Insemnari

Nagarkot

Filed under: Din viata — Gelu April 29, 2012 @ 17:41

Acum stau la lumina unor lumanari in Nagarkot. Numele Hotelului e ” The end of the Universe”. Am facut doua ore cu autobuzul sa ajung aici desi e la doar 35 de kilometrii de Kathmandu. Drumul in sine e o poveste de sine statatoare. Jumatate din drum am mers pe un drum cu o singura banda (pentru ambele sensuri) si serpuieste in jurul unor dealuri. Inainte de fiecare curba soferii trebuie sa claxoneze ca sa-si anunte prezenta. Un sfert prinn camp. Nu exagerez. Un drum ca cele intre ogoarele din Berchisesti. Satul e aflat intr-o zona de dealuri (2200 de metrii) si se lauda cu o priveliste foarte faina asupra Hymalaiei. Din pacate eu am ajuns in afara sezonului turistic asa ca muntii se ascund in spatele cetii. Sper ca macar dimineata sa am parte de privelistea pe care o cautam.

Chiar daca nu o sa se intample asta oricum ma bucur ca am ajuns aici. Dupa nebunia din Thamel chiar aveam nevoie de asa ceva. Dupa aproape doua luni mi-e frig daca ies afara in tricou. Chiar daca nu se vad muntii privelistea e oricum spectaculoasa. Mai mult decat atat, e atat de placut sa vezi oamenii muncindu-si ogoarele. Aici natura a fost transformata de om. Dealurile sunt terasate pentru a permite cultivarea de grau sau de cartofi.

Acum cateva ore stateam cu o bere Everest langa mine pe coama unui deal cand trei pusti au inceput sa alerge spre mine. Parintii lor praseau putin mai jos. Initial am fost putin dezamagit cand dupa ce m-au intrebat diverse lucruri mi-au cerut 20 de rupee dar dupa ce le-am 70 (3 lei) au inceput sa urle de fericire. Cred ca e prima oara cand am oferit bani “cersetorilor” dar dupa reactie, si felul in care s-au comportat, ei nu erau cu siguranta “profesionisti”.? Din pacate, din nou, pozele pe care o sa le postez nu spun decat atat de putin din poveste.

Se pare ca o sa avem parte de curent deabia dupa ora 11:30. Speram sa am parte de un dus dar o sa aman pana maine dupa ce ma intorc de la “Sunrise tour”. A treia zi in care ma trezesc inainte de 6 (de data asta 4:45). Azi dimineata am facut asta pentru a vedea Everestul. Nu pot sa spun ca a fost incredibil dar cred ca ar fi fost inaccceptabil sa vin in Nepal si sa nu-l vad. Din nou, sper ca rasaritul de maine dimineata sa compenseze rasaritul din Vama.

Primele ore in Nepal

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 28, 2012 @ 17:07

Am aterizat acum 7 ore. Nu am vizitat nimic pana acum dar nu conteaza. Stau intr-o bodega si beau o sticla de Everest (are cam acelasi gust ca si azuga doar ca e de trei ori mai scumpa) si sunt fericit. As fi vrut sa impart cu cineva asta dar daca as fi facut-o probabil ca nu as fi facut poza care m-a facut atat de fericit. O veti vedea si voi in cateva zile dar sunt convins ca nu aveti cum sa intelegi starea mea de acum. E aproape banala dar spune o poveste. Oamenii de aici par atat de impliniti. Se citeste pe zambetul lor. De la multimea de europeni (probabil ca aici e printre ultimele enclave hipy) la localnicii care par ca traiesc intr-o saracie mai mare decat indienii. Ei macar nu sunt in conflict cu nimeni.

Sunt convins ca as fi profitat mai mult de ospitalitatea sincera a omenilor de aici daca nu m-as fi plimbat atat de mult prin zonele turistice din New Delhi. O data iesit din zona plina de baruri si straini am ajuns intr-o zona plina de magazinase si strazi extrem de inguste si cu oameni zambitori. Aveam la mine doar lentila de 30 dar am facut mai multe poze la oameni pur si simplu decat in India timp de 6 saptamani. Am fost, ce-i drept, fugarit de un tip cu o bata dar asta s-ar fi intamplat cu siguranta si in Bucuresti sau in New York (era un om al strazii care isi apara proprietatea).

Intre timp am inceput o discutie cu o tipa de vreo 40 de ani de la masa de langa. Ea vorbeste in franceza si eu raspund in engleza. E de o luna in Nepal si Tibet. Pur si simplu. As vrea sa ma bucur si eu ca si ea de mancarea Tibetana dar din pacate prima experienta mi-a adus prea mult aminte de mancarea Indiana.

Locul asta imi aduce aminte de Vama: fiecare cu pi**a masii! In caz ca nu ati inteles, asta e de bine. Aproape ca simt adierea valurilor. Nu o sa ma culc la 6 dimineata ci o sa ma trezesc pe la 5 dimineata si maine. Sper totusi ca o sa dansez pentru o ora in seara asta. O sa-mi imaginez nisipul sub talpi in timp ce ma bucur de lumea pestrita de aici.

Sfaturile si zidul din fata

Filed under: Personal — Gelu April 27, 2012 @ 21:15

In febra cautarilor pe google am ajuns pe un forum pe care un tip spunea ca peste 6 luni are primul lui maraton si se intreba daca e realistic sa-si propuna un timp de 4 ore tinand cont ca desi a alergat cateva curse de 5 km nu a alergat pana atunci intr-un mod constant si pe deasupta mai si fumeaza. M-a surprins similtudinea povestilor noastre. Am stat o ora sa citesc raspunsurile de pe forum. Majoritatea spuneau ca 6 luni e prea putin sa te pregatesti pentru un maraton daca nu ai alergat cel putin 40 de kilometrii pe saptamana pana atunci, mai ales ca si fumator. Putini erau cei care spuneau: ‘What the fuck, give it a try!”

Dupa ce am citit fiecare raspuns am inceput sa ma indoiesc de sansele pe care le am sa termin cei 42 de kilometrii intr-un timp care sa-mi permita sa apar a doua zi in NY Times. Mi-am adus de asemenea aminte de cat de surprins am fost de fiecare data cand o fosta prietena imi spunea ca urmeaza sa se casatoreasca cu cineva la mai putin de cateva luni dupa ce l-au intalnit. Acum sunt foarte fericite alaturi de sotii lor. In mintea mea ma gandesc ca ar trebui sa o ia treptat, sa parcurga fiecare etapa si apoi sa ia decizia asta: dupa primele doua intalniri sa-l sarute, dupa cateva luni sa isi lase o periuta de dinti la el, dupa un an sa se mute impreuna, dupa cativa ani sa se casatoreasca. Mai intai incepi sa alergi prin parc, dupa cateva luni participi la o prima cursa de 5k, dupa un an sau doi incerci un maraton stafeta in 4 (10.6k), apoi dupa ceva antrenament un semimaraton si dupa cativa ani dupa ce ai parasit canapeaua alergi primul maraton.

Eu sunt ultimul om care ar putea judeca pe cineva (e si singurul motiv pentru care cred ca pot fi un foarte bun prieten) dar sunt primul care ma judec. De exemplu, cred ca unul din motivele pentru care am ales sa merg la New York si nu sa alerg in Bucuresti, Berlin sau Atena e aroganta si superficialitatea care ma definesc. “Nu e destul de cool sa alergi pur si simplu, trebuie sa o faci in Central Park ca sa stie lumea ca esti corporatist si daca nu scrii 42 de posturi despre asta nu are sens.” “O stii doar de o luna, nu poti fi nebun sa-ti doresti sa te muti cu ea si ar trebui sa fii internat la Socola pentru ca intr-o seara in timp ce o priveai cum doarme ti-ai imaginat ca ar fi o mama buna pentru copiii tai.”

Poate ca unele lucruri trebuie pur si simplu sa le incerci inainte sa-ti dai seama ca pur si simplu nu se fac. Nu te pregatesti pentru un maraton in timp ce fumezi 20 de tigari, nu te muti pur si simplu cu cineva, nu mergi pur si simplu singur in Nepal fara sa ai un plan cu ce vrei sa vizitezi si sa faci acolo. Uneori insa e mult mai simplu daca atunci cand vezi un zid sa te arunci cu capul in el, cine stie, poate caramizile nu sunt facute decat din vata de zahar. De cele mai multe ori sunt din caramida dar macar ai aflat asta. Macar atat stiu si eu: e mult mai dureros sa te doara capul de la cat te intrebi daca poti sa spargi zidul decat sa te doara de la fractura deschisa de craniu. Nu te gandesti sa sari dintr-un avion fara parasuta, vrei doar sa ignori 80% din sfaturile pe care le primesti sau pe care ti le dai in momentele de luciditate.

Cursa a inceput

Filed under: Personal — Gelu April 26, 2012 @ 23:00

La sfarsitul anului trecut mi-am dat seama ca o sa inceapa un nou an si eu nu-mi doresc nimic. Eram dupa 6 beri si citeam povestea lui Murakami despre cum se pregatea pentru maratonul din New York asa ca m-am hotarat ca in 2012 sa-l termin si eu. Dupa cateva saptamani si dupa alte cateva beri m-am inscris pentru Maratonul de pe 4 Noiembrie. Eram convins ca am pana pe 25 Aprilie sa ma decid daca chiar vreau sa fac asta. Mi-am dat seama apoi ca daca sunt acceptat taxa o sa-mi fi luata automat de pe card. A doua zi mi-am facut abonament la sala si am inceput sa alerg. Am avut cateva saptamani in care chiar m-am simtit bine pe banda. Ajunsesem sa fiu foarte ok sa alerg 6 kilometri cu un ritm constant de 11 km/h. Acum doua saptamani am participat la o cursa de 5 km. Ultimele sute de metri le-am mers. Eram praf. Am terminat in 25 de minute dar ideea ca as putea alerga 42 parea pura blasfemie. De cand m-am inscris mi-am pierdut portofelul. O data cu el si cardul de pe care urma sa-mi fie luati banii daca eram unul din cei selectati pentru cursa. Era sansa mea sa “uit” si chiar daca as fi fost ales sa am scuza ca nu mi-am schimbat informatiile pentru plata.

Aseara trebuiau sa se afiseze rezultatele “loteriei”. La 9:30 stateam in fata calculatorului uitandu-ma la un frame la fiecare 10 secunde asteptand ca la 10:05 sa se faca publica lista cu cei acceptati. Pana la miezul noptii am tot dat refresh la pagina lor si stateam langa telefon asteptand ca ING-ul sa ma anunte ca contul mi-a fost debitat cu o suma obscen de mare. Intre timp vedeam pe FB cum lumea se lauda ca tocmai le-a fost procesata taxa de inscriere. Pe la doua noaptea eram resemnat. Nu am fost ales. Ma surprindea si pe mine disperarea cu care dadeam refresh si ma uitam la telefon mai ales ca nici nu stiam ce vreau. Probabil ca pur si simplu nu-mi doream sa fiu respins. E una sa nu vrei tu pe cineva, e cu totul diferit daca nici ea nu te vrea.

Eram resemnat. In urmatoarele luni nu va trebui sa renunt la betiile pana la 2 dimineata, nu va trebui sa renunt la fumat si o sa pot dormi pana la 10. Mi-am zis ca as putea totusi sa alerg alt maraton. Sa incep sa ma antrenez si daca ma simt ok cu mine sa ma inscriu la o cursa pentru care nu aplica peste o suta de mii de oameni. Asa am ajuns pe la 3 dimineata sa fumez linistit intrebandu-ma daca pe 11/11 anul asta sa alerg in Istambul la un maraton intre doua continente sau in Atena la o cursa pe traseul primului “maraton”. Si SMS-ul a venit. L-am citit si am zambit. Nu eram entuziasmat. Nici suparat. Mi-am zis doar “asta e, trebuie sa ma antrenez”. Urmatoarea ora am stat sa citesc informatii despre antrenamente, sfaturi, forumuri. Azi nu m-am putut gandi decat la asta. Pentru prima data in viata o sa trebuiasca sa muncesc pentru a obtine ceva. Trebuia sa se intample si asta la un moment dat.

Ma intreb daca nu e ciudat ca m-am gandit azi doar la linia de sosire din Central Park dar aproape de loc la faptul ca peste 2 zile o sa fiu in Nepal. Ambele sunt in aceiasi categorie: “Shit Happens!” E mai usor sa lasi soarta sa decida pentru tine decat sa-ti doresti tu ceva. Ar fi culmea sa ma plang ca in weekend o sa vad rasaritul peste Himalaya si ca in Noiembrie o sa vad Manhattan-ul cu o viteza constanta de 11 km pe ora asa ca o iau ca atare. O sa-mi schimb stilul de viata si o sa termin sub patru ore jumate.

Si totusi, de ce? De ce m-am gandit sa alerg un maraton? Pentru ca am baut prea multa bere intr-o seara si printre miile de lucruri care imi apar in astfel de momente a fost si asta. Pentru ca imi doresc sa muncesc pentru ceva. Viata nu are cum sa fie atat de simpla ca pana acum. Ar fi cazul sa transpir si eu pentru ceva. De ce New York? Pentru ca daca m-as fi inscris la un maraton in Bucuresti sau Atena ar fi fost atat de simplu sa renunt. Ma gandesc ca mi-ar fi greu dimineata sa raman in pat in loc sa merg sa alerg gandindu-ma ca am cheltuit deja o mica avere ca sa ajung in NY.

Acestea fiind spuse, in urmatoarele 6 luni o sa beau mai putin, o sa fumez mai putin, o sa dansez mai putin, o sa scriu mai putin dar o sa alerg mai mult.

Iubiri divergente

Filed under: Uncategorized — Gelu April 24, 2012 @ 17:07

Pana acum m-au iubit cateva tipe. Cel putin asta imi place sa cred. Nu am fost niciodata in stare sa-mi dau seama de ce, sau cum sa ma bucur de asta. De fiecare data cand am realizat am inceput sa ma simt inconfortabil. Mi se pare nefiresc, mai ales atunci cand e ceva ce vine din partea amandurora. Nu stiu de ce mi-am tot imaginat ca singurele iubiri sincere sunt unidirectionale, cu cat tinde mai mult spre obsesie cu atat e mai sincera si adevarata.

Nu stiu daca disconfortul pe care il simt uneori atunci cand ii simt ochii ca ii stralucesc atunci cand ne vedem vine din frica de a nu o rani sau e ceva asemanator cu sentimentul de vina pe care il am atunci cand primesc cadouri fara nici o ocazie. Nu inteleg de ce am senzatia ca sunt un impostor de fiecare data cand simt ca bratele mele ii ofera tot ce isi doreste. La cat de narcisist sunt ar trebui sa-mi fie greu sa inteleg cum de nu ma iubeste toata lumea; stiu ca eu ma iubesc cu toate defectele mele dar daca ea inca nu le-a descoperit si ma va dispretui cand o va face? Un om normal se bucura de afectiunea primita; eu tind sa ma comport ca un mare nenorocit pentru ai arata ca eu nu sunt persoana pe care vrea s-o sarute pe frunte, sunt un impostor care se ascunde in spatele povestilor din India, cuvintelor frumoase si cartilor lui Murakami. Nu m-ar putea iubi daca ar sti ca uneori ma masturbez gandidu-ma la alte tipe sau ca as vrea ca toti cainii fara stapan sa fie eutanasiati.

Putin mai mult…

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 22, 2012 @ 19:29

Am 26 de ani si am facut atat de putine lucruri pana acum. Cred ca singurul lucru pe care l-am facut, si acela in mare parte inconstient, a fost sa iubesc. Am iubit mult si sincer. In felul meu. Mult prea sincer. Nu m-am oprit niciodata sa ma intreb daca pasiunea ma va duce undeva sau imi va aduce linistea pe care teoretic o caut, eu pur si simplu mi-am dat frau liber trairilor de moment. Nu am avut niciodata in minte un plan de lunga durata. Eu stiu doar sa iubesc cu simturile de acum.

Vorbeam in ultimul post despre compromisuri si ca cel mai important e sa stii ce vrei cu adevarat. Uitandu-ma in urma imi dau seama ca sunt multe lucruri pe care nu le-as fi facut daca m-as fi gandit la asta. As fi iubit probabil dupa toate canoanele dar nu as fi fost sincer cu hormonii si trairile mele. Eu mi-am dorit din totdeauna sa ma simt bine in pielea mea. Nu mi-am pus niciodata problema ce se va intampla cu ea in viitor, doar prezentul conta. “Da, tin mult la Maricica dar ea e acasa si eu sunt in club si pielea mea o vrea pe Floricica in seara asta. Stiu ca e ceva de moment si ca dupa actul animalic nu mai vreau sa stiu de ea dar acum pentru ca pielea mea sa fie fericita am nevoie de atingerea ei. Eu nu pot sa-mi spun nu si daca chiar as iubi-o cu adevarat pe Maricica pielea mea nu ar fi cerut asta.” Dar daca totusi chiar daca e foarte natural sa iti doresti sa te imperechezi cu femela noua, uman e sa iti dai seama ca persoana langa care vrei sa ai febra musculara e doar una?

Nu stiu daca tine de ea sau pur si simplu am imbatranit dar pentru prima oara am inceput sa-mi doresc o iubire “clasica”, bazata mai putin pe cautare ci mai mult pe explorare. Stiu atat de bine cum e sa te trezesti langa persoana potrivita sau nepotrivita dar nu stiu nimic despre cum e sa vii acasa si ea sa te astepte cu un zambet si cu un sarut. Am experimentat iubiri de o seara, iubiri de un weekend, iubiri de un an, dar pana acum nu am incercat sa vad cum e sa iubesti non-stop, fara perioada de garantie si fara nopti petrecute in paturi separate.

Imi place sa cred ca am tot iubit cu intreaga fiinta. Sunt sigur ca am facut-o. Dar niciodata mai mult de atat. Am tinut mereu cu dintii de propria mea fiinta, de spatiul meu si de singuratatea care ma ajuta sa ma adun. E usor sa-i zambesti la ora fixa dar acum ma intreb ce se vede in privirea ei cand te intorci obosit dupa o sedinta de 3 ore? Vreau sa ne spunem noapte buna, sa ne sarutam pe frunte si atat. Sa imi pun mana in jurul umarului ei si in loc sa facem dragoste sa o ascult in timp ce-mi spune de ziua ei de la birou. E usor sa o faci sa te iubeasca dupa ce ii povestesti de dealurile copilariei tale dar ma intreb cum e sa stii ca ii esti drag chiar daca de doua zile nu ii spui decat ca ti se pare ca alunita de pe gamba dreapta are o forma ciudata.

Mie imi place sa iubesc. Ma hranesc cu infinitatea atingerilor ei dar vreau sa-i iubesc mediocritatea mai mult decat perfectiunea. Mi-e frica insa de reciprocitate. Sunt sigur pe mine atunci cand o vad de la doua la zece dar oare ea ma va iubi si in diminetile mele dubioase, in serile in care vreau doar sa vegetez, in noptile in care sforai?

Eu vreau sa o iubesc cu totul dar sunt aproape convins ca eu nu pot fi iubit cu totul.

Despre compromisuri

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 21, 2012 @ 19:23

Eu am fost dintodeauna impotriva compromisurilor. A ajutat faptul ca nu am fost nevoit sa fac unul. Sunt convins ca am tot facut dar nu imi aduc aminte de vreo unul constient deci probabil au fost ceva de genul: “Bine, nu mergem sa vedem filmul pe care as fi vrut eu sa-l vad ci mergem la filmul pe care tu il astepti de cateva saptamani”.

Nu stiu de ce am inceput asa. Nu despre asta vreau sa vorbesc ci de faptul ca am ajuns sa cred ca una din virturile mele e faptul ca tind mereu sa spun: “Asta sunt eu! Nu ai cum sa ma schimbi!”. O spun inconstient, de cele mai multe ori doar o gandesc, a ajuns un reflex. De fiecare data cand intalnesc pe cineva care prefera ceainariile linistite imi spun ca “Nu are cum sa mearga! Eu sunt omul care locuieste in baruri galagioase. Nu pot sa ma schimb!” fara sa ma intreb insa daca prefer localurile pline de fum in care trebuie sa tipi ca sa te faci auzit pentru ca ele sunt o parte foarte importanta din viata mea, sau pur si simplu am ajuns prin diverse conjuncturi sa merg foarte des in astfel de locuri. Uit ca motivul pentru care vreau sa ies cu ea e ca sa pot asculta povestea din spatele ochilor negri si nu ca sa am cu cine intra in grota in care merg de obicei. Asa ajung sa o iau pe ea in acelasi loc ca pe toate dinainte si sa ma chinui juma de seara sa inteleg ce vrea sa spuna, iar daca ea se plange de galagie sa o consider fitoasa si ca nu intelege magia berii la 5 lei sticla. Si oare care e magia? Am ajuns sa cred ca una din calitatile mele, la care nu renunt, e faptul ca sunt un corporatist care bea Azuga la 3.5 lei. Ma intreb acum de ce-as fi mai putin “Gelu” daca m-as bucura de o conversatie placuta la un pahar de vin intr-un loc linistit unde parul ii se asorteaza cu tapetul si ochii nu i se inrosesc de la fumul de tigara.

Probabil ca nu sunt singurul caruia daca i se spune sa nu mai faca un lucru il va face cu mai muta pasiune si mai multa convingere. Ai crede ca doar la copii ar merge trucul cu “Nu ai voie sa mananci Spanac. Iti face rau. Mananca niste ciocolata!”. Acum mi-am dat seama ca una dintre putinele relatii in care nu am flirtrat cu alte tipe a fost cea in care aveam voie sa fac asta. Stiam ca nu o deranjeaza atata timp cat ma intorc la ea dar pur si simplu nu mai avea sens sa incerc sa conving tipele sa danseze cu mine. Uneori nu conteaza atat de mult ce vrei tu ci mai mult ce nu vor altii ca tu sa mai faci. Imi place sa cred ca am trecut de perioada asta a vietii mele.

Si daca totusi e sa vorbim de compromisuri, eu sper in continuare ca nu o sa cred niciodata ca m-am multumit cu un anumit lucru doar pentru ca era mai usor de obtinut. E posibil ca totul sa depinda de modul in care vezi lucrurile. Anul asta imi doresc sa fac un numar de lucruri, unele dintre ele necesita destul de mult timp (cum ar fi maratonul), altele mai putin dar un lucru e aproape cert: nu le pot face pe toate si sa mai am si o viata sociala decenta. In loc sa ma gandesc ca trebuie sa ajung la un compromis nu trebuie decat sa ma intreb ce vreau sa obtin cu adevarat si ce implica asta. Nu ce sacrificii trebuie sa fac ci pur si simplu sa gasesc si sa urmez drumul care ma va duce spre locul in care vreau sa ajung.

Martea. Dar mai ales Joia.

Filed under: Aberatii — Gelu April 11, 2012 @ 00:26

Te iubesc Martea. Si mai ales Joia.

Te iubesc Martea pentru ca atunci te-am cunoscut. Era o Marti ca oricare alta. Stiu ca la tine in sat atunci e zi de targ. Aici in Bucuresti e targ in fiecare zi. Se schimba vaci pe porci, cartofi pe porumb, struguri pe vin, camile pe unicorni in fiecare zi. In fiecare ora si in fiecare minut. In fiecare secunda a fiecarei saptamani cineva ofera un kil de ceva pe cateva grame de altceva. E capitala, aici se intampla mereu cate un schimb. La tine in sat asta se intampla doar Martea de la 5 la 2. Era doua si un sfert cand ai venit la mine sa-mi spui ca-ti plac ochii mei negri. Ai facut asta probabil pentru ca tarabele pline de pescarusi erau deja inchise pe ulitele copilariei tale. Se pare ca eu nu eram atat de inchisa cum vroiam sa par.

Am regretat ani intregi ca in acea Marti nu mi-am inchis obloanele la ora doua. Nu am facut asta si asa ai aparut tu si mi-ai zambit. Nu vroiai nimic. Asa ai spus. “Nu vreau decat sa-ti spun ca ochii tai negri au nevoie de niste albastru dimineata si niste verde seara”. Am zambit. Am aflat apoi ca ochii tai sunt albastri dimineata si verzi seara. Eu nu stiam ce sa-ti raspund asa ca te-am intrebat daca doresti niste porumbei. Aveam de vanzare doi. Unul era un bun calator. Celalalt era doar bun. Pe primul il puteai trimite pana in China sa-ti aduca un strop de apa din Yangtze si a doua zi ti-ar fi l-ar fi adus; pe al doilea puteai sa-l pui sa zboare in jurul unui punct fix si el zbura.

Mi-ai dat un galben si ai luat porumbelul care se putea roti in jurul unui punct fix. As fi vrut sa te intreb de punctul tau fix dar m-ai fixat cu privirea si mi-ai zis ca vrei mai mult decat un chilipir. Atunci m-ai luat de mana si m-ai sarutat. Te comportai ca si cum asta venea la pachet cu porumbelul. Nu venea, dar nu as fi vrut sa dai un calificativ negativ micului meu magazin. Aveam si asa putini clienti. Asa ca te-am sarutat si a inceput. In momentul acela te-am iubit pentru prima oara Martea.

Miercuri tu m-ai asteptat in pat si eu am iesit de la dus cu un prosop verde in cap. Eu aveam un pahar de suc de portocale cu kiwi intr-o mana si mana ta in cealalta. Tu aveai o bere intr-o mana si o mana in cealalta. Ne-am iubit in timp ce sucul se scurgea pe parchetul lacuit cu doi ani inainte. Cu toate astea, Miercurea nu te iubesc. Imi esti indiferent. La fel cum imi erau indiferente respirarile tale apasate cand te apropiai de punctul tau culminant.

Si a venit si Joia. Si ai recunoscut ca punctul tau culminant a fost depasit. In legatura cu mine. Si de atunci te iubesc in Fiecare joi. Mai mut ca Martea. Mi-ai spus ca o sa ramanem prieteni dar ca nu ai nevoie de un porumbel care sa se roteasca in jurul unui punct fix. Eu iti oferisem unul care sa zboare pana in China si inapoi in mai putin de 36 de ore. Nu am fost in stare sa-ti spun asta. Te iubeam ca ai facut alegerea gresita Marti si decizia corecta Joi. Ti-ai cerut galbenul inapoi, mi-ai dat porumbelul si mi-ai dat drumul la mana.

India – mereu surprinzatoare

Filed under: India — Gelu April 9, 2012 @ 20:16

Spuneam in postul anterior ca nu am chef sa plec din Delhi si sa vizitez locuri noi. Lucrul asa nu s-a schimbat asa ca ieri am ramas in Noida. Am plecat de la hotel destul de tarziu, pe la 3, si am mers intr-o zona plina de magazine, tarabe si mall-uri. Doar doua ce-i drept dar fiecare e cel putin la fel de mare ca si AFI. Odata ce m-am dat jos din autobuz am poposit intr-o nebunie de nedescris. Cred ca singurul lucru comparabil cu forfota de pe trotuar e cea de la deschiderea unui hypermarket unde se vinde ulei cu 50% reducere in prima zi.

As fi dat orice sa merg pe terasa la Argentin si sa citesc in liniste dar eram in India asa ca am mers intr-un bar de la ultimul etaj al unui mall si am terminat de citit al doilea roman indian de saptamana trecuta. Am vrut sa incerc un bar nou dar am ajuns in acelasi in care am mai fost si acum 2 saptamani pentru ca celelalte erau mai mult cluburi (ma repet, eram in Mall) in care nu puteau intra decat cupluri. Eu nu aveam decat tableta cu mine.

Dupa 4 beri si dupa ce am terminat cartea mi-am zis ca e cazul sa ma intorc la Hotel dar inainte sa fac asta am mers sa mai fumez o tigara in “Smoking Area”. Inauntru erau 4 tipi, indieni, care vorbeau in Engleza, cel putin cand am intrat. Unul dintre ei il consola pe un tip care parea mai deprimat: “Love sucks, man”. Da, asa e, mi-am zis eu in timp ce ei au continuat sa vorbeasca in Hindi. La scurt timp, tipul care parea deprimat a inceput sa cante. Si cand spun “sa cante” ma refer la faptul ca el chiar Canta. Avea o voce foarte faina si reusea sa scoata niste inflexiuni geniale din gat si desi nu intelegeam versurile parea a fi ceva despre cat de tare “love sucks”. Ceilalti trei tipi il acompaniau la ceea ce parea a fi refrenul. Da, eu fumam si langa mine patru tipi cantau din toata inima.

Au continuat cu o melodie in Engleza pe care nu o stiam dar la referen am inceput si eu sa fredonez in cap melodia. Nu mai tin minte versurile dar cu siguranta era ceva cu “broken heart”. Mi-am mai aprins o tigara si ii priveam zambind. Mi se pareau fascinanti si mi-am dat seama ca daca as fi fost in Bucuresti si s-ar fi intamplat asta m-as fi uitat la ei rautacios gandindu-ma ca vreau sa fumez in liniste. Si mi s-ar fi parut atat de Gay ca 4 tipi sa cante intr-un bar fara a fi vorba de karaoke.

La a treia melodia am mers si i-am felicitat. Si le-am zis ca in mod normal mi s-ar parea dubios ce fac ei (s-au schimbat la fata si s-au uitat dubios la mine) dar mi se pare atat de normal sa se intample asta in India si ca experienta asta e mult mai tare decat orice vizita la Taj Mahal. In momentul ala pe fata lor a aparut un mare zambet si m-au imbratisat. Ciudat e ca nu mi s-a parut nimic dubios in asta. Chiar credeam ce am zis. Fata tipului care canta spunea mai multe povesti despre India decat orice monument pe care l-as fi putut vizita.

Si apoi s-a intamplat un lucru dubios. M-au rugat sa cant si eu. Am zambit si am spus ca nu am voce si ca nu stiu nici o melodie in Engleza. Au zis ca nu conteaza. Chiar nu conta. Eram intr-un cub plin de fum din India si am inceput sa cant singura melodie pe care o stiu. Nu era Karaoke, ei nu intelgeau si mie nu-mi pasa. Si am cantat “Ti-am luat un inel”. Prima parte care mi se pare extrem de faina. M-am incurcat de cateva ori dar era ok; era deajuns sa cant. Dupa cateva secunde cei 4 indieni au inceput sa bata in masa in jurul careia stateam in ritmul vocii mele. A fost genial. Daca intreaga mea venire in India s-ar rezuma doar la momentul acela atunci merita sa ma confrunt cu cele 40 de grade si cu mizeria din unele locuri.

Si am plecat inainte sa se piarda magia. Am luat o autorisca pana la hotel. Mi-au cerut 250 Rs. Am platit 120 Rs. fericit ca stia unde e hotelul. Nu avea usi dar avea un sistem audio foarte misto. India e mereu surprinzatoare.

Nu am chef azi

Filed under: Din viata,India,Personal — Gelu April 7, 2012 @ 20:00

Nu am chef azi! Pur si simplu nu am. E al patrulea sfarsit de saptamana in Delhi si nu am avut chef sa ies din oras sau sa vizitez ceva. Mi se intampla asta si acasa dar atunci din fericire, sau nu, sunt salvat de berile si oamenii din Argentin. Nu faceam nimic, dar macar ascultam povestile spuse cu o halba de vin in fata. Si acum sunt intr-un bar dar povestile sunt intr-o limba pe care nu am nici cel mai mic interes sa o cunosc.

M-am tot uitat la lucruri pe care sa le fac in weekend-urile urmatoare, mai ales ca acum stiu ca nu o sa primesc nici o vizita de acasa. Ma gandeam sa merg pur si simplu in Nepal si sa beau o bere cu vedere spre Himalaya. Sa fac o baie in Oceanul Indian. Sa vizitez Orasul Sfant. As vrea sa fac atat de multe dar stau pur si simplu intr-un bar, in care sunt singurul strain, si beau. Nu inteleg toate povestile care zboara prin jurul meu dar sunt convins ca sunt mult mai interesante decat privelistea pe care ti-o ofera cel mai inalt lant montan. O sa merg in Nepal doar pentru a avea ce povesti nepotilor.

Citeam povestea din cartea pe care am cumparat-o cu 100 de rupee si am dat peste:

One relationship and you know the ground rule: Lie if you want to live peacefully.

Stiu asta si totusi mi-e atat de greu sa o aplic. Cred despre mine ca sunt un om extrem de sicer si incerc sa ma comport ca atare. Partea proasta e ca imi si reuseste. Nu pot sa tin un secret si nu pot sa pastrez o minciuna. Nu daca ma implica si pe mine. Daca imi spui ca ai omorat pe cineva si asta nu ma implica cu nimic atunci secretul tau e in siguranta. Daca e insa vorba de faptul ca transpir cu fiecare por cand iti vad soldurile dezgolite… mi-e imposibil sa ascund asta.  Ca si Inginer stiu multa teorie in ceea ce priveste relatiile (studentii de la Poli nu au prea multe relatii dar cu siguranta au citit toate forumurile posibile despre cum ar trebui sa te comporti cu prietena ta) dar nu am fost niciodata in stare sa le aplic. La mine e simplu. Daca imi esti draga ma comport ca atare, chiar daca asta inseamna sa te sufoc cu lalele, dresuri colorate, saruturi inghinale, imbratisari si mult prea multe declaratii platonice,

Azi nu vreau decat sa fac dragoste. Am facut sex de prea multe ori. Nu vreau lubrifianti sau prezervative, sex oral sau ejaculari. Vreau doar sa-i simt pielea cum se incatuseaza langa e mea, sa simt ca totul are sens atata timp cat respirarea ei imi aluneca pe umeri. A trecut ceva timp de cand am rasuflat pe corpul ei dar stiu ca ar renega orice atingere daca ar afla ca e tot ceea ce imi doresc: sa respir asupra corpui ei dezgolit in timp ce-si imagineaza casa noastra parasita de electroni care straluceste la apus. Imi doresc putine lucruri de la viata dar din pacate acele lucruri tin mai mult de mine decat de alti.

Romantismul nu a murit

Filed under: Din viata,India,Personal — Gelu April 5, 2012 @ 12:10

Ieri am citit postul unei prietene care la un moment dat spunea:

nu mai exista loc pentru romantism din momentul in care au aparut telefoanele, avioanele, filmele porno si e-mailul. Nu sunt in masura sa imi dau seama daca e bine sau rau asta, dar pot intelege nostalgia parintilor mei dupa vremea poeziilor si scrisorilor. Nu prea iti mai ticaie inima dupa al treilea telefon pe ziua de azi. Nu ai aceeasi infrigurare cand deschizi inbox-ul mesageriei asa cum o aveau parintii nostrii cand rupeau plicul scrisorii. Accesibilitatea la orice a facut imposibil existenta romantismului.

Eu nu cred ca romantismul a disparut sau ca a murit. Pur si simplu s-a transformat. Ne-am adaptat in relatiile noastre de cuplu asa cum am facut cu toate aspectele vietii. Da, nu ne mai scriem scrisori si nu ne mai trimitem felicitari din concediile de la mare dar in schimb ne vedem pe Skype si vorbim pe Facebook cu familia. Sunt convins ca acum 60 de ani lumea ar fi preferat sa-si poata vedea si auzi iubitul decat sa astepte postasul care sa-i aduca vesti de la pesoana iubita care de cand a trimis scrisoarea ar fi putut sa intalneasca deja pe altcineva. Am scris multe scrisori de dragoste dar acum prefer sa ma bucur de zambetul ei aflat la mii de kilometrii in timp ce-i spun somn usor; as putea sa adorm cu gandul la ea dar ma bucura mai mult faptul ca stiu ca ea ma priveste in timp ce adorm.

Nu ne mai scriem poezii dar nici nu mai citim poezii romantice; acum il citim pe Bukowski si-i declaram dragostea prin metafore cu conotatie sexuala. E asta gresit? Mi se pare normal sa-i spun ca abia astept sa-i fac pielea sa straluceasca in timp ce-i sarut sanii si-i mangai coapsele, pentru ca asta imi doresc, decat sa-i spun ca astept sa-i mangai parul.

Apropo de romantism, am fost surprins ca in India inca se mai practica casatoriile aranjate. Si nu doar in zonele rurale sau in randul oamenilor fara educatie; acum cateva luni un coleg de la birou s-a casatorit cu o tipa aleasa de mama lui. Nu-i asa ca ar fi romantic daca s-ar desparti de ea pentru “o dragoste adevarata” chiar daca asta ar insemna sa fie renegat de familie? Din fericire noi nu suntem in aceasta situatie. Nu trebuie sa ne sacrificam pentru persoana pe care o iubim. Nu riscam sa fim renegati doar pentru ca ea e olteanca. Putem sa ne bucuram pur si simplu de celalalt. Asa avem mai mult timp sa facem dragoste.

Aseara niste colegi imi spuneau ca parintii lor s-au vazut pentru prima oara in ziua nuntii. Parintii nostrii si-au pastrat castitatea pana in noaptea nuntii. Noi nu mai credem in casatorie si nici in declaratii pompoase de iubire dar asta nu inseamna ca nu mai credem in dragoste. Da, totul ne este accesibil la un click distanta dar tocmai toata superficialitatea din jur ne face sa avem nevoie de un punct de sprijin. Am ajuns sa iubim in cunostinta de cauza; nu imi este draga pentru ca nu am posibilitatea sa intalnesc pe altcineva ci pentru ca stiu ca imi ofera ce am nevoie ca sa ma simt implinit. Da, a fost un proces de “trial and error” dar macar asa stiu ca starea mea de roz nu se datoreaza doar faptului ca am auzit ca e misto sa iubesti iubirea.

Frica de fericire

Filed under: Personal — Gelu April 3, 2012 @ 20:33

Sunt convins ca am mai scris despre asta dar dupa 3 saptamani in India incepe sa ma loveasca nostalgia asa ca simt nevoia sa scriu din nou. Ma intreb uneori daca mi-e mai frica de singuratate sau de o stare constanta de bine.

Eram copil cand am fugit pentru prima oara de o posibila stare de bine. Tocmai descoperisem umbrele si traiam o iubire frumoasa de copil de 16 ani. Ma speria faptul ca sentimentele mele erau impartasite si de ea. Pana atunci nu iubisem decat de unul singur. Pana sa o sarut eram intr-o stare de bine; nu eram fericit dar aveam visele si idealurile mele si intreagul meu univers era condus de ceea ce se va intampla. M-am trezit in acea duminica dimineata transpirat dandu-mi seama ca sunt aproape sa fiu fericit. Trebuia sa ma vad cu ea la ora doua. Cu o zi inainte tremurasem in timp ce ii atingeam buzele si adormisem cu gandul la ea. O iubeam, dar oare as fi putut risca sa o las sa ma duca in locul in care visam de atat de mult timp ca o sa ajung la un moment dat?

Nu eram pregatit sa ajung acolo asa ca nu am mers sa ma intalnesc cu ea. Parea mult mai sigur si mai indicat sa ma plang de singuratate si sa ma consider victima universului pentru ca nu imi ofera o sansa reala la fericire. Eram copil, imi placea sa iubesc iubirea si nu as fi lasat pe nimeni sau nimic sa-mi spulbere imaginea creata. Ati crede ca intre timp am mai crescut. Au trecut 10 ani de atunci dar si acum uneori imi vine sa fug in cealalta directie la gandul ca nu o sa mai  pot scrie despre dezamagirea de a te trezi langa persoana nepotrivita.

As vrea sa ma pot bucura pur si simplu de lucrurile care mi se ofera. Sa nu ma gandesc prea mult la insemnatatea unor randuri scrise de ea ci sa ma bucur pur si simplu ca ii este dor de mine; as fi vrut sa ma bucur de fiecare din tipele cu care am impartit macar o atingere fara sa ma intreb daca o sa fie sau nu mama copiilor mei; sa ma bucur cu ignoranta de intreg universul care mi se pune la picioare. Nu mai trebuie decat sa ma conving ca exista lucruri mai rele decat sa fii fericit.

Liste si asteptari

Filed under: Din viata,Personal — Gelu @ 07:42

Ma trezesc adesea scuzandu-ma pentru numarul de relatii pe care le-am avut pana acum. Nu ma acuza nimeni de nimic dar de fiecare data cand am o discutie legata de relatii, mai ales daca o am cu mama, in mintea mea apare un ciclu infinit in care se aude doar: “Dar eu caut, si caut, si caut…”. De putine ori insa stau si ma intreb “Si totusi, tu ce cauti?”. De cele mai multe ori nu ma intreb nimic. M-am obisnuit cu ideea de a “cauta” fara sa ma intreb de ce, ce sau pana cand. Sa nu uitam ca sunt inca tanar. Extrem de tanar. In exterior nu strabate decat un zambet, poate pentru ca nu cred ca ar exista vreo problema.

Si totusi cand ma intreb ce caut mi-e aproape imposibil sa dau un raspuns coerent. Da, am si eu mintea plina de clisee desprinse din revistele pentru femei (pe cineva care sa ma inteleaga; cineva langa care sa ma trezesc zambind; cineva care sa ma faca fericit; o amanta desavarsita) dar nimic concret. In unele momente reusesc sa creez o “lista” de lucruri pe care mi le doresc de la “Ea” dar cele mai multe sunt negatii si nu afirmatii, si se bazeaza pe ultima experienta pe care am avut-o. Nu prea poti construi lucruri doar prin Nu-uri.

De-a lungul timpului am ajuns sa am o idee, cel putin in mare, asupra unei set de trasaturi pe care Ea trebuie sa le aibe. Nu are nici o legatura cu felul in care arata sau nu, ca nu vorbim despre lucruri pe care trebuie sa le verifici inainte sa-ti cumperi o masina sau o vaca. As vrea sa va spun macar unul din lucrurile “evidente” dar mi-e imposibil sa spun ceva care nu e de bun simt. (cum ar fi sa nu foloseasca “Fata” ca si metoda de adresare sau sa nu faca o criza de isterie cand ii spun ca merg sa dansez cu niste prieteni desi ea nu poate iesi).

Mi s-a intamplat de cateva ori sa intalnesc pe cineva care sa “bifeze” aproape toate “cerintele” mele pentru cea langa care vreau sa imbatranesc (din nou, imi cer scuze pentru multimea de clisee si pentru cantitatea imensa de roz care se regaseste in randurile astea) si totusi sa nu ma indragostesc. Mai trist decat sa te trezesti langa persoana nepotrivita e sa te trezesti langa persoana potrivita si asta sa nu ajute cu nimic. Suntem constienti ca dupa o noapte de sex sunt sanse extrem de mari ca dimineata sa-ti dai seama ca nu a fost decat o atractie pura, ca nu te leaga nimic de ea; cel mai trist e insa atunci cand iti dai seama ca seara dinainte a fost perfecta din punctul de vedere al conversatie, ca sexul a fost genial, ca iti ofera tot ceea ce asteptai de la cineva, dar totusi nu o poti iubi. La astfel de concluzii ajungi dupa saptamani sau luni in care ti-a fost cel mai bun confident, amanta perfecta, amica pe care o astepti din liceu si partenerul de bere si de dans pe care ti-l doresti. “Bifeaza” toate punctele pe care ti le-ai creat, constient sau nu, in zece ani dar pur si simplu nu o poti iubi.

In momentul acela iti dai seama ca te-ai tot mintit. Nu cauti ci astepti. Astepti sa fii lovit. Trebuie sa fii constient ca nu ai ce sa faci ca sa cresti probabilitatea unei lovituri fatale. Poti sa iesi in club in fiecare seara, sa mergi la toate cursurile de dans posibile, sa cersesti imbratisari la metrou sau sa stai inchis in casa: sansele sunt la fel de mari. Sau mici. Si daca totusi se intampla, o sa uiti de liste sau de asteptari, de imaginea pe care ai inceput sa ti-o creezi inca din liceu, de parametrii sau de puncte de validare. Lesini si uiti de toate aventurile, relatiile si iubirile care au fost inainte.

Un Argentin Pustiu – III

Filed under: Un Argentin Pustiu — Gelu April 1, 2012 @ 20:25

Continuare de aici.

Incercam sa-mi imaginez chipul celui care povestea toate astea; reactia oamenilor de la masa cu el (era putin probabil sa fie de unul singur si sa-si zica povestea unor scaune goale). Imi imaginam un virgin politehnist care nu poate distinge un vis de realitate sau care pur si simplu vrea sa-si impresioneze colegii, si ei viitori ingineri, cu povestea lui suprarealista de amor. Uitasem deja ca ma aflam intr-un Argentin pustiu in care scaunele goale au povesti pseudo fanstastice de impartasit.

– Am adormit asteptand-o sa se intoarca. Nu-mi puteam imagina ca o pot pierde din nou doar din cauza unui gand pe care urma sa-l am. Nu era cel mai inocent gand, dar totusi doar un gand; pe care nici macar nu l-am avut! Ma simteam acuzat si condamnat doar pentru ca existau sanse teoretice de a pacatui. Si prin “a pacatui” ma refer la faptul ca urma sa ma gandesc la buzele ei sarutandu-mi penisul care nici macar nu era erect. Ma gandeam sa-i spun toate astea cand se va intoarce doborata de un sentiment de vinovatie. Nu s-a intors.

Si eu care ma consider o victima doar pentru ca ea, desi stie ca am inselat-o, nu are dovezi cu care sa probeze asta. Sunt eu un mare porc dar cer prea mult daca vreau sa fiu judecat dupa teorii demonstrate, si nu dupa axiome?

– M-am trezit intr-o mare de lumina. Nu stiu cat dormisem dar eram intins pe o podea de caramizi inconjurat de ziduri darapanate de secole. M-am uitat in jur si zeci de oameni treceau nepasatori la cativa metrii de mine, parca as fi facut parte din decor. Mi-a luat putin dar mi-am dat seama unde ma aflam: Curtea Domneasca de langa Hanul Lui Manuc. Langa mine au aparut niste japonezi care pozau in nestire ramasitele de ziduri crezand probabil ca e foarte normal ca cineva sa stea la bustul gol pe podeaua de caramizi. Cine stie, poate la ei acolo, in Japonia, e cel mai natural lucuru: sa te trezesti intr-o veche fortificatie, parasit de ceea ce credeai la un moment dat ca va fi marea ta iubire. Ce-as mai fi injurat-o daca stiam macar cum o cheama. Se pare ca nu poti injura oamenii a caror nume nu-l stii. Viata e uneori nedreapta.

Eu sunt un narcisist convins asa ca singurul mod in care ma puteam identifica cu povestea tipului de langa mine era sa ma pun in pielea lui. Am avut parte de atat de multe dimineti in care m-am trezit singur, uneori chiar daca adormisem tinand pe cineva in brate. Nu m-am simtit insa niciodata atat de pustiit cum parea a fi tipul. Probabil ca mi-am blocat amintirea diminetilor in care mi-as fi vandut un rinichi doar ca sa fiu strans in brate.

– M-am ridicat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si am inceput sa bantui de unul singur prin Lipscaniul plin de oameni si de viata. Ma uitam cu disperare la toate tipele care imi ieseau in cale sperand ca o voi regasi pe tipa care m-a parasit intr-un loc de acum cateva secole. Faceam asta fara sa-i stiu de loc chipul. Nu conta. Eu cautam in continuare copila cu ochi si chip nedefiniti. Undeva pe Blanari, chiar langa bodega asta, o necunoscuta s-a oprit in fata mea si m-a sarutat. A fost cel mai pasional sarut pe care l-am trait vreodata. O regasisem pentru a nu stiu cata oara si de data asta chiar nu vroiam sa o pierd din nou.

De-ar sti saracul copil cat de usor se pierd iubirile de-o viata. De obicei nu e nevoie decat de o tresarire sau de o amintire pentru a da cu piciorul unei povesti frumoasa ce in mod normal ar conduce la clasicul caricior din Carrefour. (stau in barul asta din Delhi si ma intreb cum isi dau seama oamenii de aici ca si-au gasit marea iubire daca nu au hypermarket-uri in care sa o probeze)