Insemnari

Pur si simplu

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 26, 2014 @ 21:01

Acum cativa ani, cu cateva zile inainte de ziua mea,  ma uitam peste lista cu invitati si jubilam. Urma sa fie prima aniversare in care aveam langa mine 11 tipe cu care am facut sex. Pe 10 dintre ele le penetrasem, cu a 11-a facuse-m doar sex oral. Nu conta; era un moment important pentru mine. Eram un politehnist care urma sa daseze in aceiasi seara cu 11 tipe pe care le-a vazut dezbracate si care i-au oferit cel putin o felatie. Cand a venit seara de 11 nu au venit decat 10 din ele. Erau totusi 13 tipe ale caror sani le-am sarutat, dintr-un total de 20 de oameni cu care imi sarbatoream ziua. Eram implinit.

O strangeam in brate si ma gandeam la lista care mai avea un singur rand ne taiat. Ea avea 35 de ani, isi impingea sanii in pieptul meu iar eu nu mai trebiua decat sa fac sex cu o asiatica, sau negresa, ca sa bifez totul. Cu un an in urma am primit un blowjob de la o australianca dar nu se numara ca si “sex cu o straina”. Cu tipa pe care o tineam in brate am bifat “o femeie cu cel putin zece ani mai in varsta”. Pana in momentul acela eram mandru de toate cele bifate: de numarul lor, de cate in acelasi timp, de primul sex in public, de primul anal, de lift, de cate orgasme a avut intr-o singura seara.

Intr-o seara, gandindu-ma la ziua ce urma, mi-am dat seama ca mi-as putea depasi, a doua zi, un record pe care l-am ignorat pana atunci. Dimineata urma sa fac sex cu prietena mea, as fi sunat apoi la bitou sa spun ca sunt blonav si mi-as fi continuat ziua in pat. Asa am si facut. Pana la 6 cand s-a terminat ziua de munca facusem sex cu alte 4 tipe. Cate una la fiecare doua ore, dupa ce a plecat iubita mea spre birou. M-a mirat pana si pe mine eficienta de care am dat dovada. O data la doua ore incercam sa strang orice fir de par incriminator. Seara, cand am tinut-o in brate din nou, eram epuizat dar nu eram sigur daca ar trebui sa fiu si entuziasmat sau nu.

Aseara insa, a fost mult mai complicat decat atat. Nu a mai fost vorba de liste, obsesii sau recorduri. Am luat-o in brate, am strans-o puternic la piept si mi-am adus aminte de ce-mi doream cu 15 ani in urma. Nu ma gandeam la locuri, numere, procente. Imi doream doar sa tin in brate pe cineva pe care sa iubesc si care sa ma iubeasca. Suna copilaros, si era. Nu-mi doream sa fut doua virgine asiatice intr-o padure din Vietnam; imi doream sa gasesc pe cineva care sa ma inteleaga si sa ma suporte in bratele ei.

Aseara mi-am dat seama ca sunt acolo, cu sau fara vaginul, nascut in Africa, penetrat.  

Final de 2013

Filed under: Personal — Gelu December 28, 2013 @ 16:38

Acum un an scriam despre berile din 2012; acum mi-e greu sa spun prea multe despre 2013. A fost un an ciudat. Am scris extrem de putin, in ciuda cursului de Scriere Creativa de la inceputul anului; nu am mai alergat aproape de loc; am fost foarte ne singur; am iesit doar o data din tara (cele cateva ore petrecute in Cernauti nu se prea pun); am iubit si am fost iubit.

La inceputul anului mi-am facut o lista de obiective pentru anul asta. Am reusit sa o pierd a doua zi si sincer chiar nu stiu ce era pe ea. Oare am indeplinit ceva din ceea ce mi-am propus intr-o noapte de betie? Putin probabil. A fost un an fara mari realizari dar simt ca acum, la sfarsitul anului, sunt mai linistit ca niciodata. Tocmai am recitit ceva ce am scris la inceputul anului si mi-am dat seama ca ma indepartez, cu fiecare zi ce trece, de cabinetul unui psiholog. Nu prea imi mai este frica de fericire, aproape ca m-am obisnuit cu stransul in brate dimineata.

Anul asta am agatat cele mai putine tipe; aproape nici una. Am avut parte de cele mai putin dubioase povesti; am imbratisat normalitate cu relativ putine regrete. Am incercat de cel putin doua ori sa evadez in cautarea celui pe care mi-l aminteam din trecut dar fara nici un succes. Incep sa cred ca e un lucru bun. Am continuat sa vin singur in Argentin cu cate o carte dar doar pentru a citi. Nu mai cautam povesti sau drame, nu vroiam decat sa citesc intr-o atmosfera familiara. 

In ceea ce priveste 2014, putine sunt de spus. Nu vreau decat sa pot sa spun ca mi s-a indeplinit dorinta din 2004 cand intrebat, la final de clasa a 12-a, ce vreau sa fac peste 10 ani am raspuns simplu: “Peste 10 ani vreau sa ma simt bine in pielea mea!”; lucru pe care vi-l doresc si voua.

Prima oara

Filed under: Personal — Gelu December 26, 2013 @ 23:18

Acum 10 ani eram pentru prima oara intr-un club in Bucuresti si am vazut o tipa cu ochi albastri, extrem de timida, care era in cautarea unui suflet pereche. Asa eram si eu. Cu ochii albastri, uni ar spune ca verzi, in cautarea unei iubiri vesnici. M-am apropiat de ea si am incercat sa o conving ca sunt ceea ce cauta. Eram cel care o intelegea si cel care ii va oferi linistea de care are nevoie.

Acum 5 ani eram din nou in Club A si o tipa mi-a zambit, bagandu-si coapsele in mine. Am ignorat-o si am continuat sa dansez de unul singur. Ea se uita cu ochi dulci la mine in timp ce eu asteptam la coada ca sa ma pis. Inevitabil, fara sa pot sa ma impotrivesc, m-am culcat cu ea. Am auzit ca nu poti refuza astfel de ocazii asa ca nu am facut-o nici eu.

Acum trei ani eram in metrou si niste ochi albastri au ajuns la mine. I-am privit cu insetare timp de trei statii,  pana cand ea s-a ridicat pregatindu-se sa coboare la Politehnica. M-am ridicat si am urmat-o. Fundul ei imi spunea ca ea ar putea fi urmatoarea mea relatie, ca ar putea fi fesele pe care as putea sa le despart in urmatoarele luni. S-a terminat undeva pe la Apaca. A intrat printr-un coridor plin de caini, eu nu eram dispus sa o urmez.

Acum un an o tipa timida mi-a zambit intr-un Mega Image. Ea isi cumpara niste somon, eu niste cutii de Timisoreana. Am asteptat-o la iesire sperand ca putem combina cele doua cosuri intr-o poveste ce nu poate fi redata nepotilor. I-am luat sacosa, i-am spus ca sunt Gelu si am continuat sa pasim impreuna spre trecerea de pietoni. S-a facut verde si am mers in directii diferite.

Acum zece minute am ramas blocat intr-o privire inocenta. Eu ma uitatam in felul meu; ea ma privea ca si cum nu s-ar fi descoperit inca pacatul. Am invartit-o de doua ori in jurul ringului. In mod normal as fi vrut sa-mi cladesc un regat in jurul privirii ei, sa o rapesc pentr-o vesnicie, sa o invat ce dulce e bolnavul din oameni si ce frumos e sa pacatuesti regeste. Acum  nu-mi doream decat sa-mi faca o felatie la baie ca sa ma pot intoarce cat mai repede la regina de acasa.

Capsune cu mamaliga si smantana

Filed under: Uncategorized — Gelu November 1, 2013 @ 03:12

Am trecut în grabă pe lângă tarabele cu ceapă, mărar, pătrunjel și alte verdețuri în căutarea bătrânei de la care făcusem cumpărăturile cu o săptămână înainte. Era în același loc.

– Tanti, căpșuni nu mai aveți?

– Nu mai am, maică, s-au terminat. Nu am pus decât 8 straturi. Restu ceapă și roșii. Nu vrei niște roșii? La fel de dulci ca căpșunile.

– Dați-mi două kile atunci. Dar, nu știți dacă mai are cineva pe aici căpșuni ca ale lu’ matale?

– L-am vazut în microbuz de dimineață pe badea Vasile cu o traistă de căpșuni. De la el iau eu răsadurile. Stă pe la colțul cu flori.

I-am mulțumit și am luat roșiile. L-am găsit după ce am reușit să trec prin toată agitația pieței de cartier la sfârșit de săptămână. Avea doar o sacoșă de rafie întinsă pe beton.

Arătau așa cum trebuie. Unele puțin verzi, altele mai mult roșii, unele mai mici, altele nefiresc de mari. Fiecare în felul ei, dupa cum a reușit să se bucure de soare sau de gunoiul din grajd împrăștiat în primăvară pe straturi. I-am cerut un kilogram. Bătrânul nu a spus nici un cuvânt, i-am dat banii, i-am mulțumit și am dat să plec. Ceva mă oprea. Mă uitam la ridurile de pe fața lui în timp ce țineam amândoi de punga neagră plină de căpșune. Îmi părea cunoscut, dar mi-era imposibil să-mi dau seama de unde. Într-un final a dat el drumul. Am mulțumit și am plecat.

Când m-am întors acasă ea încă dormea. Am preparat micul dejun încercând să nu o trezesc. E atât de frumoasă când doarme, iar eu nu înțelegeam neliniștea de adineauri. Într-un final am pus pe masă farfuria cu mămăligă, căpșune și smântână sub privirea ei buimacă. Nu a gustat decât din căpșunele cu smântână. Eu mă luptam cu o cocoloașă de mălai când mi-am dat seama de unde-l știam. Împărțisem același compartiment cu mai bine de doi ani în urmă. Eu eram singur în trenul spre casă, iar el o ținea de mână pe o bunică ce dormea pe pieptul lui.

Imaginea lui de atunci era în continuare extrem de clară. Moșul din piață părea mult mai slăbit, mai abătut și cu mult mai puțin chef de vorbă decât vecinul de compartiment. Acum nu-i mai strălucea fericirea în ochi.

– Eu merg până la Botoșani. Schimbăm la Verești. Dumneata?

– Puțin mai departe. Gura Humorului.

– Am fost și eu pe acolo. Mai e piața aia mare?

– Piața?

– Aia de lângă primărie. Au demolat-o?

– Nu, mai e.

– Am vândut pe acolo acum vreo 10 ani. Se mai vând căpșuni?

– Căpșuni?

– Vindeam din iunie până în septembrie. Proaspete. Toată vara. Aveam metoda mea. Încă o am. Sunt primul și ultimul cu căpșuni. Cele mai dulci și cele mai gustoase.

Nu i-am răspuns și m-am întors la cartea mea.

– Îți plac?

– Ce?

– Căpșunile, ce altceva!

– Da, cred. Nu mă dau neapărat în vânt după ele. Sunt ok.

– Nu neapărat? Păi știi să le mănânci?

Ce puteam să-i răspund? Cum aș fi putut să le mănânc altfel decât cu zahăr sau cu frișcă. A continuat tot el:

– Nu se mănâncă așa, pur și simplu. Trebuie mâncate cum trebuie, cu mămăligă și smântână. Altfel nu are sens.

– Mămăligă?

– Păi cum altfel. Dar să fie caldă.

În momentul acela bătrânica, ce se trezise, a intervenit:

– Lasă-l pe săracu băiat. Nu-i mai umple capul cu prostiile tale. Ce-i pasă lui de căpșunile tale. Culcă-te și tu că mâine iar te plângi că ești prea obosit să dai cu furtunul. De când m-ai luat tot umpli capul cu prostii la oamenii din tren.

S-a lăsat liniștea în compartiment. Nici unul dintre noi nu a simțit nevoia să-i răspundă. După ce a adormit din nou, bătrânul a continuat.

– Încă îmi mai aduce aminte de prima săptămână după nuntă. Mergeam la ai ei, undeva pe la olteni, și în compartiment cu noi erau niște franțuji. Pe vremea aia mai știam și eu ceva limbă străină, acum “no parle français”. Îmbătrânești, uiți. Eu mă chinuiam în franceză, unul dintre ei în română. Asta mică dormea ca acum. Se mai trezea din când în când și îmi spunea că îi deranjez. Dacă acum e frumoasă, atunci era dumnezeiește de frumoasă. Aș sări din tren acum pentru ea, atunci aș fi fugit în jurul lumii, de două ori, s-o știu fericită. Și suntem de 50 de ani. Uite, baba asta aduce ce-i mai bun din mine. Se plânge de căpșuni, dar s-o vezi cât e de mândră când ducem primii lădițele pline la piață. După două săptămâni mai apar și alții, oricum nu se compară. Se chinuie și ea, așa plăpândă cum o vezi. Trece singură printre straturi să vadă ce buruieni au mai apărut, deși-i bolnavă săraca. Amu nu se mai poate apleca să le scoată, dar le notează în fiecare zi și le zice lu ăla mare a nostru unde-i buruiana. Îi tare mândră, suflet bun. Și ce noroc că am găsit-o, olteancă mică ce e.

M-am întors agitat în piață. Am ocolit-o de 4 ori fără să-l văd pe nea Vasile. După 30 de minute am dat de tanti cu roșiile.

– Sărumâna. Îl caut pe nea Vasile, cu căpșunile. Știți dacă e pe aici?

– Nea Vasile? Nu mai e. Le-a terminat de dat și s-a prăpădit. Îl aștepta de vreo lună tanti Maria.

Fara ea

Filed under: Din viata — Gelu September 25, 2013 @ 22:20

M-am tot gandit la momentul asta. Trei zile doar cu mine in Bucuresti, sa pot sa citesc si sa beau cat vreau, fara sa ma intorc acasa si sa o gasesc in pat, fara sa ma simt vinovat. Niste seri ca pe vremuri, cand ma uitam pe geamul din fata mea si cautam potentiale iubiri.

In perioada interbelica Romania a trait cea mai prospera perioada din istoria ei. Nu am cunoscut pe nimeni care sa fi trait in ea. 

Am ajuns singur in Club A. Pe ring se dansa patetic. In mod normal as fi ocupat ringul cu miscarile mele dubioase, profitand ca am langa mine cea mai buna dansatoare din tot clubul, incoronandu-ma astfel cel mai bun dansator din acel subsol. Asa, singur, eram doar unul dintre burtosii care se miscau singuri in felul lor (uneori si in ritmul muzicii).

Prin 80, in lipsa de altceva, tinerii chiar se bucurau de muzica.

Stateam ca un dubios rezemat de tejghea si nu intelegeam ce caut acolo. De ce nu sunt acasa si dorm; de ce nu fac pur si simplu dragoste; de ce nu imi folosesc Kindle-ul, care are in cele de urme baterie. Ma tot intrebam, pentru a nu stiu cata oara, de ce dracu vreau sa ma deprim. Stati linistiti, nu mi-a venit nici un raspuns in minte. Stateam singur, ca ciudatul cu burta, intr-un colt si incercam sa dansez de unul singur. Nu puteam decat sa dau din cap ca un tip gata sa sara pe orice tipa disponibila. Daca era ea langa mine am fi fost stapanii ringului. Nu era cazul.

In 90 tinerii ieseau in strada pentru ca vroiau sa scape de neo comunisti.

Am plecat cu coada intre picioare intrebandu-ma de ce imi amintesc cu melancolie de momentele de singuratate din club. Poate e vorba doar de atitudinea pe care am pierdut-o. Nu mai pot sa privesc cu superioritate peste dubiosii din jurul meu, indiferent de cat de multe pisici i-ar astepta acasa. Nu mai pot sa ma vad ca salvatorul fiecarei pustoaice care plange intr-un colt. Acum sunt constient cat de greu e sa o faci fericita pe o singura femeie.

Prin 2000 am sarutat prima tipa.

Mi-a tot fost atat de usor sa spun “Nu a fost sa fie!”; mi-e atat de greu sa recunosc: “Nu poti s-o faci sa fie nefericita!”. Greul vine mai ales atunci cand ea intelege toate fobiile si toate nevoile de singuratate pe care le ai. Cum sa te superi pe cineva care te lasa sa fii cum vrei tu? As putea inventa o lume in care asta sa fie un motiv de depresie. 

Singur in Vama

Filed under: Uncategorized — Gelu September 9, 2013 @ 15:07

Vama nu mai e ce a fost. Nu mai exista sentimentul de implinire pe care il aveam atunci cand vegetam singur prin crasmele de aici. Ceva s-a schimbat. Anul trecut am venit de doua ori singur pe aici si a fost exact ce imi doream: angoasa, depresie, neputinta, tristete. Intr-un singur cuvant: echilibru. Am vrut sa ajung si anul asta la sentimentul asta de implinire. Sa vin si sa fiu doar cu mine. 50 de ore de pseudo singuratate, sa ma bucur ca nu trebuie sa tin de mana pe cineva sau sa sarut, sa nu fiu obligat sa ma simt bine, sa fiu la ani lumina de orice sentiment de fericire. Am venit, am poposit singur cu o carte pe o tarasa pustie si nimic. Nimic. Nici o angoasa, sici un sentiment nobil de tristete, nici o depresie, nimic. Un singur sentiment, o singura intrebare care imi tot trece prin cap: “De ce dracu stai singur ca prostu?”

Singuratatea nu mai e ce a fost. Ma foloseam de stalpul umbrelutei sub care stateam ca sa ma redescopar. Acum am vazut-o doar ca pe o bucata de lemn care nu poate fi invartita pe ritm de salsa. Mi se parea normal sa stau singur pe plaja desi aveam o multime de prieteni dragi pe o raza de doar cateva sute de metri. Azi, insa, in loc sa-mi savurez berea in liniste am preferat sa socializez. Nu neaparat pentru ca imi era dor de prietena pe care nu am mai vazut-o de mult, dar mai ales pentru ca am inceput sa-mi asum rolul de animal social. E greu, fac pasi mici.

Sanii nu mai sunt ce au fost. Ma uitam la straina topless de langa mine si nu-mi spuneam decat “Dragut!”. Niste carne cu sfarcuri. Nu i-as fi mangait; nu i-as fi sarutat; nu as fi ejaculat pe ei. Am vrut sa o intreb daca a citit ceva de Murakami dar mi-am dat seama ca nu are rost. Erau sanse minime sa inlocuiasca dansul cu umbre. Nu ar mai trebui sa depun atat de multa energie ca sa fug de fericire. Cred ca devin prea batran ca sa mai fiu in stare de asemenea efort. Incerc sa ma scuz si sa-mi zic ca exista si lucruri mai rele decat ea; mi-e frica ca nu incerc decat sa ma mint.

Bodegile nu mai sunt ce au fost. Stateam singur intr-una in Genoa si ma tot uitam la ceas. Cand am stabilit ca stau o ora si apoi ma intorc la ea mi se parea prea putin. Mult prea putin timp pentru a-mi savura obsesiile. Dupa nici 10 minute mi se parea o infinitate fara sens. Eram in concediu, eram fericit, si nu din cauza monologurilor interioare.

Nu mai sunt ce am fost. Poate ca am imbatranit; poate mi-a venit mintea la cap, sau poate pur si simplu nu mai urasc fericirea atat de mult. Cine stie, poate o sa incep sa rad la bancurile la care restul se tin de burta. Pana una alta, stau singur intr-un bar din Vama si nu e chiar asa de rau desi nu mai sunt acel Gelu.

Revulter cun Darmut

Filed under: Exercitii,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu July 9, 2013 @ 17:00

Tema suna cam asa: “Scrieti un text pornind de la urmatorul vers: ‘Revulter cun darmut as miunt rifti'”

M-am trezit singur şi plin de nisip. În jurul meu nu se găsesc decât deşeuri. Unele dintre ele sunt reciclabile, altele doar biodegradabile. Nu pot să mă decid din ce categorie fac eu parte. Cel mai simplu ar fi dacă aş fi din a doua, dar dacă, prin absurd, aş rămâne aici, nemişcat, oasele mele ar mai trăi şi peste mii de ani. Sunt, deci, sper, din a doua categorie: reciclabil. O să fiu pus într-un container verde, sau albastru, şi după un scurt proces de reeducare o să mă trezesc altcineva.

Aici, însă, nu există nici un container; există doar marea în care vomiți ca să te degradezi; să te biodegradezi puţin câte puţin. Locul ăsta însă e foarte bun de eşuat; o poţi face oriunde şi cu oricine; cu oricare din tine. Pe Cris l-am descoperit ultimul şi e cel mai greu să scap de el. A venit pur şi simplu și nu a mai vrut să plece.

Acum o seară mă ţineam de geamadură şi încercam să ţin pasul cu oamenii care pluteau în jurul meu. Nu ştiu din ce erau făcuţi şi ce îi motiva să stea deasupra apei, dar eu mă ţineam cu disperare de bula de aer captivă în masa de plastic. Eu nu eram motivat de nimic, doar captiv. Un plastic roşu decolorat cu puncte negre de la mucurile de ţigară ce se degradează în mai puţin de 2 zile în apa sărată.

M-am tot pișat în mare dar niciodată mai mult de atât. Mi-era frică să nu plutească şi să ajungă la un moment dat lângă colacul unui prichindel care să ia bucata de rahat în gură doar pentru că promite a fi ciocolată. Marea mă ajută să mă simt liber. Lumea e a mea pentru că pot, simultan, să-mi iau coaiele în mână şi să privesc umbrele dansând pe plaja mizeră. Asta e libertatea de rahat pe care mi-o doresc.

Am ajuns la mal. Sunt una din umbrele ce simulează libertatea în jurul unui stâlp. M-am lăsat purtat de un val şi am eşuat din nou aici. M-au întâmpinat cinci puli blege ce desenau inimioare pe nisipul deja ud. M-am ridicat cu demnitate, mi-am căutat chiloţii şi am început să dau din cap şi să-mi mişc picioarele. Oricât de mult aş vrea să fug, lumea mea încă nu se vrea descoperită. Mai stau aici. Mâzgălesc cu sfârcuri pe sinapse şi-mi imaginez cum e să te albastru până la capăt.

Portocaliul de la cinci patruzeci şi trei scoate ce-i mai rău din mine. Îmi vine să mă arunc din nou în apă. Norocul meu e că cinci braţe se ţin strâns de gâtul meu. Cunosc doar unul dintre ele. E a lui Cris. Avea aceeași culoare ca și ţiganul care a murit sub ochii mei când aveam 5 ani. Cerşea în fiecare zi în faţa magazinului de pâine de la Fortuna. În acea zi a întins mâna în faţa copilului ce eram şi a murit. Pur şi simplu. Care erau şansele ca un puşti să-i dea banii de îngheţată?

Valurile sunt atât de verzi încât nu mai rezist. Mă caut prin slip şi nu găsesc nici o monedă. Mă arunc asupra portofelului tipului de pe cearşaful de lângă şi găsesc două monezi de 50 de bani. Le iau şi mă îndrept spre prima tipă topless pe care o văd: v-aţi uitat restul, domniţă!

Un soarece si o fantoma

Filed under: Personal — Gelu June 27, 2013 @ 23:37

Acum 11 sau 12 ani m-am indragostit de o tipa. Am facut-o in felul meu de atunci. La distanta. La foarte mare distanta, sau cel putin atat de mare cat iti permitea un oras de 14 mii de locuitori. Era frumos, era inofensiv. Eu o iubeam, ea nu ma stia.

Acum 10 minute am vazut o umbra cum se apropie de masa si dupa cateva secunde am simtit cum ceva incearca sa se prinda de baza blugilor mei. Am dat din picior si a plecat. M-am uitat in directia in care a plecat si am vazut o umbra pe care lumea o privea oripilata. Nu merita o asa privire. Eu am fost mult mai inganduitor cu gandacii care se plimbau prin jurul berii mele prin barurile din New Delhi.

Soarecele a plecat si s-a intors cu fantoma copilei de acum o mie de ani. Nu stiu cat de fantoma, cat de femeie in carne si oase, cat de studenta sau cat de amanta, dar ce-i drept s-a intors cu ea. Cel putin ea isi tine picioarele in aer ca sa nu-l calce; sau ca el sa nu-i calce pe degetele ce-i ies prin sandalele decupate.

Eram pe malul Humorului cand am indraznit sa ma prezint. Eu eram Gelu si dupa cinci minute am aflat ca ea nu era un personaj de-ale lui Sorescu. Era doar o copila de care eu m-am indragostit de dragul de a ma indragosti. Asa era pe atunci. Lucrurile erau simple. Te vedeai in ochii ei si nu prea mai conta altceva. Nu stiu ce ne-am mai spus, dar in jumatate de ora imparteam acelasi petec de iarba in spatele aceluiasi boschet.

Umbra a disparut. Lumea a inceput sa-si odihneasca picioarele din nou pe pamant. Ea il priveste pe tipul de langa. Astept sa se sarute, dar nu par decat sa se bucure de aceeasi pizza. Eu doar inca ma mir de faptul ca m-a recunoscut si m-a salutat. Au trecut totusi atat de multi ani. Avea doar 13 ani.

I-am ridicat maieul cu neincredere. Inca nu stiam cum se procedeaza. I-am pipait sanii ca pe niste giuvaire, ce erau atunci pentru copilul din mine. Am inceput sa le sarut fara sa stiu ce fac. Buzele mele faceau un drum nesfarsit intre sfarcuri, gat si buze. Erau asa fragede. Stiam ca nu trebuie sa continui dar mainile mi se impedicau in nasturii ei de la blugi.

Tipul de langa ea pare un mare idiot. Gata. Am spus-o. Probabil ca nu e, dar ea are acelasi par ca acum 11 sau 12 ani, cand ii sarutam buricul si apoi fruntea, cand mi-am dat seama ca nici macar buletin nu avea. Acelasi zambet si aceeasi privire. Daca as fi vazut o copila ca ea in metrou as fi citit in continuare Teofil si Cainle de lemn, dar ea e chiar aceeasi copila.

Pseudo personajul din Sorescu si-a pus maieul la loc, eu mi-am incheiat nasturii de la blugi si ne-am ridicat. I-am tinut mana pana am ajuns la aleea principala si am vorbit despre nimicuri pe care nu le mai tin minte, pana cand fiecare a luat-o spre casa lui. Ultima oara, pana acum, am vazut-o acum cativa ani. Era pe langa acelasi parau, dar eram deja alti oameni. Eu, acum, as mai vrea pentru macar o clipa sa privesc cu bucurie cum o Ea se joaca cu mana prin par. Sa ma bucur de dansul fara motiv. Sa ma bucur de nimicuri romantice cu intensitatea virginului cu principii.

Ce g****a mea

Filed under: Din viata — Gelu May 25, 2013 @ 19:08

Sunt destul de putine lucruri care ma fac fericit. Dansul si alergatul sunt doua dintre ele. Se pare ca ar trebui sa ma abtin de la ambele in urmatoarele saptamani. Daca de la alergat mi-a fost relativ usor sa iau o pauza, gandul ca ar trebui sa ma abtin de la miscari exuberante in timp ce dansez ma sperie putin, mai ales ca in cateva zile va trebui sa iau o pauza si de la alcool. Trebuie sa renunt, pentru moment, la cele doua lucruri si asta se datoreaza doar faptului ca nu pot sa-mi spun nu. Din nou, vesnica problema.

Nu am putut, acum mai bine de o luna, sa alerg linistit pe strazile Clujului. Era evident ca nu am nici o sansa sa trec linia de la sosire in primii 50 si desi dupa cativa kilometri corpul imi tipa sa o iau mai moale eu am continuat sa il fortez. Si acum se razbuna. De data asta am preferat sa simt adrenalina curgandu-mi prin vene, ca sa mascheze durerea, in loc sa inteleg mesajul si sa incetinesc. Sau sa ma opresc. In alte dati am preferat cocktailul de hormoni din timpul unei aventuri de o noapte, in locul sentimentului de siguranta dat de o relatie stabila. Inevitabil am avut de platit de fiecare data cand nu am putut sa-mi spun nu.

Am masat-o usor cu diverse alifii si am infasurat-o cu atentie intr-o fasa elastica dar ea nu ma lasa. Inca mai tipa ca am fost prost. O simt cum imi reproseaza lipsa antrenamentelor, ca am preferat pseudo gloria liniei de sosire in locul micilor victorii ascunse. Eram convins ca-mi va impacta doar orgoliul de alergator dar m-a lovit mult mai rau. Ce rost mai are sa ies in cluburi daca nu pot sa fac podul pe spate? Eu chiar nu sunt omul care sa-si miste capul, eventual si mainile, si sa spuna ca danseaza. Fie o faci pana la capat, fie nu o mai faci de loc.

Chiar daca stiu ca e doar vina mea, dupa cum spuneam, nu am ascultat-o destul cand a inceput sa se planga,  nu am putut sa nu o judec, sa mi se para cea mai mare femeie. Am urmat sfatul doctorului si nu am mai alergat, ce vroia mai mult de la mine? Am masat-o, am tratat-o, am impaturit-o si mai ales am urat-o. Ce vroia mai mult de la mine? Am multe foste prietene care nu am obtinut nici macar atat de la mine. Nici una nu a indraznit sa-mi interzica sa dansez. Stia ca mai degraba as renunta la sex decat la asta. La glezna nu am insa cum sa renunt.

Incercam sa ating podeaua de beton cu parul cand m-a avertizat pentru ultima oara. Apoi a renuntat la vorbe in vant si mi-a atacat sistemul nervos. Din nou. Durerea nu era crunta, puteam sa-i supravietuiesc relativ usor dar nu aveam cum sa nu ma intreb daca ar trebui sa renunt la ideea de a merge in Atena sau in Istambul pentru maraton. Fara voia mea alergatul a devenit o parte importanta a echilubrului de care incerc sa ma bucur in fiecare zi. Precum dansul.

Acum stau si o misc din dreapta in stanga, de sus in jos, incercand sa-mi dau seama daca mai e furioasa pe mine. Mai e. O sa-i treaca la un moment dat. Ca sa o citez pe mama, pana ma insor o sa-mi treaca. Numai ca eu nu vreau sa ma insor. Eu vreau sa alerg si sa dansez. Ati crede ca nu cer prea multe, dar se pare ca da, asa ca nu pot decat sa stau linistit pe bicicleta eliptica si sa dau incet din cap.

Povestea Marianei

Filed under: Din viata — Gelu May 16, 2013 @ 22:58

Pe Mariana am cunoscut-o din greseala in Argentin. Intamplator era la masa cu o tipa cu care as fi vrut sa fac sex asa ca am ajuns sa dam noroc. Tipa care zambea in rusa, nici forma sanilor nu era de neglijat, m-a atras spre masa lor dar a plecat la scurt timp asa ca am ramas doar eu cu Mariana.

Nu vreu sa va plictisesc foarte mult asa ca ma rezum doar la o poveste, de spus pana se termina un fund de bere. Suntem in Argentin, ce dracu. Sa revenim: am ramas cu Mariana la bere si nu prea aveam ce sa ne spunem. Ea se plangea ca iubutul ei a plecat in Vama fara ea, desi era aniversarea lor, iar eu incercam sa-i explic ca desi e ciudat ce a facut, nu e nimic de condamnat, cel putin nu in modul dramatic, aproape tragic, in care relata ea lucrurile.

Discutia asta, despre responsabilitatile unui prieten bun, a durat cateva zeci de minute. Toata conversatia, intre doi oameni care nu se cunosc, a ajuns la alt nivel in momentul in care a ajuns sa fie despre spital. Eu nu judec, sunt putine lucruri care ma surprind, dar ce urma sa-mi spuna Mariana urma sa ma socheze, mai ales ca pana atunci eram, cat de cat, avocatul tipului.

Nivelul meu de intelegere s-a schimbat aici:

– Am inteles de ce nu a venit la spital, dar totusi, sa plece in vama de aniversarea noastra?

Am cerut si am aflat detalii. Ea mi-a povestit episodul cu o foarte mare detasare, dorind sa sa intoarca la drama vietii ei: el a plecat in Vama desi era ziua lor! Eu eram socat de faza cu spitalul. Poate ca sunt eu mai ciudat dar mi se parea ca e mai natural sa te superi, fara sa poti sa treci peste asta, pe faptul ca te-a batut cat sa stai internata o saptamana, si nu neaparat pe faptul ca a plecat in Vama fara tine. Oricat de magic ar fi la stalp.

Mariana era insa diferita. Pentru ea nu contau lucrurile omenesti, cum ar fi oasele rupte, ci faptul ca el era la mare fara ea. Am incercat sa-i spun ca oamenii mai simt nevoia de libertate, sa plece pur si simplu, dar nu intelegeam cum a ajuns sa fie in continuare cu cineva care a bagat-o pentru cateva saptamani in spital. Am intrebat-o. Ea mi-a zis ca pur si simplu il iubeste, ca fost doar o scapare, ca era intr-o oarecare masura si vina ei, prea l-a batut la cap in seara aia.

In dementa mea de pseudo balcanic needucat as putea intelge, mai ales ca si om care se simte prost ca tipa la cineva ca tine gazul pornit jumatate de ora cat se chinuie sa aprinda chibritul, o palma data in timpul somnului sau sexului, dar totusi, picioare in coaste si pumni in fata? Asta eu nu intelegeam iar ea nu intelegea ce nu inteleg. Pentru ea era totul clar: il iubea, o iubea dar, marea problema, de ziua lor a mers in Vama fara ea. Unele lucruri se repara prin spitale, altele nu.

Mi-am pastrat cu greu pozitia de antropolog care nu judeca si nu am intrebat-o: “Femeie, esti proasta sau disperata?”. I-am spus doar ca mi se pare ciudat ca il asteapta. Ea mi-a confirmat asta. Credea ca ma refer la escapada lui din Vama. Fiecare cu demonii lui.

Dupa cateva luni am vazut-o din nou. De data asta era cu el, tipul cu marea. Pareau fericiti in cearta lor legata de draftul de Ursus, ceva legat de raportul cantitate/pret fata de sticla, si era aproape natural ca ea sa poarte ochelari de soare in Decembrie. Cat a fost el plecat la baie am vrut sa o intreb despre cum mai merge relatia lor dar mi s-a parut deplasat asa ca am tacut. Cu totii. Pana s-a intors si am vorbit despre Steaua.

Lacrimi si sani

Filed under: Exercitii — Gelu May 14, 2013 @ 10:03

Andrei îşi privea penisul erect şi încerca să-şi dea seama ce ar trebui să simtă. Încerca să vadă toată scena într-un mod cât mai obiectiv, ca şi cum s-ar uita la un film din categoria POV, şi să se bucure pur şi simplu de felația primită. Stătea pe spate şi încerca să simuleze bucuria pe care ar trebui să i-o dea o partidă de sex fără obligaţii.

Ea îşi mişca buzele şi limba ca-ntr-un ritual religios, dar el era departe. Andrei nu mai credea de mult în puterea sexului într-o relaţie interumană, aşa că nici acum nu putea decât să-şi mângâie orgoliul că în loc să se masturbeze i-o trage unei tipe de 20 de ani care-o suge ca-n filmele văzute după ce s-a conectat şi el la internet.

Îşi ura penisul simţind cum intră în tipa care nu are nimic de dat sau de primit. Copila îşi îndesa sânii în gura lui, dar el doar îi săruta mecanic, cu gândul la sânii pe care nu-i mai poate săruta. Ura faptul că se lasă dominat de lucruri aşa ieftine şi animalice. Se întreba unde a fost toată masculinitatea asta atunci când a avut nevoie de ea. Se gândea la Irina şi la lacrimile care i-au căzut pe sânii ei.
—-
Pe Irina a cunoscut-o atunci când o căuta cel mai mult aşa că s-au trezit pur şi simplu într-o relaţie şi fără să-şi dea seamă şi-au pierdut virginitatea. Timp de un an a fost fericit şi atât. A renunţat la căutări şi la a-şi pune întrebări. Irina îi era de ajuns. Într-o seară, rămas singur în camera de cămin, uitându-se la un film tras pe de reţea, “Andreea de la etajul 3 o suge bine”, şi-a adus aminte de ce i-a spus un prieten din liceu: “Decât o pizdă proastă, mai bine o labă bună!”. A fost deajuns ca să reînceapă să-şi pună întrebări.

Îl obseda mai ales o singură întrebare: “Ăsta chiar e sex?”. Rememorând toate nopţile petrecute cu Irina nu-şi amintea decât de îmbrăţişări şi de somnul liniştit de după, nimic din ce-l făcea să ejaculeze atunci când rămânea singur. Când au petrecut din nou o seară împreună a încercat să memoreze fiecare moment: felul în care o săruta, cum îi dă tricoul jos, cum îi deschide sutienul, felul în care îi atârnă sânii, sexul oral dinaintea penetrării, cele câteva minute de transpiraţie intensă, momentul juisării, îmbrăţişarea de după. A doua zi însă nu reuşea să-şi amintească momentul în care amândoi au fost în extaz. Celelalte momente erau, chiar dacă scurte, destul de clare.
—–
Copila stătea în genunchi când el a ejaculat într-un final peste faţa ei care nu părea de loc deranjată de lichidul vâscos care îi atingea fruntea, pleoapele şi nasul. Pentru el a fost prima oară când a făcut ceva ce i se părea denigrator faţă de tipe, dar vroia să se dezică o dată pentru totdeauna de tot ce ar putea însemna sentiment în actul ăsta animalic. Se bucura pentru că ştia că trebuie să se bucure, a făcut-o pentru că s-a tot gândit s-o facă.
—-
Irina îi dădea tricoul jos, iar Andrei tremura ca-n prima noapte petrecută cu ea. Nu ştia de unde să apuce, de unde să înceapă, cum să o sărute sau cum să o atingă, ca să fie o partidă memorabilă de dragoste. A ajuns dezbrăcat deasupra ei după ce şi-a rotit limba în neştire în jurul clitorisului ei ca preludiu. Nu ştia ce face, dar continuarea îl speria şi mai tare. Şi-a atins penisul că să-şi confirme că e destul de tare şi a încercat, ajutat de mână, să între în ea. Trebuia să-şi arate că ea e marea lui iubire.
După o scurtă victorie şi-a dat seama că nu mai simte nimic de la brâu în jos. Vroia să continue şi a încercat să se împingă mai adânc dar fără nici un rezultat. Irina încerca să respire neregulat, dar când l-a privit pe Andrei cum se ridică şi se uită în jos nu a putut decât să râdă. Ştia că nu trebuie să facă asta, dar nu se putea abţine. Îl iubea, dar faţa lui disperată era prea amuzantă. Andrei s-a prăbuşit peste ea în momentul în care i-a auzit râsul aproape isteric. Se vroia bărbat adevărat dar lacrimile au început să-i picure fără control pe sânii ei dezgoliţi. Nu şi-au mai spus nimic în seara aia şi au adormit aşa, două trupuri dezbrăcate, leşinate unul peste celălalt.

Copila a plecat în mai puţin de 5 minute după ce şi-a şters faţa, lăsându-l pe Andrei singur pe canapeaua acoperită cu-n cearşaf albastru cu ursuleţi. El trebuia să ajungă din nou la muncă după o lungă pauză de prânz, dar s-a ridicat, a mers şi a luat de pe bibliotecă o cameră de filmat, a conectat-o la calculator şi a început să se uite la clipul descărcat. S-a masturbat în voie uitandu-se la străinul ce fute o puştoaică ejaculând fericit de simplitatea actului ce-l vede.

Pur si simplu. Din nou.

Filed under: Aberatii,Personal — Gelu May 13, 2013 @ 21:37

Saptamana asta termin ultimul curs de Scriere Creativa la care o sa merg vreodata. E doar al doilea, al treilea daca-l numar si pe cel de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala, dar deja e prea mult. Am cunoscut oameni interesanti si am invatat multe dar simt ca-mi omor o pasiune. Am ajuns azi, pentru prima oara, sa vreau sa fug din Argentin ca ma deprima. Pana acum ma retrageam aici pentru a scapa de cei din jur si pentru a fi singur cu cartea si cu tastatura asta si am ajuns sa numar virgule si sa recitesc pentru a 5-a oara un paragraf scris ca sa vad daca textul pare sau nu fortat, daca e prea explicit sau daca serveste asa cum trebuie concluzia ce trebuia trasa dupa ce Chivu a terminat de citit cele cateva mii de semne. Veneam aici sa fiu singur cu gandurile mele si am ajuns sa fug de ele.

Ultima tema pentru care trebuie sa scriem ceva are ca tema sexul. Atat, nimic mai mult. Ati crede, pe buna dreptate, ca asta ar fi cel mai simplu lucru de scris pentru mine. Unul din doua texte de pe pagina asta ating tema asta cu sau fara voia autorului. Adica a mea. Textul efectiv l-am scris in doua reprize. Initial am vrut sa iau unele din sutele de texte pe care le-am scris deja pe tema si sa-l resciu, incercand sa ma folosesc de tot ce am invatat in ultimele 2 luni, dar am vrut sa fie altceva. S-a adaugat pe deasupra presiunea unor ultime teme total ratate, de asta nici nu le-am publicat pe blog, transformand placerea scrisului intr-o munca mai chinuitoare decat crearea unor documente stupide la birou. Daca vreti sa va transformati o placere intr-un chin, incercati sa deveniti mai buni in a face asta. Se aplica la orice: scris, dansat, alergat, desenat sau sex (ce arata, fara voia mea, si textul la care am tot lucrat).

In pauzele dintre scris sau corectat am citit ultima carte a tipului care-mi va judeca textul: Trei Saptamani in Himalaya de Marius Chivu. Acum cateva saptamani in timpul unei beri de dupa curs i-am spus, ca un corporatist ce sunt, ca mi se pare ciudata atentia care i s-a dat cartii tinand cont ca o experienta similara o poate simti oricine dupa ce-si introduce datele cardului pe site-ul unei agentii de turism. Citind insa povestea unui Nepal pe care, intr-o oarecare masura, l-am descoperit si eu acum un an, mi-am dat seama ca e mai mult decat atat. E vorba de poveste. Poate ca si povestea mea si a celor doua luni petrecute in India, si in mica masura in Nepal, ar merita sa fie citita dar pur si simplu nu am scris-o (decat intr-o foarte mica masura).

Scriind textul, ce il voi publica probabil maine, am vrut sa scriu despre sex si relatii si am ajuns sa scriu, fara sa-mi dau seama, despre altceva. Totusi nu asta m-a surpins ci faptul ca dupa 9 ani inca mai am rani care nu sunt cu totul vindecate. Inca imi simt lacrimile cazand pe sanii tipei pe care vroiam sa o iubesc pentru o vesnicie. Desi stiu ca am luat-o fiecare pe drumul lui, nu pot sa nu ma intreb acum, dupa un numar de iubiri in care am crezut, daca nu ar fi fost mai bine sa fiu ca si colegii mei care au iubit mereu aceiasi persoana. Da, sunt un mic erou printre corporatisti, cu toate micile trofee adunate fara voia mea, dar mi-as dori si eu sa pot spune ca jumatate din viata mi-am petrecut-o langa aceiasi persoana. In cel mai bun caz o sa pot sa fac asta la 54 de ani.

Urasc ideea de scris la comada atat de mult incat as sterge toata randurile de pana acum, daca cititi asta clar nu am facaut-o, doar pentru ca mi-am propus sa stau aici in Argentin si sa scriu, din nou, tot ce-mi trece prin degete.

Intre timp o noua bere, si cu mersul inevitabil la baie, au nascut idei ce vor fi pierdute intre nevoia de a scrie un text la comanda si dorinta de a scrie pur si simplu. Cei doi manelisti care dupa un scurt recital au scos un:  “In pula mea, sa fim ca niste domni”, si rockerul neinteles cu al lui “Mai bine mergem in Club A ca mirosim si noi o pizda” vor ramane doar cu aceste doua replici, fara nici o poveste in jurul lor.

Intr-o camasa din Delhi imi aduc aminte ca acum un an imi pregateam bagajul pentru reintoarcerea acasa. Tocmai imi cumparasem geanta ce urma sa se dezintegreze a doua zi cand am cunoscut una din putinele persoane despre care nu am fost in stare sa scriu (ma opresc pentru o clipa pentru ai spune ca a trecut un an de cand am intrat in vorba in Route04-ul din Connaught Place). In perioada asta mi-e adesea dor de simplitatea lucrurilor de acolo, de singuratatea de dincolo de Skype, de praful de pe strada si de imbrancelele pentru o bere.

Nu vreau sa spun nimic si e atat de placut sentimentul. Am vrut sa scriu si am scris asa ca acum o sa public pur si simplu, fara nici o editare. Ca asta inseamna sa iti placa si atat. 

Pofta de scris

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu April 24, 2013 @ 21:17

Mi-e pofta sa scriu pur si simplu. Sa stau pe o terasa cu bere o ieftina in fata si sa tastez fara sa am nici o tema de facut si fara sa-mi fac griji dupa aia legat de virgule, repetitii sau lipsa diacriticilor.

Mi-am comandat un meniu de 8 lei (4 mici, mustar, paine si un draft de bere) asa ca as putea sa-mi hranesc si pofta de scris. E insa greu fara subiect dat atunci cand dramele prin care treci ajung sa se rezume la faptul ca inca nu ai cazare in Vama de 1 Mai sau la faptul ca zambetul ei te face sa-ti lasi berea tocmai inceputa si sa te bagi in pat langa ea ca sa o strangi in brate. Nu am prea mai avut momente de singuratate si asta ma intristeaza; am incercat sa fug pana in Cluj doar ca sa ajung sa acostez un tip care schiopata cu o medalie la gat, ca sa-i aflu povestea, in loc sa-mi vad de planul de a fi singur.

Sambata seara m-am trezit printre tineri, ca asa le spun la televizor cand au cate un accident, intre 25 si 33 de ani, cu totii posesori de apartament la perifieria Clujului, cu vedere spre camp, a cate unui copil de maxim 2 ani si care isi stiu fiecare celuilalt povestea. Ma uitam la ei si pareau multumiti cu universul lor, cu izolarea si cliseele, chiar si cu conflictele inevitabile ce apar in comunitatile astea mici. Eu ma simteam din alta lume. Nu depinde nimeni de mine si nici eu de cineva, sau cel putin asa imi place sa cred. Daca ar fi sa ma privesc prin ochii lor ar trebui sa ma simt singur si trist. Din fericire nu o fac, in continuare ma simt bine in pielea mea cu toate micile complexe aferente.

Intre timp am schimbat terasa. Berea mai scumpa dar adresa mai speciala: Blanari 11. Am gasit cu greu un loc liber si din lipsa de spatiu, si pentru ca s-a dovedit ca am venit singur, am impartit masa cu un batran. Am vrut sa scriu dar am preferat sa citesc fisele unor personaje din Targul Jiu. As fi putut sa ascult povestea batranului, care asteapta un tip sa-i dea banii pe lucrarile de artizanat pe care i le-a facut, dar prefer sa-i opresc din fasa orice poveste de care ar vrea sa scape. In mod normal i-as fi dat macar o tigara dar acum par arogant in fata lui tastand si tragand aburi dintr-o chestie cu led. El are de recuperat 50 de lei si mie nu imi pasa. Poate doar de faptul ca as fi vrut sa impartasesc momentul asta cu o prietena draga.

De cand nu am mai scris aici a venit primavara. Sper sa nu mai fie ca ultima oara cand am crezut ca am scapat de geaca si am ajuns sa tremur sub plapuma cu febra si frisoane. Intre timp l-am plictisit pe batran si a plecat. Am ramas singur la masa. Am auzit, sau cel putin am citit, ca asa imi place. Probabil asa o fi. Primavara se simte pe sub tricourile subtiri si camasile cu destul de multi nasturi desfacuti cat sa ma pot bucura si eu de priveliste.

Ma incearca insa un sentiment ciudat de detasare. Desi forfota e aceiasi ca in seara in care m-am indragostit de Argentin, lipseste totusi Nebunul de Alb cantat la doua mese mai in spate, ceva din magia locului a disparut. Cu siguranta de vina nu e faptul ca a aparut un articol despre locul asta intr-o revista de hipsteri culturali sau ca dau cu 1.5 lei mai mult pe bere ci faptul ca, cu teama tind sa recunosc, m-am schimbat si eu. Da, nu e nici un loc ca asta pentru citit si apasat pe taste, oameni neintelesi gasesti la fiecare masa, asa cum ma percep de fiecare data cand ma uit in oglida ce ma duce la sapte, dar nu ma mai astept de la nimic din partea locului.

Dupa cum s-a vazut si in seara asta tind sa refuz destainuri pe care le-as fi devorat acum putin timp, sfarcurile conturate prin maieuri sunt aproape la fel dar acum nu mai ascund nici o potentiala poveste. Sanii sunt sani, fundurile sunt funduri, lipseste doar povestea din mintea mea care sa le lege de cearsaful cu ursuleti care imi acopera canapeaua. Nu am crescut, nu vreau sa cred asta. Nu vreau sa-mi cumpar casa si nici sa-mi iau carnet deci sunt acelasi Gelu care se imbata cu agitatia de aici. Mi-e frica de faptul ca lipsa de euforie ma va face sa scriu si sa gandesc la fel de monoton ca in momentul asta. Nu sunt pregatit pentru Carrefour dar nici nu simt ca penetrand un corp nou as ajunge sa ma cunosc mai bine.

Simt nevoia de gudron dar ma multumesc doar cu nicotina. Lumea ma intreaba daca m-am lasat de fumat sau daca vreau sa incerc sa fac asta. Le spun sincer ca nu. De fiecare data cand raspund la intrebarea asta ma simt ca atunci cand simt privirea acuzatoare a prietenilor vechi care ma vad cu aceiasi fata timp de mai mult de o luna. Normalul nu ar trebui sa fie sa te omori putin in fiecare zi, nici macar pentru mine, dar asta nu inseamna ca nu ma uit cu invidie la oamenii care trag cu sete dintr-o tigara. Ca sa renunt la fumat m-am apucat de alergat. Ca sa scap de obsesia noilor diminete am inceput sa o iau in brate mai strans. Sunt sanse mari sa am 50% sanse de reusita. 

Pijamale si paianjeni

Filed under: Exercitii — Gelu April 23, 2013 @ 14:59

De trei zile sunt pe drumuri. Nu mai știu unde mi-e casa, cine îmi e dușman, unde sunt în siguranță și unde risc să fiu ucis. Tot universul mi-a fost bulversat de la o nenorocită de muscă. Ar fi fost atât de simplu dacă ar fi zburat haotic în continuare în acea seară. Dar nu, ea a ajuns în dreptul ei, în loc să vina la mine. Ar fi fost atât de simplu. Acum nu ar mai fi trebuit să fug pentru a-mi salva viața.

Înainte era ușor. Stăteam la mine-n casă și priveam întreg ritualul ei de a pleca în lume. Eram fascinat de sunetul ce îi însoțea fiecare ieșire. Multe aparate și multă pregătire, mișcare haotică și uși închise și deschise de zeci de ori înainte să iasa ceva din ele. Pensete și pensule, culori și umbre, piele și materiale schimbându-se între ele, umflături mici și apoi exagerate de bureți, transformări pentru ieșiri pe ușa de nepătruns.

Se întorcea apoi cu un cineva, asta pentru un timp. A început ca el să nu mai plece singur și plecau împreună și veneau amândoi la fiecare lăsare de negru. Era plăcut. Stăteam liniștit și mă uitam la ei, văzându-mi de ale mele. Îi priveam prin lumina slabă cum se devorează și renasc, cum se contopesc și se separă. Eu le vânam pe ale mele, ei se vânau încontinuu unul pe altul.

De trei zile însă, nu mai e așa. Alerg din colț în colț încercând să scap de mirosul otrăvitor sau de săbiile pe care le aruncă spre mine. Deși eu nu i-am facut nimic, se pare ca mă urăște mai mult decât pe tipul care nu a fost în stare să o apere de musca aia nenorocită. Sigur din cauza ei ea a aruncat cu lumină în el, iar după ce el a plecat, fata a început să mă vâneze. Musca aia trebuia să vină în colțul meu, așa cum au făcut multe ca ea, nu s-o faca să ne urască.

Nu sunt obișnuit cu asta. Am auzit de unii care își schimbi casa la câteva înnoiri de lumină, dar eu unul stăteam de mult aici. Nu mă pricep să construiesc rapid alte capcane și nici uraganul care soarbe tot nu ajută. Sunt într-o fugă continuă. Era simplu când ea se contopea și nu distrugea. Voi nici nu știți cât de greu e să mai mănânci ceva în condițiile astea.

Mă întreb dacă aș fi putut să fac ceva să fie mai bine. Poate puteam să o prind la timp dacă nu mă mulțumeam cu binele și construiam capcane și-n alte colțuri. Dar nu am făcut asta și ea aleargă prin fiecare ungher ca să mă prindă. Și nu mai am unde să mă ascund. În lipsă de lumină, când mă temeam, iar el lipsea, mă ascundeam în pijamelele lui. Au fost primele ce au dispărut. S-au mutat rapid în punga cu mâncare și apoi au dispărut. Erau albastre și pline de mine. A aruncat pijamalele și a început să vâneze păianjeni.

Ca prostul

Filed under: Exercitii — Gelu April 19, 2013 @ 11:14

Am început să mă gândesc la viaţa de după moarte, dacă îmi permiteţi să îi spun aşa, undeva prin generală. Accentul îl puneam mereu pe gestul eroic pe care îl făceam ca să o salvez pe Monica. ceea ce inevitabil îmi aducea moartea, dar mai ales dragostea ei eternă, şi mai puţin pe ce se petrece după ce încasam glonţul fatal. O priveam apoi plângând la mormântul meu, dându-şi seama că mă iubise dintotdeauna. Cu trecerea timpului, atunci când visam cu ochii deschişi la moarte mă gândeam mai mult la momentul de după, îmi priveam de sus înmormântarea şi le bântuiam pe persoanele care îmi duceau dorul. Nu m-am întrebat însă niciodată ce o să fac după ce toţi mă vor uita. Cred că eram conştient de cât de infimă era posibilitatea să existe ceva după moarte, aşa că nu avea sens să-mi bat capul mai mult decât o făceam deja.

Realitatea a fost mult mai puţin romanţată decât în visele mele de adolescent plin de hormoni sau decât în depresiile mele de corporatist dornic de atenţie. Ea m-a lovit din plin la scurt timp după ce am împlinit 27 de ani. La propriu: am fost lovit de o maşină în timp ce încercam să traversez strada înainte să se facă roşu. Verdele clipocea ce-i drept, dar încă puteam să trec. Nu că ar mai conta. În dimineaţa aceea nici măcar nu vroiam să ies să alerg, dar mă simţeam vinovat  că nu mă mai antrenasem de aproape o săptămână şi se apropia maratonul din Cluj. Tocmai terminasem o tură de Herăstrău şi mă îndreptam spre Aviatorilor când s-a întâmplat. Nu am simţit nimic. Am murit aşa cum am trăit: pur şi simplu. Ca un prost care nu se asigură când trece strada.

La început am crezut că va fi aşa cum mi-am imaginat: că sufletul, sau ce dracu sunt eu acum, îmi va urma trupul peste tot. Mi-am dat seama -că nu va fi aşa în momentul în care am văzut maşina de la IML îndepartandu-se, lăsându-mă pe mine aici. Speram că o să pot să călătoresc peste tot, că o să pot trece prin ziduri şi că lumea nu va mai avea nici un secret faţă de mine. Cât se poate de departe de adevăr. Sunt un nenorocit de punct, nici măcar nu ştiu dacă pot fi văzut, într-o intersecţie aglomerată din București. Cred că putea fi mai rău; aş fi putut să mor în mijlocul pustietăţii sau, şi mai rău, în Caracal. De bine de rău pe aici se mai întâmplă și lucruri interesante.

În primele zile a părut că toată povestea asta e o extensie naturală a ceea ce s-a întâmplat înainte. După ce trupul meu mutilat a fost luat, au apărut câteva persoane dragi mie care tot vorbeau cu polițiștii. Mai puţine decât mi-aş fi imaginat, dar măcar tipele, folosesc pluralul ca să pară că au fost mai mult de două, au plâns. O mică consolare pentru faptul că am murit ca prostul. După două zile a venit şi mama. Din câte am înţeles din discuţia pe care o avea cu un domn destul de sec, ar fi vrut să pună o cruce cu numele meu undeva pe aici, dar i s-a spus că nu se poate, că aici e parc, vin copii, nu e un câmp unde să pui ce vrei tu. E mai bine fără cruce.

Nu pot trece prin pereţi, dar măcar pot observa nestingherit oamenii din jur. Chiar alaltăieri am asistat la o ceartă conjugală între doi puştani de liceu. Nu am înţeles dramatismul iscat de faptul că el a împărţit o sticlă de 2 litri de Bucegi cu o tipă, dar probabil că eu sunt de vină, acum nu mai am nici măcar faptul că sunt în viaţă în comun cu ei. Nu am înţeles dacă se întâmplase mai mult decât atât, dar se pare că nici pentru ea nu conta asta. O deranja pur şi simplu faptul că a preferat să se îmbete lângă alta. Ea îl tot înjura. El tot încerca să o pupe. Ea încerca să îl lovească. El încerca să o ia în braţe. Toate astea în faţa corporatiştilor care se grăbeau spre metrou. Adorabili, amândoi. Mai ales tipa. Decolteul ei, ca să fiu sincer. Mă bucur şi eu, din punctul meu infim, de razele de soare care au readus frumosul pe străzile Bucureștiului. Nu pot să vizitez Parisul,  dar măcar am o perspectivă minunată asupra sânilor primăvăratici care se îndreaptă spre Herăstrău.

Dacă în timpul zilei pot să observ povești ca cea de mai sus, în timpul nopţii sunt groaznic de singur. Câte un taxi rătăcit mai trece în grabă, nişte câini se mai trezesc lătrând din când în când, unele cupluri intră în parc să-şi bifeze fantezii, dar în rest e pustiu. Voi vă retrageţi în cluburi sau în case, iar eu stau singur şi mă întreb ce dracu puteam să fac diferit. Am decis de la început că ar fi trebuit să mă uit în dreapta înainte să sprintez pe zebră aşa că acum, de exemplu, mă întreb dacă ar fi trebuit sau nu să cobor în anul 2 după tipa care mi-a zâmbit la metrou. Până acum mi-am imaginat cum ar fi decurs viaţa mea timp de câțiva ani din momentul acela dacă totuşi aş fi coborât.. Nu mă pot decide încă dacă ar fi trebuit să o părăsesc sau nu pentru tipa cu ochi albaştri, pe care aş fi întâlnit-o într-un club, când ea era plecată acasă. Ştiu, e cam penibil să-mi imaginez scenarii atât de complexe cu mine încă în viaţă dar trebuie să trec cumva peste faptul că sunt singur, al dracului de singur. Zilnic trec pe aici mii de persoane, dar nu mă poate auzi nimeni, sunt doar eu şi mormanul de amintiri rămase după impactul cu asfaltul.

Poker

Filed under: Uncategorized — Gelu April 13, 2013 @ 16:31

Tema: “Povestea personală a unui personaj din expoziţia The Human Body de la Antipa.” Nu am fost inca asa ca am ales poza asta.

Stătea la coadă de trei ore, când cineva din fața lui i-a spus:

– S-a terminat. Nu mai au azi. Trebuie să ne întoarcem mâine dacă vrem să luăm ceva.

Bărbatul, care avea în jur de 35 de ani a transmis mecanic mesajul celui din spate și s-a desprins de mulțime.

– Dar ce se dădea? îl întrebă cel căruia i-a repetat informația. Nu știa ce să răspundă, așa că a dat pur și simplu din umeri. De mult nu-l mai interesa la ce cozi se pune. Știa oricum din primul moment de așteptare că nu va obține nimic și, chiar dacă printr-o minune s-ar trezi în fața cozii, tot nu ar avea niciun ban cu care să cumpere ceva. Motivul pentru care se așează iară și iară la cozi e pentru a nu-și minți soția, care îl întreabă în fiecare seară dacă a reușit să aducă ceva în casă.

– Nu, deși am așteptat ore în șir să cumpăr ceva, îi răspunde el de fiecare dată sărutând-o pe frunte.

De data asta nu se mai simțea în stare să se întoarcă și să folosească același răspuns. După ce s-a depărtat de mulțimea resemnată a început să străbată străduțele luminate de becuri plăpânde, aflate la peste 50 de metri unul de celălalt. Într-unul din colțurile mai întunecate a zărit o ușă roșie deshisă, aflată în contrast cu griul din jur. A intrat fără să se mai întrebe ce se află dincolo. A străbătut un culoar scăldat în lumină și a dat de o încăpere în care trei bărbați stăteau în jurul unei mese.

A stat nemișcat timp de câteva minute, până când cel mai tânăr dintre ei i s-a adresat:

– Mai stai mult așa? Ia un loc.
– Dar nu am nici un ban.
– Tu ia loc. Nu iți face griji de bani. Aici nu ai nevoie.

S-a așezat fără sa mai scoată niciun cuvânt și a ridicat cele cinci cărți care îl așteptau deja pe masă. S-a uitat la ele și nu știa ce să facă în continuare.

– Câte îți schimb?
– Câte?
– Câte cărţi. Una, două sau trei?

S-a uitat din nou nedumerit la cărți și la cei din jur și a aruncat trei cărţi pe masă. Le-a ridicat pe cele primite în schimb și a întrebat cu inocență:

– Și acum?
– Cum adică? Pariezi. Cât de bune îți sunt cărțile?
– Sunt bune, cred. Arată bine. Am și mici și mari, și roșii și negre.
– Atunci pariază.
– Pariez tot. Tot ce nu am.
– Bun. Îmi place de tine. Eu merg. Pun și eu tot ce am.
– Și eu.
– Și eu.

Tânărul care l-a invitat la masă și-a arătat cărțile, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ieșire lăsându-l pe bărbat înmărmurit la masă. Din pragul ușii le-a zis:

– Vă mulțumesc pentru joc. Nevastă-mea va fi fericită. O să avem plămâni, piele și mușchi pentru tot anul. 

Alter Ego

Filed under: Personal — Gelu March 27, 2013 @ 18:44

Tema suna cam așa:“Luaţi omul care vă este cel mai nesuferit, persoana care v-a făcut cel mai mult rău din viaţa voastră şi faceţi-l personaj într-un text.” Cam asta a ieșit.

Stătea lângă mine când și-a aprins o nouă țigară. Eu tușeam încontinuu de la pneumonia cu care mă luptăm de câteva zile iar el nici măcar nu s-a ridicat să deschidă ușa de la balcon. Înțelegeam prin ce trece, sau cel puțin încercam, așa că nu i-am zis nimic și m-am dus eu să las să intre niște aer rece dar curat. Nici nu m-am așezat bine înapoi pe scaun când a început să-mi repete rahaturile prin care a mai trecut. Sincer nu mai eram atât de sigur dacă mi le spune mie sau vrea pur și simplu să fie spuse:

– Ea nu mă intelge. Nimeni nu o face. Nici măcar tu. Voi toți credeți că am de ales, că aleg să le fac să se îndrăgostească de mine ca apoi să le înșel cu o tipă oarecare agățată într-un club. Pe bune, tu ce ai face? Tu, ăsta care o aștepți pe “The one” să te ia de mână și să vă plimbați fericiți printr-un hypermarket? Ai fi la fel ca mine dacă ai avea ocazia. Crezi că eu nu am încercat să nu mai rănesc? Am încercat! Și e greu, e a dracului de greu să spun nu unei sticle de vin sau unei puștoaice de 18 ani care nu vrea decât să mi-o sugă într-o baie infectă dintr-un club dubios. Nu suntem la fel așa că nu mă mai privi mimând cu ironie compasiune și du-te dracului dacă te deranjează fumul sau crezi că o iau pe câmpii.

Aș fi vrut să plec dar mi-era frică să îl las singur. Dimineață trebuia să mă trezesc pe la 6 să alerg 25 de kilometri înainte de muncă, dar știam că dacă plec va face o altă prostie specifică lui. Deja mă plictisise ultima lui dramă sentimentală, dar mai bine stăteam în casă cu el decât să fiu nevoit să-l urmez într-un beci unde avea tendința să mă ia ca să nu rămână singur cu berea și cu dansul.

– Să știi că nici măcar nu îmi plăcea de ele, a continuat el după o scurtă pauză. Știi doar că nu vroiam decât să dansez la concertul unei trupe care îți place și ție. Apropo, e și vina ta. M-ai lăsat singur după nici jumătate de oră. Credeam că îți plac și ție Elefanții Bizari.

– Știi că îmi plac, dar se făcuse deja târziu. Oricum nu poți da vina pe mine pentru o decizie pe care o iei tu.

– Ți-am mai zis că nu a fost vorba de nicio decizie. S-a întâmplat pur și simplu. Asta nu înțelegeți. Pentru voi e simplu; pentru mine nu e. În fine, eu eram acolo și dansam liniștit când o puștoaică a venit și a început să danseze lângă. Ce trebuia să fac? Să mă mut? Știi și tu cât era de plin. Inevitabil m-am ciocnit de ea într-un pogo și așa am făcut cunoștință. Știam că Patricia mă așteaptă acasă cu pietre la rinichi, dar nu puteam să nu-i zic nimic. Nu-s de la țară, măcar numele celui care a călcat-o să-l știe. Și de-acolo au fost firești berile din club și vinul de la ea. Recunoaște, nici tu nu ai fi putut să zici nu. Ce dracu, ai pulă sau ce? Nu poți să dai înapoi dacă ea nu refuză o bere, un vin sau o muie.

Sincer, aș fi putut spune nu. Îmi place să cred asta. Nu am fost pus în situația lui, dar eu caut altceva. Eu sunt omul care așteaptă fluturași și respect. Pentru mine nu e vorba de o listă cât mai mare sau de plăceri punctuale. Eu vreau să iubesc sincer și până la capăt o singură femeie. Cu oameni ca el lângă mine e însă mai greu să ajung acolo.

– Și cam asta a fost. Inițial nu i-am spus Patriciei pentru că mai am și eu principii. Nu îmi place ca tipele care sunt într-o relație cu mine să sufere din cauza mea, dar ieri dimineață a fost deja prea mult până și pentru mine. Puștoaica îmi făcea ceai și îmi zâmbea deși cu câteva ore înainte intrase peste mine și sorsa în dormitorul ei. Da, în pula mea: a deschis ușă de la dormitorul ei și eu o futeam pe sorsa, bine, încă nu incepusesem efectiv, și ghici ce am făcut? M-am uitat la privirea ei șocată și am dat din umeri. Nu vedea că ne deranjează? Eram amândoi dezbrăcați și ne mângâiam, ce vroia să fac? Să mă opresc și să-mi cer scuze? De-abia îmi începusem erecția și sorsa chiar era bună așa că am continuat după ce a închis ușă. Din nu știu ce motive, sigur ai și tu o parte de vina, sexul a fost destul de penibil iar dimineață mi-a fost destul de greu să o privesc în ochi.

Și da, în acea zi el fuma iar eu mă gândeam la o nouă tipă cu care să fac cumpărături pentru că Patricia s-a despărțit de noi după ce a aflat ce a făcut.

<<< Previous Page - Next Page >>>