Ieri am citit postul unei prietene care la un moment dat spunea: nu mai există loc pentru romantism din momentul în care au apărut telefoanele, avioanele, filmele porno și e-mailul. Nu sunt în măsura să îmi dau seama dacă e bine sau rău asta, dar pot înțelege nostalgia părinților mei după vremea poeziilor și scrisorilor. Nu prea îți mai ticăie…
Sunt convins că am mai scris despre asta dar după 3 săptămâni în India începe să mă lovească nostalgia, așa că simt nevoia să scriu din nou. Mă întreb uneori dacă mi-e mai frică de singurătate sau de o stare constantă de bine. Eram copil când am fugit pentru prima oară de o posibilă stare de bine. Tocmai descoperisem umbrele…
Mă trezesc adesea scuzându-mă pentru numărul de relații pe care le-am avut până acum. Nu mă acuză nimeni de nimic dar de fiecare dată când am o discuție legată de relații, mai ales dacă o am cu mama, în mintea mea apare un ciclu infinit în care se aude doar: „Dar eu caut, și caut, și caut…”. De puține ori…
Continuare de aici. Încercam să-mi imaginez chipul celui care povestea toate astea; reacția oamenilor de la masa cu el (era puțin probabil să fie de unul singur și să-și zică povestea unor scaune goale). Îmi imaginam un virgin politehnist care nu poate distinge un vis de realitate sau care pur și simplu vrea să-și impresioneze colegii, și ei viitori ingineri,…