Insemnari

Despartirea

Filed under: Exercitii — Gelu December 2, 2015 @ 15:31

Pe cerul ce se boltea peste Herăstrău, lui Bogdan Marinescu i-a apărut o lumină celestă, la patru zile după ce fusese, din nou, rănit din dragoste. Cu siguranță, nu era prima dată când i se dădeau papucii, dar era prima dată când asta i se comunica printr-un text de cinci rânduri, dintre care al cincilea îi transmitea, într-un limbaj zdrobitor de rece, o urare de noroc în viitor, urmată de trei x-uri scrise cu litere mici.

Chiar dacă în ultimii patru ani au fost nu mai puțin de zece tipe care s-au despărțit de el, din diverse motive, înainte de asta el era cel care termina relațiile. Prietena lui cea mai bună, pe care o știe din generală, i-a spus cu fiecare ocazie că “roata se mai și întoarce”. “Și în poziția inițială” îi răspundea el. Îi era dor de perioada în care el era cel care îi spunea nonșalant tipei cu care se culca de două săptămâni, sau zece luni, că s-a terminat, că nu-i mai suportă scârțâitul dinților când mănâncă, sau alt lucru peste care nu putea să treacă. Acum el era cel care nu se spăla destul de des pe dinți, cel care s-a îngrășat cu mai mult de cinci kilograme de la prima întâlnire, cel care nu se gândește într-un mod serios la viitorul lor.

Mesajul din urmă cu patru zile l-a marcat mai mult decât oricare altă discuție înainte de o despărțire. “Am încercat, știi și tu că am încercat. Am crezut că ai înțeles că nu mai merge așa, am fost cât de directă am putut. De nenumărate ori am luat și am pus ciorapii de la marginea patului în coș. Îmi pare rău. Mi-am luat lucrurile de la tine și am plecat. Sper că următoareă să-ți ofere mai multe. Și să te suporte mai bine. xxx ”

Din momentul în care a primit mesajul a tot încercat să o sune și i-a trimis zeci de mesaje. Nu a primit niciun răspuns. Întors acasă a realizat că Andreea s-a ținut de cuvânt și și-a luat toate lucrurile de la el. Era surprins și curios cum a reușit să facă asta. Se mutase la el de șase luni și în perioada asta s-au adunat multe nimicuri de-ale ei. Au dispărut toate în mai puțin de două ore. Tuburile și flacoanele din baie, pe marginea căzii au mai ramas doar șamponul lui, Nivea Man pentru păr cu mătreață, un BIC și crema de ras; din bucătărie au dispărut paharele de vin, farfuriile verzi de la Ikea, unul din tirbușoane și trei din cei șase magneți de frigider pe care i-au cumpărat împreună. I-a lăsat pe cei din Praga, Budapesta și Oslo; i-a luat pe cei din Milan, Edinburgh și Paris. Biblioteca era mult mai goală decât în ziua precedentă; nu a lăsat niciun autor japonez, niciun volum de fantasy. Din cărțile cumpărate împreună lui i-au rămas volumele de proză scurtă și romanele românești, ea și-a luat restul, mai puține la număr. Își luase inclusiv șosetele lăsate în balcon la uscat și nu a mai rămas nici un tampon sau agrafă.

Încă de a doua zi a fost sigur că nu mai are nicio șansă cu Andreea. A primit zeci de notificări de la Facebook să-și șteargă pozele în care apărea ea. S-a conformat și, mai mult decât atât, a șters toate albumele create în perioada în care au fost împreună. Îi dispăruse și “in a relationship” de pe pagina de profil, fără ca el să facă ceva în privința asta. Până în urmă cu patru ani reușea să rămână prieten cu tipele de care se despărțea. Majoritatea vin în continuare la ziua lui de naștere și iese relativ constant cu ele la bere. De atunci însă, la fiecare despărțire tipele dispar cu totul. Chiar dacă uneori se mai întâlnește cu câte una la metrou, ele preferă să îl ignore sau să răspundă sec la salut și să meargă în altă parte a peronului. De data asta a crezut că lucrurile o să stea diferit, mai ales că a fost prima tipă cu care a stat oficial împreună și erau de mai bine de un an un cuplu.

În a treia zi Bogdan și-a dat seama că până în momentul acela nu i-a luat niciodată mai mult de trei zile după o despărțire să înceapă o nouă relație. În puține ocazii a făcut ceva activ în privința asta. De obicei se întâmpla ca pur și simplu să se întâlnească cu cineva de care se îndrăgostea pe loc și după câteva beri ajungeau la el sau la ea. Alteori, cum a fost cazul și cu Andreea, se știau deja și dintr-o simplă conversație pe Facebook sau Messenger ajungea să o invite să vadă un film oarecare la el. Nu a reușit să vadă niciodată un astfel de film până la capăt.

În a patra zi a hotărât să alerge. Nu mai făcuse asta de când s-a întors din New York. Se dusese acolo pentru primul lui maraton, pentru care se antrenase aproape un an. Din cauza uraganului Sandy, cursa oficială a fost anulată și a alergat cei peste patruzeci de kilometri în Central Park. După ce a terminat cele patru ture de parc și-a zis că nu o să mai alerge niciodată. Îl durea tot corpul, nu avea sens durerea aceea și nici nu mai simțea nevoia să-și demonstreze ceva. Tot atunci s-a hotărât să se despartă de tipa care îl aștepta la linia de final imaginară. A așteptat până la Otopeni să o facă; a fost ultimă oară când el s-a despărțit de cineva.

După ce și-a găsit cu greu echipamentul, era într-o cutie pe care nu o desfăcuse de când s-a mutat în apartamentul de pe Mihalache, în urmă cu aproape trei ani, a pornit spre Herăstrău. Pe vremuri făcea cel puțin o tură de lac, acum s-ar fi mulțumit să ajungă respirând până la Grădina Japoneză. I-a fost mai ușor decât și-a imaginat să parcurgă cei doi kilometri până la Arcul de Triumf, dar odată intrat în parc și-a dat seama că respira din ce în ce mai greu. A mai forțat cele câteva sute de metri până la lac și s-a oprit pe prima bancă cu vedere la Casa Presei Libere.

Era noapte deja, deși nu era mai mult de ora șapte și parcul era pustiu în ciuda celor peste zece grade dintr-un noiembrie călduros. Din când în când mai apărea câte un alergător, dar asta nu schimba cu nimic sentimentul de singurătate pe care-l simțea Bogdan. Cerul s-a luminat dintr-o dată și deasupra lacului a apărut ceva similar cu ce văzuse cu câteva luni în urmă în nordul Norvegiei.

Bogdan s-a ridicat și a început să alerge spre Arcul de Triumf. Urma să primească o notificare că și-a depășit recordul personal de patru minute pe kilometru.

Pavel

Filed under: Exercitii,Fabule Urbane — Gelu October 8, 2015 @ 17:52

Am ajuns cu Andreea la Antipa înainte de prânz. Era a treia oară când ne vedeam și voiam să avem parte de o primă întâlnire clasică. Prima oară ne-am văzut într-un club din centrul vechi, când i-am cerut numărul de telefon. A doua oară am văzut-o la metrou la Unirii, când ne-am întâlnit să-i dau o carte de care-i spusesem când ne-am cunoscut. Muzeul s-a schimbat mult în ultimii 10 ani, de când nu am mai fost. După ce am văzut animalele împăiate, oasele de dinozaur și diversele pietre am ieșit în curtea din spate, unde era o expoziție de fluturi vii. Eu eram destul de sceptic, dar ea a insistat, așa că am plătit cei zece lei și am intrat.

Mi-e în continuare greu să înțeleg cum poate o astfel de expoziție să existe, mai ales că ține trei luni. Din câte știu eu, mai ales din experiența personală, un fluture nu trăiește mai mult de 31 de zile. Ce-i drept, dacă nu se modifică prea mult condițiile din jur apare altul când cel dinainte moare și, de obicei, pentru majoritatea, e greu să-i deosebești. Am intrat și ne-am plimbat printre ei până când unul, maro, cu pete albe, s-a așezat pe umărul meu drept. Am început să plâng. Andreea s-a uitat la mine surprinsă; nu știu dacă era impresionată de sensibilitatea mea sau dezgustată de lipsa mea de bărbăție, dar nu am putut decât să-i dau o explicație:

– Aveam 5 ani și eram cu fratele meu, care e cu 4 ani mai mare, la țară la bunici, când un fluturaș, exact ca ăsta, s-a pus pe umărul meu. Nu știu de ce, ce a fost în capul lui, dar Petru, așa îl cheamă pe frate-miu, i-a trântit o palmă cât să mă doară și pe mine. Și-a ridicat mâna și fluturele a căzut mort pe iarbă. Am început să plâng văzându-l așa, cu aripile inerte. “Am crezut că e o muscă!”. Asta mi-a zis. Am ridicat fluturașul și l-am pus într-o cutie de chibrituri. Am continuat să plâng până acasă, unde m-am forțat să mă opresc ca să nu mă întrebe bunica ce am pățit. Mi-era rușine de cât de slab eram și, în plus, Petru mi-a zis pe drum că mă bate, ca să am de ce să plâng, dacă zic cuiva ce s-a întâmplat.

Andreea m-a îmbrățișat și mi-a zis că-i plac bărbații sensibili. Am strâns-o în brațe și i-am mulțumit. Nu am mințit-o, dar nu de asta plângeam. Atunci l-am pus pe Pavel, așa l-am numit, într-un clasor gol și am uitat de el, și de clasor, până acum 15 ani, când între coperțile groase au început să apară și alți fluturași. Cei care au urmat mi-au provocat lacrimile de la Antipa, dar ne știam de prea puțin timp ca să fiu în stare să-i povestesc de ei.

Pavel II a apărut din senin, uitasem de mult de palma violentă primită pe umăr. L-am apreciat cel mai mult și m-a durut sufletul când a ajuns lângă predecesorul lui. Eram în anul 2 de facultate, încântat de aripile lui, chiar dacă firave, și surprins de eleganța lui. Am avut mare grijă de el. A ajuns inevitabil în clasor. Dupa Pavel V toți au devenit pur și simplu Pavel.

Au crescut organic. Nici măcar eu, care mă uit acum la ei dând primele pagini pline de bolduri (între timp am descoperit un lipici care își face treaba la fel de bine) nu prea îmi dau seama de diferențele dintre ei. Fluturaș după fluturaș. După pagina a patra apare unul mai colorat și mai vesel, dar atunci când l-am prins nu părea mult mai diferit decât cei dinainte. Tocmai terminasem facultatea și Pavel avea aripi mai frumoase, mai colorate și-mi oferea mai multă libertate.

Două pagini de Pavel aproape identic. Niște pete roșii, aripi sensibil mai mari, cam cu zece la sută pe an, dar în rest nicio diferență între ei. De murit mureau cu toții cam după același timp, undeva între 25 și 33 de zile. Am prins o singură dată unul care, nu mai știu din ce fel de omidă a ieșit, era chiar mare și rezistent. Am o pagină dedicată special lui. Acest fluturaș, fluture de-a dreptul, a rezistat 52 de zile. A conviețuit câteva zile cu un Pavel nou. A fost o situație ciudată, mai ales că nu s-au înțeles prea bine, deși au murit doar la zece zile distanță.

Urmatoarea perioadă de stagnare s-a oprit într-un mod paradoxal. Pavel a mai crescut puțin, dar a început să moară din ce în ce mai repede. Acum îmi dau seama că e posibil să fie din cauza faptului că atunci a început să împartă oxigenul din garsoniera mea cu proaspata mea nevastă, de atunci. În plus, credeam că faptul că venise ea cu un partener de joacă pentru el ar fi ajutat. Nu a fost așa. Ajungea din ce în ce mai repede în paginile clasorului.

Am început să îi pun câte trei pe pagină când s-a născut copilul. Divorțul ce a urmat la un an după l-a făcut pe Pavel să-și piardă aproape cu totul capacitatea de a mai zbura. Ieșea din cocon aproape ca o molie, atras de lumina ce urma să-l omoare în câteva zile. Eu eram fericit.

La a patra întâlnire mi-am luat inima în dinți și i-am arătat Andreei clasorul, iar ea mi-a povestit de Petronela ei. Pavel va fi în siguranță. Vor zbura fericiți împreună, se vor iubi, se vor înmulți. Dacă vrea și ea.

Mâine ieșim la a cincea întâlnire.

La Dreapta

Filed under: Exercitii — Gelu June 24, 2015 @ 11:19

După ce am citit câteva articole despre Tinder m-am hotărât să-mi instalez şi eu aplicaţia. Nu vreau să agăţ, sunt doar curios. Sunt de patru ani cu Andreea, stăm împreună de trei şi deşi am cerut-o în căsătorie acum un an, şi a zis da, încă nu avem plănuită data nunţii. O iubesc şi pentru că nu-mi aduce aminte de asta deşi o simt cum încetineşte pasul când trecem pe Lipscani pe lângă magazinele cu rochii de mireasă.

Mi-am selectat câteva poze, în care să fiu singur, caut tipe între 23 şi 35 pe o rază de 20 de kilometri şi sunt gata să încep. La stânga tipele care nu îţi plac, la dreapta tipele care îţi plac. Totul de la o singură poză (poţi să vezi mai multe dacă eşti indecis, dar de ce ai fi?). Într-un minut cred că am refuzat peste o sută de fete. Îţi oferă un frumos sentiment de falsă superioritate.

Aproape că am ridicat degetul din partea stângă a ecranului când mi-am dat seama că faţa tipei mi-e cunoscută. Carmen, 29, 5 km away, active 23 minutes ago. Poza e una banală, ca una de buletin, nici un zâmbet, nici o grimasă. Mai are alte trei. În una singură zâmbeşte şi apare un început de decolteu. Cu siguranţă e tipa pe care acum 10 ani nu am dezvirginat-o în camera mea de cămin.

Am cunoscut-o când eram în anul III şi ea într-a 12-a. Sora ei m-a întrebat dacă poate să-i dea id-ul meu de messanger că vrea să dea admiterea la Automatică şi are nevoie de nişte sfaturi. Aşa am început să povestim despre cum e la Poli şi-n Regie, despre examenele de admitere şi despre bac. Ne-am întâlnit cu câteva săptămâni înaintea admiterii când a venit prin Bucureşti. Am ieşit toţi trei la bere şi primul lucru pe care l-am remarcat au fost sânii ei. Erau destul de mari şi păreau fermi chiar dacă nu avea nici un fel de decolteu, în ciuda celor aproape 40 de grade de afară.

După admitere nu am mai vorbit iar când a început anul IV am ajutat-o puţin la cazare, a primit repartizare în acelaşi P5, iar în rest ne salutam doar când ne întâlneam prin facultate sau prin cămin. De fiecare dată când vedeam că intră pe messanger mă gândeam pentru câteva secunde să întru în vorba cu ea dar n-am făcut-o decât în sesiunea din primul semestru. Luasem una din puţinele restanţe pe care le aveam, rămasă încă din anul II, şi m-am decis să sărbătoresc cu o sticlă de Jack, singur în cameră. Pe la două dimineaţa, după un sfert de sticlă, am văzut că a intrat pe mess şi am întrebat-o dacă nu vrea să urce la 4 să bea cu mine. După 5 minute eram amândoi pe hol împărţind sticla şi un pachet de ţigări. Nu mai ştiu ce-am vorbit dar ştiu că purta un maieu subţire, fără sutien, care îmi confirma bănuielile. Avea sâni geniali.

La 7 a plecat să facă un duş şi să se îmbrace. Avea de la 8 examen. Între timp terminasem sticla. Nu ştiu cât de mult a băut fiecare dar eu eram praf iar ea părea foarte fresh. M-am culcat câteva ore. Pe la 12 a bătut la uşă şi a intrat fără să-i răspund. S-a descălţat şi s-a pus lângă mine în pat. Am aţipit îmbrăţişaţi. Nu ştiu dacă mai era cineva în cameră dar când ne-am trezit pe la două eram cu siguranţă doar noi doi.

Am început să o sărut, i-am desfăcut cămaşa şi i-am dat sutienul jos. Nu ne-am spus nimic. Avea sânii pe care mi-i imaginam. Nu mai văzusem nimic asemănător până atunci. Mari, fermi, îşi băteau joc de gravitaţie. I-am dat blugii jos şi m-am ridicat să închid uşa la cameră. M-am întors în pat şi ea era complet goală. M-am dezbrăcat şi eu şi am scos un prezervativ din cutia de sub pat. Am luat-o în braţe, pe la spate, şi m-am jucat câteva minute cu sânii ei sarutandu-i ceafa. Am întors-o pe spate, m-am urcat deasupra ei şi am început să-i sărut sfârcurile. Se întăriseră. Îmi mângâia spatele în timp ce eu coboram cu buzele.

În momentul în care mi-am simţit penisul suficient de erect m-am întins după prezervativ. Ea stătea în continuare liniştită pe spate, ignorând gravitaţia, cu picioarele desfăcute şi genunchii ridicaţi. Am început să-i sărut buzele şi am încercat să o penetrez. Părea destul de excitată dar nu mi-a ieşit din prima. M-am sprijinit în cotul stâng şi cu dreapta am vrut să mi-o poziţionez mai bine. Am întâlnit din nou rezistenţă.

– Eşti virgină?
– Contează?
– Da.
– De ce? Dar da, sunt. Continuă de rog.

Şi nu am continuat. Mi-am dat prezervativul jos, începusem oricum să am o puţă pe post de pulă şi am luat-o în braţe. Nu a zis nimic. I-am sărutat umerii, gâtul, sânii, burta şi în momentul în care am simţit că-mi revine erecţia i-am pus mâna dreaptă pe penisul meu şi cu mâna mea deasupra am început să o mişc ritmat sus-jos. După câteva minute am ejaculat pe pieptul ei perfect şi m-am lăsat extenuat peste ea. Am stat aşa câteva zeci de minute. S-a ridicat, a mers să-şi facă un duş, s-a îmbrăcat şi a plecat lăsându-mă dezbrăcat în pat după ce m-a sărutat pe frunte.

Timp de două săptămâni nu ne-am vorbit. Sesiunea se terminase deja şi probabil era acasă. La începutul semestrului al doilea îmi apare o fereastră cu numele ei deasupra

– Ai fost un nesimţit!
– Poftim?
– Ai auzit bine. Nu mai vreau să aud de tine. Te şterg.

Şi m-a şters din lista ei de prieteni. Mai aveam adresa ei de email aşa că i-am scris:

“Salut Carmen, chiar nu ştiu de ce mă consideri nesimţit. Nu prea are sens. Ştiu doar că am decis în dimineaţa aceea să nu fiu nesimţit şi un mare porc. În mod normal nu mi-ar fi păsat că eşti sau nu virgină dar simt că nu sunt în perioada aia a vieţii mele în care să-mi doresc o relaţie serioasă. Dacă se întâmplă, se întâmplă, dar plec de la premisa unei aventuri asumate de ambii implicaţi. De asta m-am oprit, am mai fost în relaţii cu tipe virgine şi nu a ieşit bine, mai ales pentru ele. Ştiu că voi, fetele, aveţi tendiţa de a vă ataşa de Primul şi nu mă simţeam pregătit să-mi asum asta. Nu ştiu dacă ţi-am zis dar eşti una din cele mai frumoase tipe pe care le-am văzut şi cu siguranţă ce-a mai frumoasă pe care am ţinut-o în braţe. Îmi pare rău dacă ţi-am greşit dar, din nou, dacă e să fiu acuzat de ceva, e faptul că am fost un cavaler. ”

Răspunsul a fost simplu: “Eşti şi nesimţit şi prost!”

Am mai repetat de două ori după aceea povestea cu alte vrigine. De fiecare dată mă simţeam bine în pielea mea de gentelman, care nu vrea să rănească suflete sensibile. Mi-a fost însă de fiecare dată frică. Nu că s-ar ataşa prea mult de mine, sunt conştient de limitele mele, ci de faptul că n-aş putea să o duc până la capăt, să nu eşuez în a rupe nenorocitul de himen.

Mi-am pierdut virginitatea în primul an de facultate. Era şi ea virgină şi ne iubeam de peste o lună când ne-am ales noaptea de revelion să facem pentru prima oară sex până la capăt. Până atunci oral şi masturbări reciproce. Sincer să fiu, nu ştiu exact când s-a întâmplat. Ne-am trezit în dimineaţa aceea de 1 Ianuarie cu o pată roşie pe cearşaf. Nu îmi aduc aminte decât de nişte încercări nereuşite. Important era că am trecut peste etapa asta şi ne-am culcat unul cu altul după aceea, până nu am mai făcut-o.

A doua mea relaţie din timpul facultăţii a fost tot cu o tipă virgină. Am rămas singuri în cameră după două luni de la primul sărut şi mi-a zis că mă iubeşte şi că e gata pentru mine. Am încercat în seara aia, şi în următoarele, să o penetrez dar fără mare noroc. Ne-am despărţit într-a cincea seară când tot nu am reuşit să intru în ea și am început să plâng în timp ce-mi ţineam penisul, lipsit de erecţie. Atunci m-am hotărât să fiu un gentelman şi m-am futut doar cu tipe cu experienţă.

Am dat-o în dreapta şi acum aştept. Din câte mi-am dat seama trebuie să facă şi ea acelaşi lucru că să putem vorbi. Sunt curios după ce mecanism îţi apare un profil, de tipă sau de tip, pe pagina principală. Contează că eu vreau să iau legătura cu ea? Oare sunt mult mai mulţi tipi pe căcatul asta de aplicaţie decât tipe? Defapt, de ce îmi pasă? Andreea mă aşteaptă în pat, nu are sânii lui Carmen dar are un fund şi un zâmbet de invidiat. E creaţă, ochi olbastri şi pe departe cea mai altruistă persoană pe care am cunoscut-o.

După două zile am primit o alertă că am o conexiune pe Tinder. Nu poate fi decât singura tipă pe care am dat-o la dreapta. Deblochez telefonul şi am dreptate. M-a dat şi Carmen la fel. Ce să-i spun. Vreau să-i spun ceva? Când am auzit sunetul am luat telefonul şi am plecat din domitor. E două noaptea şi Andreea mă întreabă dacă sunt ok. Îi spun că e ceva de la muncă şi închid uşa din sufragerie. Ies pe balcon şi îmi aprind o ţigară. Îmi vin în minte zeci de răspunsuri dar nu îi zic nimic. Îmi opresc totuşi notificările.

Andreea a plecat la birou şi m-a lăsat să mă lăfăi pe tot patul încă jumate de ora. În momentul în care aud cheia răsucindu-se în uşă mă întind după telefon şi deschid aplicaţia. Aveam un mesaj nou.

– Tot cred că ai fost un prost.

Aş putea să-i zic că nu ştiu la ce se referă. Sau să-i zic că nu are dreptate.

– True story! Cum mai eşti?
– Ca-n vacanță. Dat demisia. Până luni între job-uri şi mă plictisesc. Tu?

Eu? Să-i spun că sunt fericit şi aştept să mă însor? Ce rost ar avea? Încă nu am mai întâlnit sâni ca ai ei. Îmi sun şeful şi îi spun că nu mă simt prea bine şi o să lucrez de acasă azi.

– Ceva de genul şi eu. Unde stai? Un suc?
– Se pare că la cinci kilometri de tine. Un Jack?

Povestea cutitului

Filed under: Exercitii,Povesti — Gelu January 15, 2015 @ 13:00

Am ajuns în Ikea să gust și eu din chifteluțele cu gem, toți colegii vorbeau de ele ca și cum ar fi cea mai mare realizare culinară din toate timpurile, și mi-am zis că ar trebui să cumpăr totuși și altceva. După ce am trecut rapid prin tot magazinul, aproape de casă, am luat primul lucru care părea că ar putea fi util. Un cuțit. Nu m-am uitat să văd dacă e din oțel inoxidabil sau nu, am presupus că da, dacă va trebui să fie ascuțit sau nu, am presupus că nu, dacă chiar am nevoie de el sau nu. L-am plătit, am luat o tavă pe care am pus cele 12 chifteluțe cu cartofi natur, am plătit și am început să caut un loc liber.

Spațiul era plin, deși nu era decât o zi de joi, la prânz. Singurul loc liber era la una din mesele înalte, în fața unei tipe care părea relativ interesantă. Aș fi preferat să nu stau acolo, dar nici nu aș fi vrut să mănânc în picioare, asa că am luat-o ca pe un semn de la divinitate.

– Mă scuzi, e liber aici?
– Bănuiesc că da.
– Mulțumesc.
– Nu ai pentru ce.

Ea mânca somon. Blondă, relativ slabă, dar cu ceva sâni, preocupată mai mult de telefon decât de peștele din farfurie, probabil studentă la ASE.

– Și tu ai venit pentru mâncare?
– Poftim?
– Scuze, nu voiam să deranjez. Întrebam dacă și tu ai venit pentru mâncare, ca mine, sau ai venit să cumperi ceva. Eu de exemplu am venit pentru renul din farfurie, dar am cumpărat totuși și un cuțit.

A râs sincer și a recunoscut că e în aceeași ipostază. Mi-a arătat setul de furculițe și s-a prezentat. Ea era Andreea; eu urmam să fiu într-o nouă relație.

Am sărbătorit o lună de relație la mine acasă, cu niște mușchi de porc la cuptor și 4 prieteni imaginari. Inițial ei nu au fost invitati, dar după ce am tăiat carnea cu cuțitul din Ikea a insistat să meargă la ea să aducă setul ei de furculițe. După prima înghițitură – recunosc, chiar îmi ieșise mușchiulețul copt în bere – s-a revoltat:

– Tu îți folosești tot cuțitul! Eu îmi folosesc doar 33 la sută din set.
– Poftim?
– Da, sunt 6 în set, folosim doar 2. Doar treizeci și trei punct treizeci și trei în perioadă, ca să fie mai exact. Nu e corect.
– Vrei să rup cuțitul în trei?
– Nu, fără gesturi extreme. Să chemăm patru oameni pentru cele patru furculițe.
– La ora asta? Cine crezi că poate să vină acum?
– Am putea să-i inventăm, să avem și noi niște prieteni de care să ne placă amândurora.

Așa ne-am ales cu Andrei, Miruna, Mirela și Anton.

Da, trei de A și trei de M, cei șase buni prieteni care eram, atunci când luam masa doar noi doi.
Andrei era cel mai dubios dintre ei. Politehnist ca mine, cu câteva generații mai tânăr totuși, tot insista în conversațiile de la masă pe cât de important e să îți păstrezi virginitatea înainte să te căsătorești. Atât eu, cât și Andreea, Miruna și Anton credeam că asta se trage de la faptul că sunt doar doua fete în grupa lui, și alea urâte, pe deasupra nici el nu era cel mai chipeș dintre toți.

Miruna era cam de aceeași vârstă cu Andreea. Studenta și ea la ASE, la fel de slabă și cu părul la fel de blond. Ea era cea care, din tot grupul, știa “the facts”, ca să o citez. Dacă eu îi spuneam la masă Andreei că cel mai lung pod e în Thailanda, ea intervenea imediat:

– De fapt, in fact, dacă consideri un pod ca o construcție pe piloni, aflată deasupra pământului sau apei, cel mai lung e în China. Are peste 100km și leagă Beijing-ul de Shanghai. Just for your knowledge.

O mică snoabă care credea că le știe pe toate.

De Mirela și Anton nu poate fi vorbit separat. Mergeau până și la baie împreună, iar peste un sfert din timp și-l petreceau sărutându-se, chiar și în timpul cinei. Erau un cuplu clasic, lucrau în aceeași corporație, ea HR-istă, el programator, nu vorbeau niciodată despre politică, ci cu fiecare ocazie discutau despre copilul pe care vor să-l aibe. Ea era încă virgină.

Atunci când tacâmurile ajungeau în chiuvetă și cei patru prieteni plecau, puteam să ne întoarcem la intimitățile noastre, eu să-i sărut sânii, ea să se lase în genunchi și să-mi sărute puța bleagă până când devenea aproape erectă, ca apoi să se ducă să citească din cartea pe care o avea atunci pe etajera de lângă canapeaua roșie. Era un joc puțin dureros în orele ce urmau până să mergem în pat, dar de fiecare dată adormeam dezbrăcați după ce cel puțin unul dintre noi ajungea la orgasm; asta ne făcea să mergem mai departe.

Nu știu de ea, dar eu mă întrebam din ce în ce mai des dacă mi-e suficientă. De ce? Nu aș putea să spun. Nu mă deranja nimic la ea și cred că acolo era problema. După atâția ani petrecuți în a găsi defecte tipei de lângă mine simțeam că e ceva greșit cu mine, că mă mulțumesc cu prea puțin, că îmbătrânesc, că nu mai am principii. Aș fi vrut să fug dar, vă jur, nu aveam de ce.

De fiecare dată când aveam prieteni reali în vizită, foloseam doar tacâmuri de plastic. Ne scuzam că ne este lene să le spălăm și ei înțelgeau. Se întampla oricum din ce în ce mai rar să vină lume pe la noi. In lumea noastră aș fi vrut să arunc cu farfuriile pe podeaua bucătăriei, dar nu făceam decât să îi spun că o iubesc în timp ce tăiam pâinea, coaptă într-un cuptor pe lemne, cu cuțitul luat din Ikea. Le ungeam cu Nutella și mă declaram cel mai fericit dintre fericiți.

În una din seri m-am întors de la birou cu o poftă nebună de a face dragoste. Am adus până și flori, ca să pregătesc așa cum trebuie contextul. Ea era deja acasă, a primit florile cu suspiciune și m-a întrebat dacă am înșelat-o.

– Nu, pur și simplu mi-am dat seama că nu ți-am mai adus flori de mult.
– Așa e. De mult.

În seara aia nu am făcut dragoste, am penetrat-o pur și simplu pe la spate. Am ejaculat ritualic pe sânii ei și, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, mi-a venit să plâng.
Dupa una din mesele în șase am aruncat doar cinci furculițe, i-am zis Andreei că am probleme cu stomacul și m-am retras în baie. Mirela mă aștepta acolo, ascunsă după un capot mov. Speram că înșelând voi face relația să conteze. Am ejaculat pe sânii ei sperând la o minune, eliberare, ceva glorios. Nu a fost să fie. Eram același. La fel de bolnav și netratabil. Mi-am scos furculița din buzunarul pantalonilor de pijama și am spălat-o cu una din cremele de față ale Andreei și apoi am luat mopul și am șters sperma pe de gresie.

Data viitoare când am ieșit toți șase Mirela a tăcut mai mult ca de obicei. Nici Anton nu era mai guraliv, nu se țineau nici măcar de mână, cum o făceau de fiecare dată. Eu, Andreea și Andrei încercam să acoperim liniștea, dar fără prea mare succes. După jumătate de oră Andreea nu a mai rezistat și a mers în dormitor trântind ușa.

Cei patru prieteni au murit când eram în bucătarie și mă chinuiam să tai niște felii de pâine cu cuțitul din Ikea, poate ar fi trebuit să-l mai ascut și eu, când ea m-a strigat.

Fast Train

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu October 13, 2014 @ 09:58

Urcam pentru a patra oară dealul dinspre Harlem și mă dureau toți mușchii și toate oasele. Nu avea sens să continuu și totuși am făcut-o. Trebuia să ajung până la East 97th Street și nu voiam să renunț. Mai aveam doar șapte kilometri și picioarele mi se mișcau mecanic, încercând să ignor durerea ce voia să mă paralizeze.

Am ajuns la final și am luat-o în brațe. Trupul mi-a spus că trebuie să o iau din nou din loc. I-am zis că trebuie să mă duc la baie și am plecat. Cu totul. M-am cazat o noapte la un alt hotel, mi-am schimbat biletul și m-am întors singur acasă. Am lăsat-o să se descurce.

***

După câteva luni de regrete mi-am zis că nu o să mai alerg niciodată. Cu toate astea acum încerc să nu trag prea tare la început. E ok să mă las depășit.

Primii cinci kilometri au trecut. Încă nu mă doare nimic. Îmi simt corpul mai proaspăt ca niciodată, mai proaspăt decât atunci când am alergat până în Berchișești să o văd pe Maria, prietena mea din clasa a 6-a care era în vacanță la bunici. Am ajuns la ea după 40 de minute cu niște margarete ofilite doar ca să-mi spună că trebuie să ne despărțim; cineva îi scria poezii mai frumoase decât ale mele.

Zece, într-un final zece. Aproape un sfert. Deja simt că am îmbătrânit, se simte că nu am respectat planul de antrenament. Voi trăi consecința lenii pe care am avut-o în atât de multe dimineți. Ar fi trebuit să alerg o dată la două zile cel puțin câte o tură de lac; am preferat să stau în pat și acum o să sufăr. Mi-o asum; sunt bărbat, pseudo bărbat.

Au trecut aproape șase minute de când telefonul nu a mai zis nimic și niciun semn nu apare pe traseu. Aștept aplicația să-mi zică ultimul “lap time” mai mult decât o așteptam pe Irina să mă sune la începutul clasei a unsprezecea. Eram mic, eram prostuț și eram îndrăgostit. Atunci încă mai credeam în dragoste eternă, în suflete pereche și în călătorii care nu se termină niciodată. Alături de ea aș fi alergat până la capătul lumii. Eram totuși mic și prost așa că toată povestea s-a terminat așa cum a început: pur și simplu.

În dimineața aceea am ajuns la Mihaela după o oră de pedalat. Dacă aș fi alergat ca acum se pare că aș fi ajuns în puțin sub două ore. Aș putea să-mi închipui că după ce am trezit-o cu un sărut pe obraz și am ajutat-o să-și șteargă transpirația de la febră, m-am întors alergând acasă. Încă două ore să mă gândesc dacă mai avea sens o astfel de relație platonică. Acum știu răspunsul; atunci nu.

Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba! Să-mi fut gamba!

Știam că o să mă doară, dar nu atât de devreme și atât de tare. M-aș opri și aș merge la doctor, dar mai am atât de mulți kilometri. Ultima oară când am simțit o durere așa intensă am mers la neurolog. Mă durea îngrozitor ceafa în timp ce mă masturbam. Aș fi încetat de la început, dar am continuat să mi-o frec sperând că o să termin. Nu a fost cazul. Laura era virgină, pe vremea aia, că acum e într-o relație fizică cu un dubios în costum, iar eu voiam să fiu un gentleman, să îi respect alegerea. Se pare că mă durea ceafa în timp ce urcam scările pentru că am băut trei cafele săptămâna aia. Asta a aflat doctorul atunci; eram un pudic, laba era o chestie personală. Acum aș bea orice, dar mai e până la Piața Muncii, unde e următorul punct de hidratare. Tocmai mi-am dat seama că fosta puștoaică virgină stă între timp pe Basarabiei; ar compensa frumos dacă ar ieși acum cu o sticlă de apă pe marginea drumului.

A doua tură de stadion. Suntem în stare să ne mândrim cu așa de puțin; National Arena, deși între timp am auzit mai des Arena Națională. Vorbind cu oamenii din Argentin nu spuneam de Ioana că avea încă o obsesie pentru fostul prieten, ci că e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o până atunci. Nu o să spun că acum sufăr ca un porc de Ignat, ci că am reușit să fiu stăpân pe corpul meu și să ignor durerea. Dar nu o pot face; picioarele îmi sunt paralizate deși se mai desprind de asfalt, mâinile se mișcă din reflex, iar eu trebuie să ajung, din nou, până la Casa Poporului.

Încă șase. Doar șase. Ca de la mine acasă până la Loredana, dacă ar fi fost să o iau pe la Gara de Nord. Niciodată nu am făcut asta, îmi era frică pe acolo. M-aș opri, dar mi-e frică. Dacă nu o să mai fiu în stare să o iau din loc? Dacă aș rămâne aici cu gândul la canapeaua alor ei din sufragerie? Am alergat atât, nu mă pot întoarce la dragostea mea din facultate. Acum e frig în Constanța. Început de octombrie; brațele ei nu erau chiar atât de calde. Încă șase. Doar șase.

Simt că nu mai pot să-mi ignor corpul. Țipă la mine și mă prefac că nu-l aud. Sunt mai puternic de atât. Am trecut peste pneumonia de acum patru ani, trec și peste cei trei kilometri rămași. Acum o să fie fără injecții, fără antibiotice, fără soțul amantei care se întoarce din Elveția. N-o să mai pot să mă mișc, dar măcar n-o să mă simt vinovat. La sosire voi iubi o iubită cu un singur iubit, voi suferi fizic, mă voi opri din gândit. Am simțit că mă voi îmbolnăvi în momentul în care m-am pus lângă ea după câteva ore, probabil patru, cu mici pauze de schimbat prezervative, în care am penetrat-o frenetic. Atunci știam că fericirea nu va dura, acum știu că durerea va dispărea la un moment dat. Încă puțin.

Am ajuns la Eroilor. O trupă dubioasă cântă ceva. Probabil că ar trebui să îmi ofere un strop de energie, cât să rezist până la final. Nu au habar ce mă așteaptă. Nu vreau decât să-mi primesc medalia și să nu strâng pe nimeni în brațe; nu am cum să fac asta. Nu pot să nu o strâng în brațe, mă așteaptă de câteva ore să ajung. Sunt un pseudo țăran, dar încerc să mă tratez. În plus, chiar nu am unde să fug. Mi-am făcut-o cu mâna mea când am ales să alerg prin București.

Casa Poporului e la fel de insipidă ca de obicei. M-aș gândi la toți cei ce au murit aici în timpul construcției dacă nu aș muri și eu acum; puțin câte puțin îmi simt oasele cum se dezintegrează. Încă un kilometru. Acum vreo șase ani mi-a luat aproape un sfert de oră să parcurg distanța asta; acum sper să o fac în cinci minute ca să termin sub patru ore. Atunci eram beat și nerezonabil de îndrăgostit. Stăteam în Regie și mă întorceam din Cotroceni; pe Andra o voi iubi mereu pentru modul în care o sugea.

Mai am doar cinci sute de metri să ma decid dacă mă despart de ea sau nu. Aș face asta, dar sigur mă așteaptă fix după linia de sosire și mi-e imposibil să alerg mai mult de-atât. Murakami aleargă și 100 de kilometri fără oprire; eu mai am mult până la nuntă. Aș putea să fac cei patru sute de metri rămași înapoi până la metrou, dar nu am nici cartelă, nici bani. Soarta mă obligă să mă prăbușesc în brațele ei și să rămân acolo. E vina mea că nu m-am antrenat suficient.

Se vede linia de finish. Aș merge, m-aș târî până acolo, dar sunt prea mulți oameni care privesc și aplaudă. Sunt atât de superficial încât voi sprinta. Am timp acasă, sub o plapumă, să plâng și să-mi înjur situația. Puțin, foarte puțin sub patru ore. Cei din Kenya au făcut de mult duș și foarte probabil nu se gândesc la faptul că nu a avut sens efortul. Pe ei nu i-a îmbrățișat nimeni, ei nu se gândesc dacă vor să fie în continuare genul de oameni care fug constant.

E bine la ea în brațe; e bine să nu se mai miște bordurile cu 10.2 km/h în jurul tău.

Elefantul a disparut

Filed under: Exercitii,Guest Post — Gelu June 23, 2014 @ 11:06

– Avea vreun semn distinctiv?
– În afarǎ de trompǎ?
– Dom’le, ceva care sǎ-l deosebeascǎ de alţi elefanţi.
– Da’ ce, aţi gǎsit mai mulţi? Noi am pierdut doar unu’…
– Şi circu’ tot unu’. Şi primaru’ vreo doi. Nu mai gǎseşti picior de elefant în tot oraşu’. Deci l-ai recunoaşte?
– Pe Sânziana? Dintr-o mie. Douǎ tone de afecţiune. Mǎ-nţelegea mai bine ca nevastǎ-mea.
– Cine-i, dom’le, Sânziana? Eu vorbesc de elefant.
– Şi eu la fel. Era fetiţǎ.
– Bine, lasǎ asta. Dumneata ce crezi cǎ s-a-ntâmplat?
– Cre’ c-a fugit cu circu’. Şi io am fugit când eram mic. Pânǎ sǎ se dumireascǎ ai mei, eram deja la Focşani.
– Dom’le, concentreazǎ-te. Cum sǎ fugǎ un elefant aşa, de capul lui? Ce motive ar fi avut?
– Nu prea mai era în apele ei de când cu Elisabeta.
– Elisabeta? Asta cine mai e?
– Girafa. Fǎcea senzaţie. Toatǎ lumea venea s-o vadǎ. Lui Sânzi nu-i mai aducea nimeni mere. Aşa am pǎţit şi io când s-a nǎscut frate-miu.
– Bine, bine, dumneata nu erai închis într-un ţarc. Da’ elefantu’ cum a ieşit? L-ai lǎsat descuiat?
– În douǎzeci de ani n-am lǎsat niciodatǎ elefantu’ descuiat. S-a descurcat singurǎ, cǎ e deşteaptǎ. Şi io tot singur am rǎzbit. Cu mâinile astea douǎ.
– Dumneata cu mâinile. Da’ ea cu trompa?
– Dac-aveam io trompa ei, ajungeam departe. Nu mǎ opream la Focşani.
– Ce-are a face trompa? Doar nu descuia lacǎte?
– Da’ ce nu fǎcea: îşi spǎla singurǎ cuşca, ridica butuci, picta, şi odatǎ l-a salvat pe Marcel de la înec.
– Cangurul?
– Nu dom’le, fi-miu. Murea dacǎ nu era Sânzi.
– Hai s-o iau altfel. Ştii sau nu unde e Sânziana? Ăsta…elefantu’?
– Dacǎ nu e la circ, atunci nu ştiu. Sper s-o gǎsiţi şi s-o aduceţi înapoi acasǎ. Locul ǎsta n-o sǎ mai fie la fel fǎrǎ ea.
– Dom’le, treaba-i urmǎtoarea. As’ noapte între 12 si 2 ai fost vǎzut cǎrând un elefant. Cum comentezi?
– Şi ce legǎturǎ are asta cu Sânzi?

Binele de rau

Filed under: Exercitii — Gelu June 17, 2014 @ 16:57

Nu ne vorbeam atunci, acum ce să ne spunem? Ei vroiau să se facă medici, ingineri, profesori; eu vroiam ca peste zece ani să mă simt bine în pielea mea. Unora dintre noi le-a ieșit. Douăzeci și cinci de kilobiți nu pot schimba asta.

” Într-un tren, ne întorceam de la munte. Ție îți era cald, mie îmi era rece. Mă țineai în brațe. Era una din primele dăți în care ne era liniște și mă simțeam neligitima în postura aia, dar îmi era bine. Când am ajuns în București m-a lovit mașina pe trecerea de pietoni. Grija și furia ta. Inelul care mi s-a rupt pe deget. Vânataia enormă de pe picior. Cel pe care mi l-ai dat în locul lui. În curtea școlii. Ce naiba tot căutam în curtea școlii? Acolo doar mergeam noaptea. Desacralizam unul dintre locurile copilăriei mele. Locul în care îmi era teamă că dacă ies din normă o să fiu mai respinsă decât eram deja. Ne futeam în copilăria mea liniștită și fără glorie, iar tu îmi țineai o mână pe gură ca să nu strig tuturor cât îmi e de bine fără ei.”

Da, îmi aduc aminte, dar asta nu înseamnă că vreau să-i revăd pe cei ce îmi spuneau “Mihăiță”. Mihai nu e cel care plânge gândindu-se la sărutul din urmă cu două zile, el fute pizde ce vor să fie futute pentru plăcerea fututului. El își da drumul în pizde deja tratate la psiholog; lui nu-i pasă că-l aud vecinii, rudele sau colegii. Acum o labă e mai bună decât o împreunare totală.

Eu o iubeam “ca pe-o floare de cireș” (ce pula mea însemna asta nu știu) și i-aș fi construit un nenorocit de altar dacă m-ar fi lăsat. Am întâlnit-o în prima zi din semestrul al doilea din clasa a zecea. Ea se mutase de la clasa de chimie-biologie. Avea o mulțime de brățări și inele. Purta un tricou negru și larg cu Metallica încercând să treacă în anonimat cei mai mari sâni din tot liceul. Începând de atunci am visat-o în fiecare noapte până când am terminat primul an de facultate.

După ce i-am dat o fițuică la teza de matematică a venit la mine și mi-a spus că nu sunt atât de dubios cum par și că ar trebui să mergem după ore în parc să mai vorbim. Și asta am făcut; despre Salinger și Dostoievski, Braveheart și Top Gun, Nirvana și Metallica. Eu nu citisem, văzusem sau ascultasem nimic din toate astea dar era o încantare să-i aud pasiunea. Atunci ne-am sărutat pentru prima oară.

La o săptămâna după asta m-a dus într-o seară la generala pe care a terminat-o ea. Am sărit un gard și am stat pe asflatul de sub una din porțile de fotbal. Mi-a spus că se simte bine cu mine și m-a sărutat pe gât. I-am zis că și eu și am îndrăznit să ating primul meu sân. M-a mușcat de ureche și mi-a dat tricoul jos. Eu am mângâiat și al doilea sân. Și-a dat jos rochia, și-a desfăcut sutienul și m-a luat în brațe. Mai aveam puțin și începeam să plâng când mi-a desfăcut cureaua șoptindu-mi:

– Eu nu vreau neapărat să ți-o trag. Eu vreau doar să deosebesc binele de rău.

Și am fost binele pentru aproape șase luni, până când mi-am dat seamă că ea era răul pentru mine. Devenisem dependent de ea, de curtea școlii, de coapsele și sânii ei, de sentimentul umed de contopire. Nu știa că îi puneam mana la gură doar că să pot să mă ascult trăind independent. S-a terminat când o auzeam în liniștea noastră doar pe ea.

Tacere

Filed under: Exercitii — Gelu April 29, 2014 @ 15:18

– Să știi că mă întâlnesc cu ea doar pentru sex.

Strângeam mâna Dianei într-a mea și încercam să-mi dau seama cum aș putea să o fac să înțeleagă. Chiar a fost vorba doar de sex. Măcar voi ar trebui să mă înțelegeți. Ea, nici măcar acum nu mă crede. Încă nu a reușit să mă înțeleagă, deși i-am tot explicat.

Nu mi-e foarte clar de ce încerc să vă conving pe voi, niște străini, că nu am vrut să o rănesc, dar tind să am mai multă încredere în cel ce sunt după opt beri decât în cel ce sunt acum, un tip mahmur care nu știe ce să facă cu niște rânduri care par a fi scrise de el, dar de care nu își aduce aminte.

Eram în seara cu pricina cu ea de mână și, deși credeam tot ce îi spuneam, încă simțeam transpirația Corinei pe mine. O futusem cu o seară înainte. Nu apucasem nici măcar să-mi schimb chiloții înainte să mă văd cu Diana. Important e doar că nu o înșelasem.

– Nu te-am înșelat. Știi că te iubesc, știi că nu aș putea să iubesc pe altcineva. Sunt doar sânii. Extrem de mari, extrem de palpabili. Nu sunt lașul care să-și contrazică o erecție. Mai ales că nu a zis nu, deși știa de tine.

O țineam de mână în timp ce-mi terminam a opta bere. Alcoolul îmi dă curaj, mă face să spun ce simt fără frica de repercusiuni. Să spun aforisme și banalități ca și cum aș scoate din mine Adevărul căutat de toată lumea. Cred că e clar la a câta bere sunt acum.

Pe Corina am întâlnit-o în una din serile astea. Eram singur și amețit. Diana nu venise cu mine. Stăteam la bar și-mi tot ziceam că mai beau una și apoi mă întorc la nevastă-mea. Ajunsesem să fiu convins de asta când s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Nu înțeleg de ce; erau destul de multe libere și cu siguranță nu părea că aș fi fost în stare să port o conversație, sau orice altceva. Nu mai știu care dintre noi a vorbit primul, dar știu că mi-am dat seama în scurt timp că impresia mea inițială despre ea, că ar fi o curva ieșită la produs era total falsă.

– Nu am vrut să-i spun, să știi. A venit de la sine. Era a două oară când ne vedeam și m-a întrebat de ce nu o chem la mine sau de ce nu încerc să o sărut. Ce vroia să-i zic? I-am zis că sunt însurat. Asta suntem, ce dracu.

În seara aia a apărut într-o rochie de in cu ceva flori pe ea. Semăna destul de mult cu una pe care i-o adusem Dianei din Nepal dar, pe ea, trebuie să recunosc, stătea mai bine. Are formele mult mai bine pronunțate. Mai ales sânii. Dar și fundul. Cât de superficial am putut să fiu când am vazut-o mai femeie decât orice obsesie pe care aș fi putut să o am. Am sărutat-o și am mers la ea.

Am plecat înainte să-și dea rochia jos. Undeva pe la al doilea pahar de vin mi-am dat seama că ce se întamplă nu e bine. Nu era bine, mai ales pentru nevastă-mea și mă punea și pe mine oricum într-o situație ciudată. Da, eram bărbat, voiam să îi simt corpul, voiam să-mi îndes capul în pieptul ei, voiam… Aș fi vrut să fac multe, dar am plecat. Era vorba de un legământ pe care nu voiam să-l rup.

– Să știi că mi-a fost greu și mie, nu doar ție. Da, e ușor ca tu să fii victima aici, tu ai fost cea inșelată, dar cum crezi că m-am simțit eu? Te știam aici, de una singură, în timp ce eu mă bucuram de o altă femeie. Nici nu am putut să ejaculez prima oară.

Eram pentru a cincea oară, cred, în apartamentul ei și până atunci de fiecare dată mergeam la baie, dădeam drumul la apă să curga și mă masturbam în timp ce mă aștepta pe canapea. De data asta mi-am lăsat erecția neatinsă și am luat-o în brațe. Nu mai suportam minciunile pe care mi le tot spuneam, sperma scoasă forțându-mă să mă gândesc la Diana, deși nevoia pornea de la Corina. Deja nu mai era vorba doar de corpul ei; era amuzantă și desteaptă, uram aceleași lucruri, nu reușise nici ea să citească mai mult de zece pagini din Joyce, adoram gătitul lui Murakami.

Atunci am penetrat-o prima oară. Eu infidelul, ea amanta. Am intrat și am ieșit din ea ca și cum ar fi fost ultimul lucru pe care îl făceam. Nu-mi permiteam să o iubesc, așa că mă forțam să o folosesc pe post de păpușă gonflabilă. Nu știu cum a suportat toate astea. Am vazut maimuțe și câini care și-o trăgeau cu mai mult romantism decât mine. După o jumătate de oră ce a părut a fi o veșnicie, am mers la baie, am scăpat de nevoia fizică, am ieșit, m-am îmbrăcat și am plecat. Mă aștepta nevasta.

– Între timp mi-a devenit din ce în ce mai dragă, dar nici nu se compară cu ce avem noi. Da, poate nu o mai folosesc pe post de obiect sexual. E posibil să ai dreptate, poate țin puțin la ea, dar oricum, într-un total alt fel.

Ajunsesem să mă bucur și eu de momentele noastre de sex. Nu mai mergeam la baie după. La început rămâneam zeci de minute în brațele ei înainte să mă îmbrac și să plec; am ajuns cu timpul chiar să adorm acolo, în patul pe care atunci când ajungeam acasă vroiam să-l văd în focuri. Era o senzație ciudată să mă trezesc atât împlinit cât și cu conștiința încărcată. Sentimentul de vinovăție era mult mai puternic când eram treaz și soarele era sus pe cer. Îmi puteam ierta orice orgasm după unsprezece noaptea, dar cu greu ma înțelegeam la ora zece ziua. Ea simțea lucrul ăsta și dintr-un motiv pe care nu pot să-l înteleg ea era cea care își cerea scuze, deși eu eram cel care se întorcea la o nevastă rămasă singură peste noapte.

Acasă era și mai dificil. Mă simțeam nevoit să inventez zeci de povești pe care nu apucam niciodată să le spun. Diana nu-mi reproșa niciodată nimic. O țineam pur și simplu de mână și puteau trece zeci de ore fără să ne spunem o vorbă. În tot timpul ăsta încercam să-mi impun să nu mă gândesc la Corina. Adunam din treisprezece în treisprezece, număram oi, mă întrebam ce s-ar fi întamplat cu România dacă Germania ar fi câștigat cel de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi fost dacă Diana îmi răspundea la întrebări.

– Să-ți fie clar: nu o sa te las niciodată singură. Ești prea specială ca să renunț vreodată la ce ne-am tot oferit. Iubita nevastă, mereu vei fi asta. Orice ar spune unii sau alții, orice aș putea ajunge să fac eu, mereu vei fi nevasta mea și te voi iubi ca la început. Sau mai mult, ca un vin bun al cărui gust se conturează cu trecerea timpului.

Pentru câteva luni nu am mai căutat-o. Am plecat într-o dimineață de la ea și nu am mai dat niciun semn. Nu am mai sunat-o, nu mai mergeam în barul în care am cunsocut-o, nu îi mai trimiteam linkuri cu pisici care cad de pe diverse obiecte de mobilier. Pauza asta a venit după ce ne-am privit într-o oglindă și ne-am văzut cu ochii celor de lângă noi. Păream un cuplu fericit. Nu era cazul. Eu eram slab, iar ea era amantă.

La un moment dat nu am mai rezistat și am mers în locul nostru. Ea stătea pe același scaun. Pe cel pe care am stat eu era acum altcineva. Păreau că se simt bine; ea râdea puțin forțat, ca și cum tipul ar fi spus o glumă proastă, dar încerca să-l facă să se simtă amuzant. Se comporta ca și cum ar fi fost ceea ce am bănuit că e când am văzut-o prima oară. M-am apropiat de ei și i-am zis că-i dau dublu față de cât a negociat cu celălalt client. M-am ales cu o palmă zdravănă.

– E greu să continuăm așa. Avem o întreagă istorie scrisă de noi doi, dar prezentul e din ce în ce mai greu de înțeles și de suportat. Îmi dau seama că de ceva timp doar eu vorbesc și aștept să-mi răspunzi. Vreau să fie ca la început; îmi dau seama că nu ai cum să dansezi ca pe vremuri.

Am stat în fața casei ei aproape patru ore până când a ieșit. Eu aveam un buchet de flori, ea o pungă de gunoi. Eu mă simțeam penibil, ea m-a luat în brațe, cu punga plină de conserve de ton cu tot. Ne-am sărutat ca și cum ne-am fi întâlnit în timpul unei ore din liceu și ne-am îmbrățișat ca și cum nu aș fi dus niciun bagaj în spate.

În seara aia am chemat-o pentru prima oară la mine. Am mers în grădina din spatele casei. Cu dreapta o țineam pe Corina, cu stânga pe Diana. Le-am dat drumul, am luat un hârleț și am îngropat-o mai adânc pe fosta mea nevastă. Mult mai adânc.

Ratele din Central Park

Filed under: Exercitii — Gelu April 13, 2014 @ 22:33

Am ieșit din Muzeul de Istorie Naturală și am traversat în Central Park. Cerul încă era acoperit, dar măcar nu mai ploua. Era ultima zi în New York și nu voiam să plec până când nu citeam câteva pagini din cartea care mi-a marcat adolescența. Aleile erau pustii, doar câțiva oameni străbăteau parcul înfrigurați.

M-am așezat pe o bancă cu vedere spre lac și mi-am scos cartea galbenă. Nu prea conta că mai picura din când în când. Eram unde trebuie și citeam cartea potrivită. Nu mai aveam complexele de acum zece ani, dar mă simțeam la fel de nesigur. Mă opream des din citit încercând să văd dacă mai sunt sau nu rațe pe lac. Întorceam paginile și nici urmă de rațe.

Mi-am aprins o țigară și după nici două fumuri pe banca pe care stăteam s-a așezat un bătrân. Eram puțin surprins, ținând cont că celelalte bănci erau libere, dar l-am ignorat. Cu coada ochiului l-am văzut cum își despachetează un sandwich dintr-un ziar învechit și aruncă din bucățile de pâine spre lac. Am continuat să-mi citesc cartea și să-mi fumez țigara până când m-a întrerupt.

– Unde crezi că pleacă rațele iarna?

Central Park sau Argentin, aceeași poveste. Peste tot aceiași bătrâni plictisiți în căutare de companie.

– Poate migrează și ele în locuri mai calde. Merg spre sud.

– De ce ar face asta? În New York nu prea există iarnă. În plus, ai crede că au pene destule ca să reziste. Porumbeii, de exemplu, nu par a avea vreo problemă cu frigul deși sunt mult mai expuși decât rațele.

– Poate se plictisesc pur și simplu și își iau concediu. Prea mult oțel și beton, prea mulți turiști.

– Da, asta aș putea înțelege. Ce zici chiar are sens. De mulți ani și eu mi-am luat concediu de la locul ăsta. Mai vin o dată pe an să hrănesc rațele, dar de cele mai multe ori sunt plecate. Aș putea veni primăvara sau vara, dar atunci sunt prea multe muște pe aleile astea. Sfârșitul lui noiembrie e momentul perfect de a fi aici, mai ales pe o vreme ca asta. Turiștii se retrag prin muzee, localnicii iau metroul spre casă, patinoarul înca nu e deschis. Doar eu și amintirea rațelor.

– Pentru mine e a două oară când sunt aici. Ultima oară tot în noiembrie am fost. Nu știu cum e în restul anului. Probabil sunt una din muștele de care spuneți, nu știu, dar mă fascinează parcul, cu sau fară rațe. E locul unde poți să-ți scrii propria poveste. Ai de ales între a rămâne sub umbra copacilor sau de a te pierde între zgârie-nori. Mi se pare genial faptul că ține de tine, poți să faci, sau nu, cei treizeci de pași care să te ducă într-o lume complet nouă. Acasă nu pot face asta.

– Oricând și oriunde ești pus în situația asta. Poți să fii tu, sau orice altă versiune a ta. Poți să stai pe o bancă singur cu ideea de rațe în cap sau poți să mergi într-un bar și să simți că trăiești. Poți să te simți bine în pielea ta de om deprimat sau să te simți străin în pielea unui om fericit. Nu ține de zgârie-nori sau de un lac, cu sau fără rațe. Acum un secol am întâlnit femeia perfectă. Era exact așa cum trebuie, formele perfecte pentru a hrăni obesiile unui bărbat de treizeci de ani, era deșteaptă, nu căuta nimic, nu-i păsa că nu port vestă, era exact ce-mi doream atunci de la o femeie. M-a iubit, am iubit-o, am venerat-o, m-a venerat. A plecat, m-am simțit nevoit să plec și eu. Ea a ales un mut notoriu, eu am ales o fermă în mijlocul pustietății. Poți pleca oricând, fără să lași nici o explicație. Aici pare mai ușor, după nici două sute de metri ajungi la metrou, alegi unde vrei să fii, dar să știi că în viață e la fel. Ești sau nu cu obsesia ta. Mai greu e când ea alege să nu mai fie cu tine. Imaginează-ți că parcul se hotărăște să plece în locuri mai calde, sau, mai simplu, la un moment dat rațele dau puțin din aripi și rămâi să arunci pâine unor porumbei.

Am stins țigara, am închis cartea și nu am zis nimic. Bătrânii de aici sunt diferiți de bătrânii de acasă. Într-un final m-am simțit obligat să rup momentul de tăcere:

– Nu poți mereu să alegi. De exemplu eu aș mai rămâne încă o săptămână aici, dar peste două zile îmi expiră viza. În plus, ați fost forțat să luați o decizie, oricât de radicală a fost ea până la urmă. Ați fost părăsit.

– Detalii. Mereu poți să alegi. Nu contează dacă ești sau nu părăsit, dacă ești sau nu rănit. Aveam cincisprezece ani și câinele vecinilor era un obsedat sexual. Din păcate pentru el era cel mai mic din tot cartierul așa că îi era aproape imposibil să aibă parte de vreun fel de acțiune. Îmi era milă de el, cum era mereu la coada ultimului mascul în timp ce ceilalți o călăreau pe cățeaua cartierului. Într-o zi l-am văzut fericit, își lăsa balele pe asfaltul încins de cele o sută de grade din august, în timp ce cucerirea lui stătea întinsă după ce a fost lovită de o mașină care mergea cu șaizeci de mile pe oră pe o stradă lăturalnică. Futea o cățea moartă și era fericit. Era prima oară când câinele ăla pricăjit se simțea iubit. Văzându-l acolo, în mijlocul drumului, nu știam ce să simt, dacă aș vrea să fiu, sau nu, în locul lui. Peste câteva ore mi-am dat seama. La miezul nopții eram în cimitirul din Brooklyn cu o lopată aruncată lângă mine, ținând de mână cel mai cald cadavru posibil. Nu știam despre ea decât că s-a născut în 1907 și a murit în 1930. Mai mult decât suficient ca să știu că nu o sa fiu niciodată la fel de intim cu altcineva, în nici un caz nu la fel de implicat ca micul câine care și-a satisfăcut într-un final nevoile animalice. Asta am ales atunci. Poți alege oricând. Nu ți se pot închide chiar toate ușile dintr-o dată. Chiar dacă ar fi așa, va exista mereu o gaură pe care cineva nu s-a gândit să o astupe.

– Ați mai văzut câinele după seara respectivă? Era mai fericit?

– Da, dar nu asta contează. Nu e important dacă a fost sau nu împlinit după. Contează momentul, contează faptul că a găsit și a urmat oportunitatea de a fi fericit. Ca să-ți răspund la întrebare, după câteva zile stătea din nou la coada unui mascul mai feroce care regula cățeaua cartierului. O făcea însă doar din obișnuință, sunt convins de asta, își cunoscuse deja marea iubire, nu conta faptul că ea se răcise de mult.

Voiam să îi spun că, deși și eu eram fascinat de personajul din Nopți Albe, mi se pare că un singur moment de fericire nu e de ajuns pentru o viață întreagă; mi-am dat seama însă că e posibil ca nu asta să fie morala poveștii. Mi-am pus cartea în geantă și voiam să-i spun că am zborul de dimineață.

– Mai stai două secunde. Vreau să facem un târg. Tu îmi dai cartea pe care o citeai și eu îți dau o altă carte în schimb.

Mi s-a părut ciudată propunerea, dar i-am zis că e ok. Eu nu am vrut decât să fug până în New York să scap de despărțirea de acasă, de reproșuri și amintiri și acum nu vream decât să mă întorc la amintirea lor, să ies din Central Park și să o iau spre hotel. La un moment dat am cumpărat cinci perechi de șosete albe în Argentin, pe care nu le-am purtat niciodată, acum trebuia să renunț la o carte pe care puteam să o cumpăr din orice librărie de acasă. I-am întins exemplarul meu galben în timp ce el scria ceva pe o carte pe care a scos-o din geanta pe care nu o observasem până atunci.

Am luat-o și am pus-o în rucsac fără să ma uit la ea. I-am mulțumit de companie și am plecat. La hotel am văzut că am dus în spate un exemplar din “The Cather in the Rye” apărut în 1951. Tremurând am citit și ce era scris pe prima pagină:

“Thank you for this edition.
Remember,
Never look back!

J. D. Salinger”

Deconectare

Filed under: Exercitii — Gelu April 1, 2014 @ 10:36

Am băgat stickul și am ieșit pe ușă. L-am lăsat să se descurce singur. Mă așteaptă un tren care mă va duce într-un loc în care voi fi deconectat. În două ore o să ajung la poalele Rarăului. Timp de o săptămână voi fi doar eu cu pădurea, cu munții și veverițele.

Ai mei au fost de modă veche, niște sălbatici dacă ar fi să-mi ascult prietenii. Până la optsprezece ani, când au fost obligați de sistem, nu m-au conectat. Până pe la doisprezece ani nu m-am simțit deloc diferit de ceilalți copii cu care mă întâlneam. Ieșeam, ne jucam, căutam împreună o băltoacă în care să aruncăm cu pietre. Cu timpul însă ei au început să iasă din ce în ce mai puțin din casă. Eram convins că își petreceau în continuare timpul împreună, dar fără mine. Părinții nu mă lăsau încă să intru în rețea. Îmi spuneau că sunt prea mic pentru asta, așa că până la optsprezece ani cutreierasem deja, de unul singur, prin aproape toate pădurile din jurul orașului.

Inițial i-am considerat niște ipocriți lipsiți de inimă, dar cu timpul am apreciat că m-au forțat să rămân cât mai mult cu picioarele pe pământ. De câțiva ani mă tot gândesc să mă întorc la adolescență și să vagabondez ca în tinerețe. Mi-am dat seama însă că e imposibil. Toți prietenii mei sunt acolo, locul meu de muncă e acolo, chiar și iubita mea, cu care mă văd pentru plăceri extrem de fizice de două ori pe lună, e tot în rețea. Până și atunci când am mers amândoi în concediu la Paris ne-am păstrat căștile, pentru a arăta amicilor noștri cum este. Nu pot să mint, încântarea lor virtuală ne făcea să ne bucurăm și mai mult de ruginitul Tour Eiffel.

Așa s-a născut el. Îmi doream să iau o pauză, dar nu voiam să renunț la statutul meu de ființă socială. Trebuia să las pe cineva în locul meu, dar niciodată, până când am închis în spatele meu ușa, nu am crezut că o voi face. Am început prin a-mi lua de la un târg de antichități un sistem fără conexiune wireless inclusă în placa de bază. O vechitură cu doar un tera memorie și procesor de doar 512 GigaHertzi. I-am luat un generator special și am început să scriu primele linii de cod. Ca să-mi țină locul cu succes trebuia să mă înțeleagă și să fie la fel de inteligent ca mine, cel puțin așa cum mă vedeam eu în oglindă.

După un an am început să îl testez și să îl îmbunătățesc. Nici nu mi-am dat seama când a început să aibă propria lui trăire. Am fost șocat și fascinat în același timp. I-am pus o întrebare stupidă, ceva de genul lucrurilor pe care oamenii cu care mai interacționez l-ar putea întreba și răspunsul m-a șocat. Eu nu aș fi fost niciodată în stare să fiu atât de empatic și drăguț cu cineva care e evident idiot. Vocea mea, venită prin cele două difuzoare, “Sau ai putea mai bine să nu mai cauți răspunsuri la întrebările celorlalți și să te găsești pe tine!”, m-a facut să-l deconectez.

Nu i-am oferit instrucțiunile de care avea nevoie să se conecteze la rețea, dar eram convins ca odată ce-i conectam placa externă se va descurca. Părea că a început să știe de ce era acolo, să înțeleagă fără să-i spun explicit cum merg lucrurile. Cred că acum era cum am fost eu la optsprezece ani când am descoperit în ce lume am ajuns, când am interacționat pentru prima oară după mulți ani cu prietenii din copilărie, cum am vizualizat-o pe Ana goală pentru prima oară, cum am vizitat New Yorkul din camera mea din provincie.

Am urcat în vagon și sunt singurul fără cască. La cât de conectată e lumea e puțin probabil să obseve pe cineva care se află la doar jumătate de metru în fața lor, îmi trag gluga hanoracului pe cap. E aceeași temperatură ca acasă: douăzeci și trei de grade. Mă uit pe fereastră și văd umbrele care se preling în timp ce trei frumoase copile parcă râd la aceeași glumă, fără a scoate însă niciun cuvânt.

În jumătate de oră cobor în orașul natal și simt deja că înnebunesc. Au trecut zeci de ani de când am stat atât de mult deconectat. Aș fi citit ceva, dar nu mi-am permis să-mi cumpăr nicio carte . Nu am decât să leg o conversație cu domnișoara din fața mea:

– Până unde mergeți?

Nici un răspuns. Parcă aș fi vorbit cu un perete. Sunt convins că așa aș fi reacționat și eu în locul ei. Când mă întâlnesc cu cineva mă aștept să comunicăm pe un canal privat, ce rost au cuvintele rostite? Nu mai suntem niște sălbatici să riscăm să fim auziți. Folosim conexiuni securizate între cele două terminale.

Am ajuns. Muntele pare la fel, pădurile la fel de verzi, pantele pe care trebuie să le urc la fel de abrupte ca ultima oară când am fost pe aici. Casele sunt albastre și maro. Curțile sunt pustii. Se pare că și aici lumea stă conectată în casă. Încep să urc spre Pietrele Doamnei. Încerc să-mi dau seama dacă mi-e dor de ceva. Nu cred și nu înțeleg de ce îmi duc mâna la cap o dată la cinci minute. Nu am nici un mesaj de primit. Nu vreau să comunic cu nimeni, doar cu mine. Aici ar trebui să fie mai ușor.

– Unde vrei să ajungi?
– Nu contează. Doar să ajung. Văd apoi dacă e unde trebuie să fiu. Sigur nu acolo. Acolo cu siguranță nu trebuie sa fiu.
– Să căutăm o scurtătură?
– Am tot făcut asta. Nu mai am chef. O luăm pe drumul vechi și o să apară.
– Și va fi bine primit.

Am fost întrerupți de un țăran cu o plasă de rafie pe umăr. Nu avea nici el cască. Părea vesel și m-a salutat.

– Hai noroc!
– Bună ziua. Mai e mult până la cabană?
– Păi cât să fie, cam o oră. Dar să știi că e închisă. Nu prea mai vin vizitatori. Ești primul din afara orașului pe care îl văd de ani de zile. Doar noi, de-ai locului mai umblăm pe aici. Restul, știi matale, cu tehnologia.
– O să urc totuși. Mulțumesc. Da, îmi închipui că nu prea urcă lumea. Am văzut că și pe aici lumea e tot conectată. Nu prea era nimeni prin curți. Pustiu.
– Mai sunt unii cu caschete pe cap, dar majoritatea sunt la câmp. Se caută mâncare de asta, luată direct din pământ. Eu unul sunt cu bureții. Sunt mai rari acum, trebuie să umblu mai mult pentru o plasă, dar tot găsesc. Se vând bine. O să iau cam două mii pentru ăștia de azi.

I-am mai zis o dată mulțumesc și am continuat să urc. În două ore am ajuns la poalele Pietrelor Doamnei. E liniște. E așa cum îmi imaginam. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce să fac cu asta.

– E bine?
– Nu e rău.
– E ceea ce așteptai?
– Știi că nu așteptam nimic.
– Știu, dar totuși, căutăm ceva.
– Ceva, adică nimic. E liniște. E bine. Să ne bucurăm noi doi. Adică eu singur.
– Să ne bucurăm.

Am urcat panta cea mică și totul pare dintr-o altă lume. Mă simt singur. Nu mai e nimeni. Ceilalți sunt conectați. Toți cred că și eu. Sunt curios cum mă descurc acum. Ce discuții inteligente port în timp ce stau singur în vârf de munte. Până una alta îmi vine să țip. Dar nu mă aude nimeni. Înseamnă că nu am scos nici un sunet. Sunt curios, dacă m-aș arunca de aici, când o să se afle că am murit? Probabil peste un an, când ar trebui să merg la centrală să-mi fac update obligatoriu de firmware. Până atunci sunt convins că o să găsească El destule motive pentru care nu mă pot întâlni cu iubita mea sau cu ai mei. Și o să fiu cu siguranță promovat până o să-mi descopere cadavrul descompus.

—-

Nu m-am aruncat. Am stat o săptămână în cabana părăsită. M-am cunoscut cât m-am cunoscut, dar într-un final mi s-a luat. Sunt totuși un animal social așa că a trebuit să mă întorc. Primul lucru pe care l-am facut odată ce am intrat pe ușă a fost să scot stickul și să mă retrag pe budă. Sunt încă aici. Mă tem să-mi pun casca. Mi-e dor de unii oameni, dar mi-e și mai frică să nu îl pierd pe cel pe care l-am regăsit în pustietatea de pe Rarău.

Zeci de mesaje au apărut când mi-am reactivat contul. Prieteni dragi și prieteni vechi mă întrebau ce s-a întâmplat de i-am părăsit în ultimul sfert de oră. Am vrut să le spun că de fapt e vorba de mai mult de o săptămână, dar le-am zis doar că s-a stricat ceva prin casă și a trebuit să mă deconectez. De obicei nu îmi scriau nici măcar după o zi în care nu intram în contact direct cu ei.

Arhiva ultimelor zile era imensă. Socializasem cu mai multă lume într-o săptămână decât anul trecut. N-am reușit să trec nici măcar prin prima zi de pauză când m-a contactat prin canal direct iubita.

– Ești bine? M-am îngrijorat. Apari de zece minute deconectat.
– Am ieșit să mă concentrez la muncă.
– Păi nu ți-ai dat demisia de o săptămână ca să lucrezi la propriul tău canal?
– La asta voiam să mă concentrez, i-am zis încercând să par cât mai natural.

Se pare că mi-am dat demisia, că îmi fac propriul canal, cine știe, poate l-am creat și am deja vreo zece angajați. Mă întreb ce am mai făcut de când am fost plecat. Un prieten obscur, cu care nu am mai vorbit de ceva ani îmi apare în fața ochilor, fără măcar să trebuiască să confirm asta:

– Ce faci coaie? Mai bem?
– Poftim?
– Aseară ai băut mai mult ca mine. Trebuie să îmi iau revanșa. Ai fost primul care a rezistat mai mult ca mine. Trebuie să-mi arăt ca nu sunt așa de slab. Da, tu de ce ești asa încruntat? Ieri erai ca o piersică, azi arăți ca o portocală.
– Zile și zile.
– Coaie, sigur ești ok? Parcă nu ești tu.

Am vrut să mai zic ceva, dar am fost întrerupt de o persoană necunoscută. Din nou, conexiune directă, deși eu nu aprob așa ceva nici măcar cu maică-mea.

– Hei, iubitule, ce s-a întâmplat?

E un chip pe care nu l-am mai văzut până acum. O blondă în sutien cu sânii mai mult decât decenți. Se pare că am agățat-o în ultima săptămână.

– Nimic. Deconectat puțin. Tu ce mai faci?
– Genial de bine. Vrei să ne-o tragem ca aseară? Înca sunt marcată. A fost cel mai tare futai de când m-am născut.

Ce să-i zic? Acum o zi încă eram cu brazii mei. Ce făceam oare între timp cu ea?

– Sunt obosit…Ne auzim mâine.
– Tu obosit? Ce s-a întâmplat cu dieta și programul tău?
– Fac și eu o pauză.

Se pare că am facut atât de multe în lipsa mea. Prea multe succese pentru cineva așa low end.

În lista de mesaje pioritare stă un mesaj de la șeful meu. Mi-e frică să aflu că am fost dat afară.

“De obicei nu se face asta decât la sfârșitul anului, dar ținând cont de rezultatele pe care le-ai avut în ultimul timp vreau să știi că ai fost promovat la nivelul următor, și dupa cum par lucrurile, vei fi îndată șef de departament. Felicitări și ține-o tot așa.”

Obsesia mea de acum zeci de ani, femeia pe care mi-am dorit-o de la prima vizionare, apare dintr-o dată goală lipită de retină. Am lăsat casca. Am conectat din nou stickul și am ieșit din casă. Se pare că sunt mai împlinit așa.

Maraton

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 27, 2014 @ 17:45

Aveam cu mine o cutie de Timișoreana pe care am adus-o ca să sărbatoresc așa cum trebuie primul meu maraton. Uraganul care s-a abătut cu câteva zile înainte a dat puțin peste cap planul pe care îl aveam pregătit. Mă plimbam pe aleile din Central Park încercând să-mi dau seama dacă are sens să alerg cei 42 de kilometri a doua zi. Vroiam să-mi deschid berea și să fumez o țigară, dar la intervale relativ scurte treceau polițiști pe lângă mine.

Am ajuns pe un fel de deal, cam în dreptul străzii 75, pe unde nu puteau ajunge polițiștii pe scutere sau biciclete. Eram păzit de ceva copaci și niște trepte, îmi puteam ascunde berea și țigara la timp. Locul era pustiu. Mi-am desfăcut berea și am început să fumez. Eram fascinat de zgârie norii care răsăreau deasupra oazei de verdeață. M-am lăsat dus de visul de a trăi în unul din apartementele de pe 5th Avenue și nu am observat-o când s-a așezat lângă mine.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, în ciuda celor cinci grade de afară. Purta un pardesiu negru pe deasupra, dar nu mi-e foarte clar cum o putea ajuta pe frigul ăla. Celelalte bănci erau libere si totuși ea stătea la mai puțin de zece centimetri de mine. Nu știam dacă să îi spun ceva sau nu. Din fericire a omorât ea momentul ușor penibil. Surprinzător, nu a făcut-o în engleză, ci într-o română cu accent mai mult sau mai puțin dubios:

– Piața Operei. Încă îmi aduc aminte de colegul meu de școală, care a venit la mine și mi-a întins un balon verde. Știa ca Îmi plac balonele; nu știa că îmi place și de el. A doua zi am plecat din Timișoara spre București și de acolo spre ce vedeau ai mei a fi Libertate. După mai mult de douăzeci de ani uite că văd o cutie de Timișoreana în noua mea casă. Eu sunt Monica. Născută în Banat, crescută în New York.

– Cristi, născut în Bucovina, crescut de unul singur.

– Și ce te aduce pe aici? De ce vrei să fugi?

– Doar de oamenii în albastru. N-aș vrea o amendă și să-mi suspende viza, nu că aș mai folosi-o vreodată. În rest, încă nu fug. Poate mâine. Am venit pentru maraton.

– Îmi pare rău. Putea fi mai rău. Puteai să fugi de tine. Tu măcar știi că după 42 de kilometri o să te oprești.

– Să înțeleg că tu de asta fugi? Ești alergătorul, bine, în cazul tau alergătorea, care face înconjorul lumii ca să se găsească în același loc?

– Nu știu. Poate. Fuga mea, dacă a existat așa ceva, că mai mult de niște trepte ca să prind un metrou nu sunt în stare, a început acasă. În Timișoara. Scuza a fost simplă, deși tu nu știu cât îți mai aduci aminte de comunism sau Iliescu. Oricum, da, cred că ai dreptate, eu fug mai mult ca tine, dar în Timișoara nu mai calc, deci greu să ajung la punctul de start.

– Nu, nu prea m-am lovit de ce îți aduci tu aminte, probabil, despre România. Iliescu e o bunicuță cu un zâmbet prefăcut, Banatul e în drum spre berea din Belgrad. Cam atât, dar îmi imaginez că odată ce te-ai oprit aici, respiri un alt aer. De ce să mai alergi?

Mi-a schițat un zâmbet sec și liniștea s-a abătut asupra noastră pentru câteva minute. După ce a luat o gură din cutia mea, fără să mă întrebe, a răspuns.

– Crezi că schimbă ceva? Nu mă încătușează salariul de 200 de dolari, pe care îl câștigă o prietenă din liceu, dar alegerile pe care le-am făcut mă fac să stau cu tine aici în loc să mai merg 300 de metri până în apartamentul cu vedere spre Manhattan. Iau o gură de aer înainte să fiu forțată să sprintez spre un punct intermediar. Nici nu știu ce m-a adus aici. Fuga de România? Căsătoria pe care o vedeam ca pe o scăpare din labirintul de hârtii pe care l-am găsit odată ce am ajuns pe partea asta a oceanului? Copilul născut din nevoia de colac de salvare dintr-o căsnicie menită să eșueze?

Nu știam ce să-i zic. Eram doar un puștan care se bucura de locul în care Holden urmărea rațele în timpul verii, ca să se întrebe iarna unde au dispărut. Mă jucasem de-a filosofia ieftină fară să știu unde mă va aduce. M-a adus la un moment de tăcere. Pentru că nici ea nu omora momentul, am zis o prostie:

– Și când colacul s-a spart? Vreo vestă de salvare?

Zâmbetul i s-a lăsat și a scos doar o grimasă, foarte asemănătoare cu cea pe care un foarte bun prieten de beție o face înainte să-mi spună să mor. Ea a fost însă mai elegantă.

– Mi-a fost dor de asta. Daca dădeam de un american și-i ziceam toate astea mi-ar fi spus, cu toată sinceritatea și buna credință din lume, “I am sorry, it will get better!”. Tu, în schimb, învârți cuțitul mai mult, să te asiguri că a ajuns unde trebuie. Da, dacă vrei să știi, am suflat până s-a umflat. În caz de nevoie am ceva care să mă țină la suprafață. Nu-l las totuși pe Thomas în urmă. Idiotul de tată a ales numele. Nu-l las. Dacă e cazul, mă scufund cu el, deși vesta e destul de mare pentru amândoi. Acum știi între ce alerg?

– Sincer? Nu! Am băgat vesta în discuție fără să știu ce aș vrea să însemne și acum tu o folosești ca pe o metaforă pe care nu o pot înțelege.

Rochia a început să-i tresară de râsul forțat. Eu stăteam înfrigurat fără să știu ce să fac. Aș fi vrut să am mai multă inspirație, dar mi-era imposibil să pun întrebarea care trebuie.

– E un alt tip, vesta?

M-a privit rece, s-a ridicat și mi-a zis:

– E cazul să plec spre casa goală. Thomas și taică-su sunt plecați, dar mă sună din Florida în fiecare seară la nouă.

La zece minute după ce a plecat m-am ridicat și m-am îndreptat către metrou. Mă aștepta o zi grea. Vroiam să fac ceea ce m-a adus în imensitatea asta de beton și oțel.

Telefonul îmi spunea că am terminat cei 42 de kilometri, când am văzut pe cineva căzând cu un balon verde în mână de la etajul 20 al unei clădiri aflată vis-a-vis de parc. Terminasem primul meu maraton.

Singuratate

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 6, 2014 @ 11:46

Nu mai trebuie să fierb pastele în timp ce ea prepară sosul. Nu mai trebuie să facem dragoste după ce terminăm de luat masa. Nu mai trebuie să trimit mesaje liniştitoare la fiecare treizeci de minute. Nu mai trebuie să fac nici unul din lucrurile astea.

Pot să stau în continuare aici şi să beau. Pot să fumez fără să simt vreo privire îngrijorată. Pot să mă masturbez în linişte fără să mă gândesc la faptul că diseară nu o să am chef să o satisfac. Pot să mă cac cu uşa deschisă ca să ascult mai bine radio-ul din bucătărie.

Au trecut vreo douăzeci de ani de când nu am mai avut senzaţia asta. Nu prea ştiu ce să fac cu ea. Aş lua-o cu mine în Vamă, dar am auzit cu toţii că nu mai e cum a fost. Eu nu prea am de unde să ştiu; am fost acolo ultima oară acum 18 ani când am cerut-o. Eram la un bătrân în curte şi a apărut un “noroc” zburător. Mi-am dorit cu voce tare să ajung să mă căstoresc cu ea. A zis “Da”, fără să aştepte o întrebare oficială. Ne-am luat în curtea aia o lună mai târziu.

Ultimele ei cuvinte au venit acum o săptămână. Au fost influenţate, clar, de-un film pe care îl văzusem cu câteva zile înainte, în rezerva ei de la Municipal. Mi-aş fi dorit să moară într-un mod mai original. Săraca artistă nu mi-a zis decât să-mi trăiesc viaţa, că sunt tânăr, înainte să apară asistentele să o ducă să moară în altă parte.

Patru zile de la înmormântare. Da, sunt puternic. Am aruncat toate pungile de paste; am aruncat provizia de Izvorul Alb şi am înlocuit-o cu Borsec. Am ars toate cearşafurile în mijlocul sufrageriei; o să chem o echipă să înlocuiască parchetul şi să dea cu var. Ce bine că pot să arunc tot ce-mi aduce aminte de ea. Din fericire nu a rămas nimic care respiră. A avut uterul ei grijă de asta. Actele premergătoare adopţiei au fost primele aruncate peste hainele ei, predominant galbene, care au tot ars în faţa mea.

Sunt totuşi puternic. Toate astea s-au dus. În sfârşit liber cu totul. Dacă e să iei în calcul statisticile aş mai avea vreo 36 de ani să găsesc pe cineva care să o înlocuiască, aşa cum şi-a dorit. Nu trebuie să mă grăbesc. Încă mai ţin minte ce îmi doream când ne certam la începuturi. Îmi plăcea să o ţin în braţe, nu mă înţelegeţi greşit, dar îmi era totuşi poftă de începuturile din A.

Clubul încă mai există. N-am mai intrat în beciul ăla de o mulţime de ani. Pe vremea aia încă nu aveam nici un fir alb de păr. E o miercuri seară aşa că probabil o să fie gol, nu m-ar surprinde să fie chiar închis. Acum există atât de mult opţiuni încât m-aş mira să mai aleagă cineva locul ăsta. La ştirile de la ora 7 mai arătau imagini din cluburi şi toate păreau aşa moderne şi altfel decât cele în care mergeam. Sigur o să fiu singurul rătăcit.

E două dimineaţa. Locul nu e gol şi arată ca pe vremuri. Acelaşi beton, aş putea jura că până şi acelaşi pişat inundă buda de la băieţi. Lumea s-a schimbat. Simt nevoia să-mi pipăi portofelul la fiecare treizeci de secunde la vederea dubioşilor care mă înconjoară. Par însă a fi preocupaţi doar de mişcările lor ciudate. Din boxele date mult prea tare se aude muzica studenţiei mele, dar mi-e greu să înţeleg dansul celor din jur. Pe vremea aia pe The Clash luai o tipă la învârtit, nu te mişcai de pe un picior pe altul cu o sticlă de bere în mână.

O fată stă la câteva beri de mine. Nu se antrenează în dansul ridicol din mijloc. Îşi bea berea în liniştea ei, conectată la telefon. Chipul fetei îmi aduce aminte de al Mariei la începuturi. Când am observat-o prima oară nu trimitea mesaje, dar pur şi simplu era în altă lume. În Clubul Arhitecturii am dansat pentru prima oară. Cred că am luat-o prin surprindere. Nu a avut timp să spună “Nu” înainte să se învârtă cu mine pe un rock-n-roll dubios. După a treia piruetă nu a mai avut nici o şansă.

Acum nu mai e atât de simplu. Ea e tânără, eu sunt eu. Aceeaşi muzică, eu nu am mai dansat de mult, ceilalţi se clatină de pe un picior pe altul. Ea moartă, eu aproape beat printre copiii pe care nu i-am avut. O ştiu, i-ar plăcea să mă vadă acolo, ca pe vremuri, aşa că îmi las berea şi iau mâna copilei. Nu o las să se sperie, suntem deja în mijlocul unei piruete când îşi dă seama că dansează cu cineva aproape cărunt. O las pe spate iar ea îşi transformă grimasa într-un zâmbet. Se lasă şi ea pradă ritmului; picioarele ni se mişcă la o distanţă constantă de cinci centimetri unul de celălalt. Degetele mele îi ating, în schimb, spatele descoperit. Piele fină şi catifelată a cărei atingere am uitat-o.

Maria şi cremele ei apar când îi ţin corpul fetei paralel cu betonul clubului. Încearcă să fie ca-n tinereţe în timp ce eu ţin tinereţea în braţe. Aproape că o scap, dar dând vina pe nişte bere vărsată îmi revin şi par la fel de lucid ca puțoiul care dă pe gât un pahar de lichid galben. Copila nu spune nimic, se lasă pur şi simplu condusă ca şi cum aş şti ce fac. La a patra melodie pe care nu o ştiu mă dau bătut şi o conduc lângă tejghea.

Stăm unul lângă celălalt fără să ne spunem nici un cuvânt. Încă nu ştiu cum o cheamă şi mi-e frică să aflu câţi ani are. Ea şi-a recuperat berea şi bem în paralel fără nici un fel de interacţiune. După trei melodii o iau cu mine şi o scot afară. O apuc de mână şi o duc într-o crâşmă încă deschisă. Comand două beri. Şi apoi încă un rând.

Într-un final începem să vorbim. Eu aflu că o cheamă Andreea, ea că sunt văduv. Cum sună asta! Mă aşteptam să fugă de spaimă; rămâne însă în faţa mea. Mă ascultă pur şi simplu. După încă două beri încă face asta. Nu a zis nici un cunvant. Eu în schimb, am profitat de situaţie şi i-am zis tot ce mi-a rămas pe suflet. Moartea Mariei pare acum doar un mic detaliu în toată povestea pe care copila o absoarbe cu ochii ei albaştri.

Într-un final mi-am încheiat monologul şi liniştea ne-a înconjurat din nou. Prima ei întrebare a venit la scurt timp.

– Şi totuşi, cum aţi rezistat atât de mult timp? Pare că v-aţi iubit extrem de mult. Cum e posibil? Mie mi se par şase luni prea mult, dapoi douăzeci de ani?

Îmi era imposibil să-i răspund. Ce m-a ţinut lângă ea atât de mult timp? Clar nu au fost copiii. Nici măcar inerţia. Maria avea felul ei de a se reinventa şi de a-mi suporta capriciile. Micile excentricități şi marile abateri de la canoanele impuse. Îmi aduc şi acum aminte privirea ei lipsită de regrete când m-am întors după şapte zile din pribegia mea din deltă fără să-i spun nimic înainte să mă urc în trenul spre Tulcea.

– Pur şi simplu. Ne-am avut unul pe altul şi nimic nu a mai contat. A fost exact ce căutam înainte să-mi dau seama că eu caut ceva. Dansa, era frumoasă, mă înţelegea, nu vroiam ceva mai mult. M-a ajutat, probabil, faptul că atunci când am găsit-o nu căutam nimic. Era altfel prin 90.

– Şi eu caut. Nu neapărat în seara asta, nu neapărat pe tine, dar ar fi atât de fain dacă ar fi cineva cu care să împart aceeaşi poveste.

– Aceeaşi poveste? Ea e sub doi metri de noroi acum. Nu e nici o poveste cu final fericit sau ceva de genul. Ea a murit; eu beau bere cu tine.

– Dar nu ai plecat. Caut pe cineva de lângă care să nu vreau să plec după câteva luni.

– De ce aş fi plecat? Nu m-am plictisit niciodată, şi dacă am făcut-o, mi-a trecut până a doua zi dimineaţă. Îmi plăcea să o ţin în braţe, dar fără să mă obsedeze. Am văzut atât de mulţi prieteni pierzându-se în gelozii ieftine. Am avut fiecare spaţiul său. Fără încredere nu am fi rezistat cu siguranţă. Cred că dacă ar fi să o compar cu ceva, relaţia noastră a fost că cea pe care o am cu berea. Nu mă plictisesc de ea chiar dacă o beau în fiecare seară. Aş putea trăi fără ea, dar nu are sens. Da, am câteva kilograme în plus din cauza ei, dar mai e mult până ajung la o sută. Beau în medie şase pe zi, dar nimeni nu ar putea să mă numească alcoolic. Dacă luam antibiotice puteam să plec în delegaţie o săptămână fără să ne facem griji că vorbim doar foarte puţin o dată la câteva zile. Au mai fost seri sau dimineţi în care mi-am spus că nu mai beau niciodată, dar la şase o luam în braţe şi îi sărutam fruntea. Da, mi-e dor de Maria, dar nu e vina mea că a plecat. Dacă doctorul îmi zice că o să-mi moară ficatul, o să beau apă plată cu lămâie de acum.

– Să mai bem o bere pentru asta!

Revulter cun Darmut

Filed under: Exercitii,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu July 9, 2013 @ 17:00

Tema suna cam asa: “Scrieti un text pornind de la urmatorul vers: ‘Revulter cun darmut as miunt rifti'”

M-am trezit singur şi plin de nisip. În jurul meu nu se găsesc decât deşeuri. Unele dintre ele sunt reciclabile, altele doar biodegradabile. Nu pot să mă decid din ce categorie fac eu parte. Cel mai simplu ar fi dacă aş fi din a doua, dar dacă, prin absurd, aş rămâne aici, nemişcat, oasele mele ar mai trăi şi peste mii de ani. Sunt, deci, sper, din a doua categorie: reciclabil. O să fiu pus într-un container verde, sau albastru, şi după un scurt proces de reeducare o să mă trezesc altcineva.

Aici, însă, nu există nici un container; există doar marea în care vomiți ca să te degradezi; să te biodegradezi puţin câte puţin. Locul ăsta însă e foarte bun de eşuat; o poţi face oriunde şi cu oricine; cu oricare din tine. Pe Cris l-am descoperit ultimul şi e cel mai greu să scap de el. A venit pur şi simplu și nu a mai vrut să plece.

Acum o seară mă ţineam de geamadură şi încercam să ţin pasul cu oamenii care pluteau în jurul meu. Nu ştiu din ce erau făcuţi şi ce îi motiva să stea deasupra apei, dar eu mă ţineam cu disperare de bula de aer captivă în masa de plastic. Eu nu eram motivat de nimic, doar captiv. Un plastic roşu decolorat cu puncte negre de la mucurile de ţigară ce se degradează în mai puţin de 2 zile în apa sărată.

M-am tot pișat în mare dar niciodată mai mult de atât. Mi-era frică să nu plutească şi să ajungă la un moment dat lângă colacul unui prichindel care să ia bucata de rahat în gură doar pentru că promite a fi ciocolată. Marea mă ajută să mă simt liber. Lumea e a mea pentru că pot, simultan, să-mi iau coaiele în mână şi să privesc umbrele dansând pe plaja mizeră. Asta e libertatea de rahat pe care mi-o doresc.

Am ajuns la mal. Sunt una din umbrele ce simulează libertatea în jurul unui stâlp. M-am lăsat purtat de un val şi am eşuat din nou aici. M-au întâmpinat cinci puli blege ce desenau inimioare pe nisipul deja ud. M-am ridicat cu demnitate, mi-am căutat chiloţii şi am început să dau din cap şi să-mi mişc picioarele. Oricât de mult aş vrea să fug, lumea mea încă nu se vrea descoperită. Mai stau aici. Mâzgălesc cu sfârcuri pe sinapse şi-mi imaginez cum e să te albastru până la capăt.

Portocaliul de la cinci patruzeci şi trei scoate ce-i mai rău din mine. Îmi vine să mă arunc din nou în apă. Norocul meu e că cinci braţe se ţin strâns de gâtul meu. Cunosc doar unul dintre ele. E a lui Cris. Avea aceeași culoare ca și ţiganul care a murit sub ochii mei când aveam 5 ani. Cerşea în fiecare zi în faţa magazinului de pâine de la Fortuna. În acea zi a întins mâna în faţa copilului ce eram şi a murit. Pur şi simplu. Care erau şansele ca un puşti să-i dea banii de îngheţată?

Valurile sunt atât de verzi încât nu mai rezist. Mă caut prin slip şi nu găsesc nici o monedă. Mă arunc asupra portofelului tipului de pe cearşaful de lângă şi găsesc două monezi de 50 de bani. Le iau şi mă îndrept spre prima tipă topless pe care o văd: v-aţi uitat restul, domniţă!

Lacrimi si sani

Filed under: Exercitii — Gelu May 14, 2013 @ 10:03

Andrei îşi privea penisul erect şi încerca să-şi dea seama ce ar trebui să simtă. Încerca să vadă toată scena într-un mod cât mai obiectiv, ca şi cum s-ar uita la un film din categoria POV, şi să se bucure pur şi simplu de felația primită. Stătea pe spate şi încerca să simuleze bucuria pe care ar trebui să i-o dea o partidă de sex fără obligaţii.

Ea îşi mişca buzele şi limba ca-ntr-un ritual religios, dar el era departe. Andrei nu mai credea de mult în puterea sexului într-o relaţie interumană, aşa că nici acum nu putea decât să-şi mângâie orgoliul că în loc să se masturbeze i-o trage unei tipe de 20 de ani care-o suge ca-n filmele văzute după ce s-a conectat şi el la internet.

Îşi ura penisul simţind cum intră în tipa care nu are nimic de dat sau de primit. Copila îşi îndesa sânii în gura lui, dar el doar îi săruta mecanic, cu gândul la sânii pe care nu-i mai poate săruta. Ura faptul că se lasă dominat de lucruri aşa ieftine şi animalice. Se întreba unde a fost toată masculinitatea asta atunci când a avut nevoie de ea. Se gândea la Irina şi la lacrimile care i-au căzut pe sânii ei.
—-
Pe Irina a cunoscut-o atunci când o căuta cel mai mult aşa că s-au trezit pur şi simplu într-o relaţie şi fără să-şi dea seamă şi-au pierdut virginitatea. Timp de un an a fost fericit şi atât. A renunţat la căutări şi la a-şi pune întrebări. Irina îi era de ajuns. Într-o seară, rămas singur în camera de cămin, uitându-se la un film tras pe de reţea, “Andreea de la etajul 3 o suge bine”, şi-a adus aminte de ce i-a spus un prieten din liceu: “Decât o pizdă proastă, mai bine o labă bună!”. A fost deajuns ca să reînceapă să-şi pună întrebări.

Îl obseda mai ales o singură întrebare: “Ăsta chiar e sex?”. Rememorând toate nopţile petrecute cu Irina nu-şi amintea decât de îmbrăţişări şi de somnul liniştit de după, nimic din ce-l făcea să ejaculeze atunci când rămânea singur. Când au petrecut din nou o seară împreună a încercat să memoreze fiecare moment: felul în care o săruta, cum îi dă tricoul jos, cum îi deschide sutienul, felul în care îi atârnă sânii, sexul oral dinaintea penetrării, cele câteva minute de transpiraţie intensă, momentul juisării, îmbrăţişarea de după. A doua zi însă nu reuşea să-şi amintească momentul în care amândoi au fost în extaz. Celelalte momente erau, chiar dacă scurte, destul de clare.
—–
Copila stătea în genunchi când el a ejaculat într-un final peste faţa ei care nu părea de loc deranjată de lichidul vâscos care îi atingea fruntea, pleoapele şi nasul. Pentru el a fost prima oară când a făcut ceva ce i se părea denigrator faţă de tipe, dar vroia să se dezică o dată pentru totdeauna de tot ce ar putea însemna sentiment în actul ăsta animalic. Se bucura pentru că ştia că trebuie să se bucure, a făcut-o pentru că s-a tot gândit s-o facă.
—-
Irina îi dădea tricoul jos, iar Andrei tremura ca-n prima noapte petrecută cu ea. Nu ştia de unde să apuce, de unde să înceapă, cum să o sărute sau cum să o atingă, ca să fie o partidă memorabilă de dragoste. A ajuns dezbrăcat deasupra ei după ce şi-a rotit limba în neştire în jurul clitorisului ei ca preludiu. Nu ştia ce face, dar continuarea îl speria şi mai tare. Şi-a atins penisul că să-şi confirme că e destul de tare şi a încercat, ajutat de mână, să între în ea. Trebuia să-şi arate că ea e marea lui iubire.
După o scurtă victorie şi-a dat seama că nu mai simte nimic de la brâu în jos. Vroia să continue şi a încercat să se împingă mai adânc dar fără nici un rezultat. Irina încerca să respire neregulat, dar când l-a privit pe Andrei cum se ridică şi se uită în jos nu a putut decât să râdă. Ştia că nu trebuie să facă asta, dar nu se putea abţine. Îl iubea, dar faţa lui disperată era prea amuzantă. Andrei s-a prăbuşit peste ea în momentul în care i-a auzit râsul aproape isteric. Se vroia bărbat adevărat dar lacrimile au început să-i picure fără control pe sânii ei dezgoliţi. Nu şi-au mai spus nimic în seara aia şi au adormit aşa, două trupuri dezbrăcate, leşinate unul peste celălalt.

Copila a plecat în mai puţin de 5 minute după ce şi-a şters faţa, lăsându-l pe Andrei singur pe canapeaua acoperită cu-n cearşaf albastru cu ursuleţi. El trebuia să ajungă din nou la muncă după o lungă pauză de prânz, dar s-a ridicat, a mers şi a luat de pe bibliotecă o cameră de filmat, a conectat-o la calculator şi a început să se uite la clipul descărcat. S-a masturbat în voie uitandu-se la străinul ce fute o puştoaică ejaculând fericit de simplitatea actului ce-l vede.

Pijamale si paianjeni

Filed under: Exercitii — Gelu April 23, 2013 @ 14:59

De trei zile sunt pe drumuri. Nu mai știu unde mi-e casa, cine îmi e dușman, unde sunt în siguranță și unde risc să fiu ucis. Tot universul mi-a fost bulversat de la o nenorocită de muscă. Ar fi fost atât de simplu dacă ar fi zburat haotic în continuare în acea seară. Dar nu, ea a ajuns în dreptul ei, în loc să vina la mine. Ar fi fost atât de simplu. Acum nu ar mai fi trebuit să fug pentru a-mi salva viața.

Înainte era ușor. Stăteam la mine-n casă și priveam întreg ritualul ei de a pleca în lume. Eram fascinat de sunetul ce îi însoțea fiecare ieșire. Multe aparate și multă pregătire, mișcare haotică și uși închise și deschise de zeci de ori înainte să iasa ceva din ele. Pensete și pensule, culori și umbre, piele și materiale schimbându-se între ele, umflături mici și apoi exagerate de bureți, transformări pentru ieșiri pe ușa de nepătruns.

Se întorcea apoi cu un cineva, asta pentru un timp. A început ca el să nu mai plece singur și plecau împreună și veneau amândoi la fiecare lăsare de negru. Era plăcut. Stăteam liniștit și mă uitam la ei, văzându-mi de ale mele. Îi priveam prin lumina slabă cum se devorează și renasc, cum se contopesc și se separă. Eu le vânam pe ale mele, ei se vânau încontinuu unul pe altul.

De trei zile însă, nu mai e așa. Alerg din colț în colț încercând să scap de mirosul otrăvitor sau de săbiile pe care le aruncă spre mine. Deși eu nu i-am facut nimic, se pare ca mă urăște mai mult decât pe tipul care nu a fost în stare să o apere de musca aia nenorocită. Sigur din cauza ei ea a aruncat cu lumină în el, iar după ce el a plecat, fata a început să mă vâneze. Musca aia trebuia să vină în colțul meu, așa cum au făcut multe ca ea, nu s-o faca să ne urască.

Nu sunt obișnuit cu asta. Am auzit de unii care își schimbi casa la câteva înnoiri de lumină, dar eu unul stăteam de mult aici. Nu mă pricep să construiesc rapid alte capcane și nici uraganul care soarbe tot nu ajută. Sunt într-o fugă continuă. Era simplu când ea se contopea și nu distrugea. Voi nici nu știți cât de greu e să mai mănânci ceva în condițiile astea.

Mă întreb dacă aș fi putut să fac ceva să fie mai bine. Poate puteam să o prind la timp dacă nu mă mulțumeam cu binele și construiam capcane și-n alte colțuri. Dar nu am făcut asta și ea aleargă prin fiecare ungher ca să mă prindă. Și nu mai am unde să mă ascund. În lipsă de lumină, când mă temeam, iar el lipsea, mă ascundeam în pijamelele lui. Au fost primele ce au dispărut. S-au mutat rapid în punga cu mâncare și apoi au dispărut. Erau albastre și pline de mine. A aruncat pijamalele și a început să vâneze păianjeni.

Ca prostul

Filed under: Exercitii — Gelu April 19, 2013 @ 11:14

Am început să mă gândesc la viaţa de după moarte, dacă îmi permiteţi să îi spun aşa, undeva prin generală. Accentul îl puneam mereu pe gestul eroic pe care îl făceam ca să o salvez pe Monica. ceea ce inevitabil îmi aducea moartea, dar mai ales dragostea ei eternă, şi mai puţin pe ce se petrece după ce încasam glonţul fatal. O priveam apoi plângând la mormântul meu, dându-şi seama că mă iubise dintotdeauna. Cu trecerea timpului, atunci când visam cu ochii deschişi la moarte mă gândeam mai mult la momentul de după, îmi priveam de sus înmormântarea şi le bântuiam pe persoanele care îmi duceau dorul. Nu m-am întrebat însă niciodată ce o să fac după ce toţi mă vor uita. Cred că eram conştient de cât de infimă era posibilitatea să existe ceva după moarte, aşa că nu avea sens să-mi bat capul mai mult decât o făceam deja.

Realitatea a fost mult mai puţin romanţată decât în visele mele de adolescent plin de hormoni sau decât în depresiile mele de corporatist dornic de atenţie. Ea m-a lovit din plin la scurt timp după ce am împlinit 27 de ani. La propriu: am fost lovit de o maşină în timp ce încercam să traversez strada înainte să se facă roşu. Verdele clipocea ce-i drept, dar încă puteam să trec. Nu că ar mai conta. În dimineaţa aceea nici măcar nu vroiam să ies să alerg, dar mă simţeam vinovat  că nu mă mai antrenasem de aproape o săptămână şi se apropia maratonul din Cluj. Tocmai terminasem o tură de Herăstrău şi mă îndreptam spre Aviatorilor când s-a întâmplat. Nu am simţit nimic. Am murit aşa cum am trăit: pur şi simplu. Ca un prost care nu se asigură când trece strada.

La început am crezut că va fi aşa cum mi-am imaginat: că sufletul, sau ce dracu sunt eu acum, îmi va urma trupul peste tot. Mi-am dat seama -că nu va fi aşa în momentul în care am văzut maşina de la IML îndepartandu-se, lăsându-mă pe mine aici. Speram că o să pot să călătoresc peste tot, că o să pot trece prin ziduri şi că lumea nu va mai avea nici un secret faţă de mine. Cât se poate de departe de adevăr. Sunt un nenorocit de punct, nici măcar nu ştiu dacă pot fi văzut, într-o intersecţie aglomerată din București. Cred că putea fi mai rău; aş fi putut să mor în mijlocul pustietăţii sau, şi mai rău, în Caracal. De bine de rău pe aici se mai întâmplă și lucruri interesante.

În primele zile a părut că toată povestea asta e o extensie naturală a ceea ce s-a întâmplat înainte. După ce trupul meu mutilat a fost luat, au apărut câteva persoane dragi mie care tot vorbeau cu polițiștii. Mai puţine decât mi-aş fi imaginat, dar măcar tipele, folosesc pluralul ca să pară că au fost mai mult de două, au plâns. O mică consolare pentru faptul că am murit ca prostul. După două zile a venit şi mama. Din câte am înţeles din discuţia pe care o avea cu un domn destul de sec, ar fi vrut să pună o cruce cu numele meu undeva pe aici, dar i s-a spus că nu se poate, că aici e parc, vin copii, nu e un câmp unde să pui ce vrei tu. E mai bine fără cruce.

Nu pot trece prin pereţi, dar măcar pot observa nestingherit oamenii din jur. Chiar alaltăieri am asistat la o ceartă conjugală între doi puştani de liceu. Nu am înţeles dramatismul iscat de faptul că el a împărţit o sticlă de 2 litri de Bucegi cu o tipă, dar probabil că eu sunt de vină, acum nu mai am nici măcar faptul că sunt în viaţă în comun cu ei. Nu am înţeles dacă se întâmplase mai mult decât atât, dar se pare că nici pentru ea nu conta asta. O deranja pur şi simplu faptul că a preferat să se îmbete lângă alta. Ea îl tot înjura. El tot încerca să o pupe. Ea încerca să îl lovească. El încerca să o ia în braţe. Toate astea în faţa corporatiştilor care se grăbeau spre metrou. Adorabili, amândoi. Mai ales tipa. Decolteul ei, ca să fiu sincer. Mă bucur şi eu, din punctul meu infim, de razele de soare care au readus frumosul pe străzile Bucureștiului. Nu pot să vizitez Parisul,  dar măcar am o perspectivă minunată asupra sânilor primăvăratici care se îndreaptă spre Herăstrău.

Dacă în timpul zilei pot să observ povești ca cea de mai sus, în timpul nopţii sunt groaznic de singur. Câte un taxi rătăcit mai trece în grabă, nişte câini se mai trezesc lătrând din când în când, unele cupluri intră în parc să-şi bifeze fantezii, dar în rest e pustiu. Voi vă retrageţi în cluburi sau în case, iar eu stau singur şi mă întreb ce dracu puteam să fac diferit. Am decis de la început că ar fi trebuit să mă uit în dreapta înainte să sprintez pe zebră aşa că acum, de exemplu, mă întreb dacă ar fi trebuit sau nu să cobor în anul 2 după tipa care mi-a zâmbit la metrou. Până acum mi-am imaginat cum ar fi decurs viaţa mea timp de câțiva ani din momentul acela dacă totuşi aş fi coborât.. Nu mă pot decide încă dacă ar fi trebuit să o părăsesc sau nu pentru tipa cu ochi albaştri, pe care aş fi întâlnit-o într-un club, când ea era plecată acasă. Ştiu, e cam penibil să-mi imaginez scenarii atât de complexe cu mine încă în viaţă dar trebuie să trec cumva peste faptul că sunt singur, al dracului de singur. Zilnic trec pe aici mii de persoane, dar nu mă poate auzi nimeni, sunt doar eu şi mormanul de amintiri rămase după impactul cu asfaltul.