Postarea inițială aici. Postarea doar corectată de AI aici.
Mi-e încă frică de faptul că, după un “Happy End”, oamenii pot fi fericiți. Ironia sorții face că eu, cel care se temea de fericirea perpetuă, am ajuns să o trăiesc zi de zi. Nu aș fi crezut că mă voi adapta vreodată. Mă întreb dacă am devenit victima destinului pe care încercam să-l evit. Nu-mi doresc să fiu personajul unei tragedii în care ești condamnat să te simți bine în pielea ta… chiar și după atâția ani.
Îmi amintesc perfect cum dansam cu ea. Chiar și acum, după atâția ani, sunt surprins de cât de bine ne potrivim pe ringul de dans. Recent, am ieșit de trei ori în club în doar trei săptămâni – o raritate pentru noi în acești ani. Una dintre ieșiri a fost la ceva ce pe vremea noastră se numea “discotecă”. Mă bucură din nou cât de ușor îi pot controla mișcările, ca și cum timpul ar fi stat în loc. Mă întreb cum aș lua-o de la zero cu dansul dacă ar fi să o iau de la capăt cu altcineva. Dar nu e cazul. Era și e în continuare tot ce căutam pe un ring de dans, și totuși, chiar și acum, uneori mă surprind uitându-mă mai mult la ringul de dans decât spre ea.
Acum, privind în urmă, îmi dau seama că lașitatea mea de atunci era o formă de auto-protecție. Mi-era frică de momentul în care aș fi putut spune: “Sunt fericit, nu mai am ce să mai caut!”. “Lucrurile nu au cum să fie atât de simple”, îmi spuneam. Acum râd de naivitatea mea. Nu a fost nevoie să salvez pe nimeni dintr-un tren din Vietnam. Nu a fost nevoie de aventuri spectaculoase. Ne-am întâlnit într-un autobuz, între Londra și Manchester, ea fugind de o răceală, refugiindu-se pe bancheta mea. Nu a fost nevoie de foc și sabie ca să ajungem împreună. Ne-a luat doar un an și ceva până să ne dăm seama că suntem făcuți unul pentru celălalt. Și totuși, chiar și atunci, mă gândeam: “Nu are cum să fie Ea. Ar fi prea simplu.”
Înainte, obișnuiam să spun: “Să nu te îndrăgostești de mine!” sau “E doar ceva casual”. Eram un Don Juan căruia îi păsa, un nemernic cu remușcări. Corporatist fiind, adăugam un disclaimer în fața oricărei relații, dar adevărul era că mi-era frică să dezamăgesc, mi-era frică de sentimente mai puternice decât cele pe care credeam că le pot simți.
Îmi plăcea să iubesc în diversele forme ale iubirii, dar mi-era teamă să fiu iubit. Acum, privind în urmă, realizez că frica mea era nejustificată. Am învățat să accept și să ofer iubire necondiționată. Totuși, uneori, mă mai gândesc la acea mușcătură de câine și la cât de simplu ar fi fost să scap doar cu un vaccin antirabic.
Îmi plăcea să le fac pe tipele din jurul meu fericite, dar mă speria gândul că ar trebui să repet asta la nesfârșit. Acum, am găsit fericirea constantă și împlinirea în relația cu ea. Am învățat să iubesc și să fiu iubit nu doar punctual, ci zi de zi, an de an. Și chiar și acum, după 12 ani, cumpărarea unor bilete de avion pentru o vacanță împreună încă mai stârnește un sentiment dulce-amar.
Mai groaznic decât să te trezești singur nu e să te trezești lângă cineva pe care să o faci fericită și care să te facă fericit. E să te trezești și să realizezi că acea persoană este, de fapt, centrul universului tău. Atunci când te trezești singur, e simplu: mergi la baie, te întorci la birou, deschizi laptopul, intri pe un site porno și te gândești că va veni ziua când nu va trebui să fii atât de “lame”. Dar când te trezești lângă cea care te împlinește, ești nevoit să recunoști că viața ta s-a schimbat radical: mergi la baie, te întorci în pat și o săruți, apoi te trezește fiul tău de 7 ani, care vrea desene animate. E o provocare constantă, dar una care aduce cu ea o bucurie neașteptată. Cumva, acest mic om a adus un nou strat de profunzime vieții noastre, o complexitate care ne unește și mai mult. Pregătiți micul dejun împreună și apoi mergeți spre muncă, fiecare zi fiind o nouă aventură în această călătorie numită familie.
Nu mai ai timp să te gândești că “o să fie mai bine”, pentru că ești deja acolo. Ești împlinit, deși știi că lucrurile nu au cum să fie atât de simple. Și totuși, sunt. Copilul nostru, deși o provocare constantă, nu aduce neapărat ceva rău. Dimpotrivă, adaugă un strat de haos organizat în viețile noastre, un haos care ne ține pe degete și ne amintește constant de ce am ales să fim împreună.
Am recitit rândurile de mai sus și mi-am dat seama că mama avea dreptate: nu sunt ele de vină, eu sunt cel stricat… dar poate că și stricat fiind, am găsit pe cineva care mă completează perfect. Și poate că asta e tot ce contează.