie

Filed under: Uncategorized — Gelu March 28, 2009 @ 21:51

Imediat ce iesiti din corpul unei femei, toti va aprindeti o tigara. E automat. E ca si cum ati iesi dintr-o tutungerie.

Nu mai sunt iepurasul tau drag – Matei Visniec

Inainte sa ma apuc de fumat eram convins ca daca as face-o as putea renunta foarte usor. In primele saptamani ma ameteam dupa ce fumam o tigara si nici nu prea le deosebeam intre ele. Nu puteam sa-mi dau seama decat de faptul ca unele sunt mai puternice decat altele, ca unele sunt mentolate si ca altele au scortisoara. De fiecare data cand imi luam un pachet nou ieseam din tutungerie cu un sentiment de vinovatie si inevitabil imi spuneam: “nu e locul tau aici!”.

Romania

Filed under: Bucuresti,Personal,Uncategorized — Gelu February 18, 2009 @ 12:13

In clasa a saptea o jurnalista din New York a organizat in clasa mea un concurs de eseuri care aveau ca tema Romania. Colegii mei au scris despre comunism, despre sistemul politic, despre sitemul medical, despre Nadia Comaneci, despre… Eu am scris despre casa bunicii. Mi-am inceput “eseul” spunand ca pentru mine Romania inseamna locuri dragi, si unul dintre cele mai dragi locuri e casa bunicii cu nucul imens din spatele casei, cu “casa de sus”,cu  cei doi peri gemeni, livada imensa…

Intre timp in livada a rasarit o vila, perii au disparut si au lasat loc pentru doua case si oricum merg atat de rar incat inevitabil ma intreb: “Ce mai inseamna pentru mine Romania?” De ce sa raman? De ce sa nu plec pentru cativa ani in Australia/Norvegia/Coreea/Vietnam? Daca as fi trait acum 30 de ani as fi plecat cu siguranta in cautarea senzatiei de libertate. Dar asa… ma simt liber. Daca as fi trait acum 19 ani si m-as fi intalnit la Universitate cu cireada de mienri as fi plecat din tara in care presedintele vrea sa planteze panselute cu tarnacopul. Daca as fi terminat facultatea acum 10 ani as fi plecat undeva unde sa ma pot afirma si unde sa fiu respectat pentru ceea ce stiu si ceea ce fac… Acum insa…  Sunt las. Mi-e frica sa o iau de la 0. Mi-e frica de inceputuri. Daca o sa-mi placa prea mult si nu o sa pot sa ma intorc la vulgaritatea si rautatea Bucurestiului meu de fiecare zi? De ce mi-e frica sa renunt la prieteni, la job, la statutul de pseudo intelectual?

As vrea sa primesc un sut in fund. Sa mi se inchida toate usile de aici. Sa am un motiv sa plec. Sa am un motiv sa fac parte dintr-o societate civilizata… am nevoie de un motiv sa renunt la tot. Asa… mi-e frica de faptul ca dupa 3 luni voi dori sa ma intorc, ca in 6 luni nu voi reusi sa inlocuiesc linistea de aici cu linistea de acolo.

Romania e o tara frumoasa… fara nici o legatura cu subiectul acum 2 zile vecina de sus era sa-mi arunce in cap gunoiul ei din bucatarie…

Reteta zilei

Filed under: Reteta zilei,Uncategorized — Gelu January 14, 2009 @ 09:53

Azi adaug o noua categorie la blog numita pompos “Reteta zilei”. Ar fi trebui sa o numesc “Experimentul zilei” sau “Improvizatii in bucatarie”. Ce o sa cuprinda? In principiu “retete” (a se citi experimente) care se pot cunsuma fara nici o retinere :P. De unde a pornit? Cand eram acasa si ramaneam singur imi placea sa “gatesc” desi frigiderul de obicei era plin. Stiu ca multi la varsta mea si-ar fi chemat prietena pentru “una mica” dar eu mic si prostut preferam sa umplu bucataria de fum. Si cum de cateva zile sunt vesnic “singur acasa” si am si o bucatarie la indemana mi-am redescoperit pasiunea de a “gati”. Multe din retetele care o sa apara aici (stati linistiti, nu o sa scriu de fiecare data cand fac cartofi prajiti :D) sunt nascute din faptul ca de obicei frigiderul e gol si nu am tot timpul la indemana sculele care m-ar ajuta :D. De exemplu imaginati-va sa taiati ceapa avand la indemana doar o furculita f f f mica si o razatoare minuscula.

Craciun Fericit

Filed under: Uncategorized — Gelu December 23, 2008 @ 19:05


Merry christmas by ~BenoitPaille on deviantART

From miChou

Zburda iedule, zburda

Filed under: Uncategorized — Gelu December 18, 2008 @ 08:00

Spuneam in postul anterior ca atunci cand aveam 10 ani ma jucam in gradina bunicii cu un pui de caprioara. Eram foarte fericit. In fiecare zi inventam un nou joc cu Bamby (I know, cata originalitate in ai gasi un nume). O vara am alergat dupa ea printre copacii din livada dar Bamby crestea mult mai repede decat mine si o data venita toamna am plans sa o mai pastreze desi nu veneam decat in weekend-uri sa ma joc cu ea. Cand a venit iarna puiul de caprioara nu mai era pui si a ajuns intr-un final in farfurii ca friptura.

Ma intreb daca acum as stii sa renunt, daca as insista ca la sfarsitul verii puiul de caprioara sa fie lasat in padure sa zburde… Sunt oare la fel de egoist ca atunci?

Next Page >>>