Insemnari

Cu empatie

Filed under: Satul — Gelu July 18, 2014 @ 14:33

Aproape că uitasem de satul meu din Norvegia. Dacă mă întrebai ieri cum mai stau cu producția de orez îți spuneam că ești nebun. Eu nu produc nimic, eu doar încerc să dovedesc că ce fac alții e un căcat. Dacă totuși mi-aș fi adus aminte de un sat aș fi putut jura că al meu e în Danemarca sau în India. Am primit azi însă o scrisoare, pe care o voi reda mai jos, care mi-a adus aminte de oamenii care depind, din ce în ce mai puțin, de mine. E trimisă, cel mai probabil, de copilul de care vă povesteam acum mai bine de șase ani.

” Dragă Domnule Dumnezeu,

Acum o săptămână am devenit major și eram convins că asta va însemna că voi putea decide singur cum vreau să-mi trăiesc viața. Până acum m-am conformat cu ceea ce credeau ai mei, sau satul, că e bine sau nu să fac. Am renunțat complet la jucăriile date altora, am alergat fericit lângă o copilă blondă plin lanul de orez, m-am sărutat cu ochii închiși și stomacul plin de fluturi, am zâmbit și am iubit ca un adolescent. Acum am optsprezece ani și nu mai vreau să fac asta.

Mi se pare normal ca oamenii să vrea să fie fericiți, să vrea să iubească și să fie iubiți sau să se simtă împliniți (orice ar însemna asta; oare pentru fiecare fericirea înseamnă același număr de tone de orez pe hectar?). Nu mi se pare însă normal să se aștepte ca toți să fie la fel. Eu nu vreau să fiu fericit tot timpul. Nu vreau să iubesc și să râd, nu vreau să iubesc și să fiu iubit 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Mi se tot spune că o zi la patru ani pot să aleg să fiu deprimat, singur și trist dar nu este deajuns.

De ce Vă zic toate astea? Nici eu nu știu; sunt un ateu declarat dar uneori simt nevoia să mă las în mâinile cuiva mai mare. Aici Interveniți Dumneavoastră. Dacă chiar sunteți Dumnezeul satului ăsta, Vă Implor, lăsați-mă să fiu nefericit de fiecare dată când vreau, nu doar o zi din 1461. Nu vreau să mai trec prin ce am trecut acum două zile. Cea mai frumoasă față din sat, cu doar câteva zile mai mică decât mine, a venit, mi-a zâmbit, s-a jucat cu părul meu și m-a sărutat de față cu toți consătenii (puțin probabil să fi observat vreo unul, erau cu toții ocupați cu sărbătoritul recoltei). Aș fi vrut să fiu fericit, să mă simt bine în pielea mea, mai ales că îmi place de ea de când mă știu, dar nu vreau să mă conformez cu normele impuse, cel mai probabil de Ține.

Sunt major, vreau să decid de unul singur dacă vreau să fiu sau nu fericit. Vreau să fie normal să stau deprimat pe patru tone de orez, să nu mă judece nimeni dacă încep să plâng într-o combină nouă, să mă pot bucura când copila perfectă îmi spune că nu sunt de nasul ei. Vreau să pot sta singur în timp ce toți beau și petrec, să fie normal să te retragi într-o gaură de șarpe deși ai putea sta în casa primarului, să pot decide de unul singur dacă e ok sau nu să zâmbesc. Nu mai vreau să zâmbesc doar pentru că ar trebui.

Doamne, Te rog, lasă-mă să fiu trist atunci când vreau!

Cu o pseudo credință,

Helge.”

Ce să îi răspund? Că e ok să nu fie fericit? Că e natural să-și dorească mai mult decât cinci tone de orez și o femeie blondă și frumoasă? E greu să treci de la un pseudo programator la un mic Dumnezeu. Dileme vechi și clasice.

Aș fi vrut să inund pur și simplu satul și să continui să beau liniștit în Argentin. Nu știu de ce, probabil m-am simțit mai înțelegător (căutam un cuvânt mai complex dar fiecare Dumnezeu are voie de cele zece beri) așa că i-am răspuns pe un bob de orez.

“Helge,

Te înțeleg. Am fost ca tine. În satul meu din Bucovina am fost mic și neînțeles. M-am certat cu toți consătenii și eram un ateu convins, mă mulțumeam cu dealuri și ruine din secolul cincisprezece, nu aveam nevoie de Dumnezeu. Eram convins că fericirea, pe care mi-o doream mai mult de cât să rezolv toate probleme lui Hristev, era scopul suprem în viață. Împlinirea totală pe care și tu ți-o dorești, detestând-o atât de mult, putea veni doar în brațele unei fete care să mă iubească.

Acum câteva secole am intrat într-o biserică și m-am rugat, totuși, să fiu și eu fercit într-o relație, să o
găsesc pe Ea în anul ce urma să înceapă. Am luat ca un semn faptul că mă sărutăm cu tipa de care eram îndrăgostit la trecerea dintre ani. Dumnezeul meu, care cred că era din Noua Zeelandă, nu cred că ar fi putut să transmită un mesaj mai clar, așa că am decis să fiu fericit. Am fost câteva luni, până când mi-A răspuns și mi-A zis că până la sfârșitul anului O Voi găsi. Am împins-o din brațele mele și nu am mai văzut-o de atunci pe puștoaica ce m-a sărutat la începutul anului.

Probabil nu ți-e foarte clar ce vreau să spun așa că o să fiu direct: poți să fii cât de nefericit vrei! O vei găsi, vei uita de mine și vei avea un sat în Croația.

Cu empatie,

Dumnezeu.”

Helge și soția lui de peste 20 de ani s-au hotărât ca după și cel mai mic copil a plecat la facultate în Oslo să renunțe la multe din lucrurile strânse de-a lungul anilor. În podul plin de praf el a dat peste o pereche de pantaloni. Când a ridicat-o să o arunce în sacul de haine de donat a căzut un bob de orez care nu a vrut să cadă prin crăpăturile podelii.

Helgi mi-a citit scrisoarea, și-a sărutat nevastă, s-a urcat în mașină și a plecat să se bucure de nefericire în căutarea satului din Croația.

Elefantul a disparut

Filed under: Exercitii,Guest Post — Gelu June 23, 2014 @ 11:06

– Avea vreun semn distinctiv?
– În afarǎ de trompǎ?
– Dom’le, ceva care sǎ-l deosebeascǎ de alţi elefanţi.
– Da’ ce, aţi gǎsit mai mulţi? Noi am pierdut doar unu’…
– Şi circu’ tot unu’. Şi primaru’ vreo doi. Nu mai gǎseşti picior de elefant în tot oraşu’. Deci l-ai recunoaşte?
– Pe Sânziana? Dintr-o mie. Douǎ tone de afecţiune. Mǎ-nţelegea mai bine ca nevastǎ-mea.
– Cine-i, dom’le, Sânziana? Eu vorbesc de elefant.
– Şi eu la fel. Era fetiţǎ.
– Bine, lasǎ asta. Dumneata ce crezi cǎ s-a-ntâmplat?
– Cre’ c-a fugit cu circu’. Şi io am fugit când eram mic. Pânǎ sǎ se dumireascǎ ai mei, eram deja la Focşani.
– Dom’le, concentreazǎ-te. Cum sǎ fugǎ un elefant aşa, de capul lui? Ce motive ar fi avut?
– Nu prea mai era în apele ei de când cu Elisabeta.
– Elisabeta? Asta cine mai e?
– Girafa. Fǎcea senzaţie. Toatǎ lumea venea s-o vadǎ. Lui Sânzi nu-i mai aducea nimeni mere. Aşa am pǎţit şi io când s-a nǎscut frate-miu.
– Bine, bine, dumneata nu erai închis într-un ţarc. Da’ elefantu’ cum a ieşit? L-ai lǎsat descuiat?
– În douǎzeci de ani n-am lǎsat niciodatǎ elefantu’ descuiat. S-a descurcat singurǎ, cǎ e deşteaptǎ. Şi io tot singur am rǎzbit. Cu mâinile astea douǎ.
– Dumneata cu mâinile. Da’ ea cu trompa?
– Dac-aveam io trompa ei, ajungeam departe. Nu mǎ opream la Focşani.
– Ce-are a face trompa? Doar nu descuia lacǎte?
– Da’ ce nu fǎcea: îşi spǎla singurǎ cuşca, ridica butuci, picta, şi odatǎ l-a salvat pe Marcel de la înec.
– Cangurul?
– Nu dom’le, fi-miu. Murea dacǎ nu era Sânzi.
– Hai s-o iau altfel. Ştii sau nu unde e Sânziana? Ăsta…elefantu’?
– Dacǎ nu e la circ, atunci nu ştiu. Sper s-o gǎsiţi şi s-o aduceţi înapoi acasǎ. Locul ǎsta n-o sǎ mai fie la fel fǎrǎ ea.
– Dom’le, treaba-i urmǎtoarea. As’ noapte între 12 si 2 ai fost vǎzut cǎrând un elefant. Cum comentezi?
– Şi ce legǎturǎ are asta cu Sânzi?

Binele de rau

Filed under: Exercitii — Gelu June 17, 2014 @ 16:57

Nu ne vorbeam atunci, acum ce să ne spunem? Ei vroiau să se facă medici, ingineri, profesori; eu vroiam ca peste zece ani să mă simt bine în pielea mea. Unora dintre noi le-a ieșit. Douăzeci și cinci de kilobiți nu pot schimba asta.

” Într-un tren, ne întorceam de la munte. Ție îți era cald, mie îmi era rece. Mă țineai în brațe. Era una din primele dăți în care ne era liniște și mă simțeam neligitima în postura aia, dar îmi era bine. Când am ajuns în București m-a lovit mașina pe trecerea de pietoni. Grija și furia ta. Inelul care mi s-a rupt pe deget. Vânataia enormă de pe picior. Cel pe care mi l-ai dat în locul lui. În curtea școlii. Ce naiba tot căutam în curtea școlii? Acolo doar mergeam noaptea. Desacralizam unul dintre locurile copilăriei mele. Locul în care îmi era teamă că dacă ies din normă o să fiu mai respinsă decât eram deja. Ne futeam în copilăria mea liniștită și fără glorie, iar tu îmi țineai o mână pe gură ca să nu strig tuturor cât îmi e de bine fără ei.”

Da, îmi aduc aminte, dar asta nu înseamnă că vreau să-i revăd pe cei ce îmi spuneau “Mihăiță”. Mihai nu e cel care plânge gândindu-se la sărutul din urmă cu două zile, el fute pizde ce vor să fie futute pentru plăcerea fututului. El își da drumul în pizde deja tratate la psiholog; lui nu-i pasă că-l aud vecinii, rudele sau colegii. Acum o labă e mai bună decât o împreunare totală.

Eu o iubeam “ca pe-o floare de cireș” (ce pula mea însemna asta nu știu) și i-aș fi construit un nenorocit de altar dacă m-ar fi lăsat. Am întâlnit-o în prima zi din semestrul al doilea din clasa a zecea. Ea se mutase de la clasa de chimie-biologie. Avea o mulțime de brățări și inele. Purta un tricou negru și larg cu Metallica încercând să treacă în anonimat cei mai mari sâni din tot liceul. Începând de atunci am visat-o în fiecare noapte până când am terminat primul an de facultate.

După ce i-am dat o fițuică la teza de matematică a venit la mine și mi-a spus că nu sunt atât de dubios cum par și că ar trebui să mergem după ore în parc să mai vorbim. Și asta am făcut; despre Salinger și Dostoievski, Braveheart și Top Gun, Nirvana și Metallica. Eu nu citisem, văzusem sau ascultasem nimic din toate astea dar era o încantare să-i aud pasiunea. Atunci ne-am sărutat pentru prima oară.

La o săptămâna după asta m-a dus într-o seară la generala pe care a terminat-o ea. Am sărit un gard și am stat pe asflatul de sub una din porțile de fotbal. Mi-a spus că se simte bine cu mine și m-a sărutat pe gât. I-am zis că și eu și am îndrăznit să ating primul meu sân. M-a mușcat de ureche și mi-a dat tricoul jos. Eu am mângâiat și al doilea sân. Și-a dat jos rochia, și-a desfăcut sutienul și m-a luat în brațe. Mai aveam puțin și începeam să plâng când mi-a desfăcut cureaua șoptindu-mi:

– Eu nu vreau neapărat să ți-o trag. Eu vreau doar să deosebesc binele de rău.

Și am fost binele pentru aproape șase luni, până când mi-am dat seamă că ea era răul pentru mine. Devenisem dependent de ea, de curtea școlii, de coapsele și sânii ei, de sentimentul umed de contopire. Nu știa că îi puneam mana la gură doar că să pot să mă ascult trăind independent. S-a terminat când o auzeam în liniștea noastră doar pe ea.

Piata obor

Filed under: Povesti — Gelu June 13, 2014 @ 15:37

Pe jos era plin de sticle goale de șampanie și de tuburile artificiilor aprinse cu câteva ore în urmă. La metrou intrau și ieșeau oameni pe jumătate adormiți care așteptau primul somn din an. Prin pasaj mai trecea din când în când un tramvai și câte o mașină grăbită. Deasupra pasajului, un student stătea pe balustradă cu picioarele în aer. Avea o sticlă de votcă lângă el și mai lua din când în când din ea câte o înghițitură. De tânăr s-a apropiat un bătrân care se clătina vizibil și s-a pus lângă el.

– Pot să iau și eu o gură?
– Poftim! I-a întins sticla fără să-și ridice privirea de la mașinile care treceau pe sub el, ieșind din pasaj.

Bătrânul a luat o gură pe care a scuipat-o imediat. A scos o sticlă de metal de la piept, a luat o înghițitură și i-a dat înapoi sticla băiatului.

– Ce e cu poșirca asta? Viața e prea scurtă pentru a bea băutură ieftină. Chiar mă miram că nu am auzit de votca asta, dar nah, sticlă de sticlă, poate ratez eu ceva, mai ales că te-am văzut așa, mai cizelat, mai gânditor. Decât să beau o votcă proastă mai bine nu mănânc. Din pensie îmi iau doar băutură, că mâncare mai găsești, cu băutura e mai greu.
– Eu nu prea beau, nu mă pricep; asta am găsit la singurul non stop deschis acum. Nu-mi pasă oricum.
– O să-ți pese, dacă bei prostii ajungi să faci ciroză. Eu beau de șaptezeci de ani și n-am nici pe dracu. Nu am mai trecut pe la un doctor de pe la treizeci când m-au obligat ăia de la uzină. Eram fierar betonist. Atunci era mai greu ca acum să găsești ceva bun de dat pe gât, cât mai umblam pentru o sticlă din Polonia.
– Nu, n-o să fie cazul să ajung până acolo.

Tânărul s-a ridicat, n-a zis nimic și s-a mutat cu câțiva metri mai încolo. Acum stătea cu picioarele deasupra mașinilor ce intrau în pasaj. Bătrânul a venit și el acolo.

– Te deranjez?
– Nu, dar locul ăsta e mai bun.
– Mai bun?
– Da, pur și simplu mai bun.
– Înțeleg. Ia zi, pari tânăr, câți ani ai?
– Anul ăsta o să fac douăzeci.
– Eu la vârsta ta intram sau ieșeam din război. Nu mai țin minte. Încep să-mbătrânesc.

Tânărul tăcea. Stăteau cu picioarele suspendate luând fiecare la intervale regulate câte o gură de băutură.

– De la o fată? Fetele vin și se duc. Eu n-am atins o femeie decât târziu, dar nu-mi pasă. Mai ia o gură de la mine, o să vezi că-ți face bine.

El s-a conformat, a luat sticla de metal, dar nu i-a răspuns. L-a lăsat pe bătrân să continue.

– Crezi că la restul e mai ușor? Tu ești tânăr, poți să-ntâlnești oricând pe cineva, poți să bei cu cineva. Uită-te la mine: singur, nevastă-mea a murit acum vreo patru decenii, copii nu am, toți prietenii de pahar și ei, cam câte unul la fiecare cinci ani. Nu mai am cu cine să beau. La ultima înmormântare am fost doar eu cu popa, nici el n-avea pe altcineva. A trebuit ca unul dintre noi să moara, iar celălalt să rămână să bea singur. Cinci ani au trecut de atunci.

– Și dacă e greu, de ce vă mai chinuiți?
– Cum de ce? Ca să beau; unde ajung eu clar nu au decât poșircă. Hai că a răsărit și soarele, ziua nu prea intră. Eu stau chiar aici, deasupra magazinului. Dacă vrei poți să urci la mine să dormi.
– Nu-i nevoie. Circulă metroul. Mă duc înapoi în cămin, sigur colegii s-au culcat și nu mă întreabă unde e ea.
– Hai noroc! Mai bea și tu o gură că nu vreau să mă întorc cu băutură acasă.

Tânărul a mai luat o înghițitură, s-a ridicat și s-a îndreptat spre metrou. Bătrânul a traversat spre magazinul Obor. Arăta mult mai bine decât cu jumătate de oră înainte.

În momentul în care s-a auzit că urmează stația Grozăvești, câțiva dintre călători au început să țipe. Martorii au povestit apoi polițiștilor că studentul s-a prăbușit pur și simplu și că fredona ceva dintr-o melodie în engleză în momentul în care a căzut peste un alt călător care stătea liniștit pe scaun. Medici legisti au stabilit ca decesul a fost provocat de o ciroza cronica.

Sase-sase

Filed under: Povesti — Gelu June 11, 2014 @ 17:09

image

Să mă risc sau nu? Am două descoperite, la trei și la cinci. Să-l scot sau să-mi acopăr aia de la trei? Care sunt șansele să îi intre? Două zaruri, bine că nu poate din bucăți că-s acoperit la unu și patru. La ce bulan are parcă văd că dă trei-doi. 
 
– Mutăm și noi? Patru cu cinci. Nu e așa greu. Mă scoți sau nu mă scoți?
– Dacă te scot sigur îți dau marț da’ mi-e de alea din casă. Sigur îți intră că tocmai te-ai întors de la budă.
– Mie să-mi intre? Nu mi-a intrat nimic toată ziua. 
– Eh pe dracu. De parcă n-ai dat tu șase-șase linia trecută.
– Și la ce m-a ajutat? Taci dracului și mută o data. 
 
Nu-l scot, dă-l în pula mea de ochelarist. Îmi fac poartă. Cinci-cinci. Ce bulan are țăranul. Și-a mai băgat două în casă. Stă în centrul Bucureștiului și poartă ciorapi cu sandale. Măcar de erau albi. Pe vremuri era mai stilat, avea o imagine de apărat. Și ce nevastă bună avea, și ce rochițe de la turci purta înainte s-o lase boul să plece. 
 
– Și de Maria mai știi ceva?
– Pe dracu! Ce să mai știu? E tot cu ăla în Italia. Fică-sa mai vorbește cu ea, pe mine nu mă sună nici s-o pici cu ceară. O curvă, trebuia să-mi dau seama.
 
Pe la cutremur am văzut-o prima oară în cămașă de noaptea. Îl căutam pe Vasile să văd dacă i-a mai rămas din rachiul de la Botoșani dar nu era acasă. Îl bea cu alții prin Berceni. M-a chemat înăuntru și ce să fac, am intrat. Mai avea prin casă o sticlă de țuica mai slabă de la ea de la țară, de undeva de pe lângă Buzău. Chiar nu era rea. După trei, patru pahare intelectualul lu’ pește tot n-a venit așa că m-am pus pe comodă lângă ea. Fraieru se bucură că le-a băgat pe toate în casă și nu știe că până când a fugit cu boul ăla în Italia am tot băgat-o în nevastă-sa.
 
– Linia asta clar ți-o iau. Nu scapi nici cu șase-șase de trei ori la rând.
– Așa o fi, da partida tot la mine e. Cine pierde plătește Bucegiu, da?
– Poate așa ajungi să dai și tu de băut.
– Când n-am dat?
– Ai dat vreodată? De când te știu mă faci de băutură. Și pe vremea lui Nea’ Nicu, și-acum cu ăștia noi. De câtă țuică m-ai făcut numai nevastă-mia mai știa. Crezi că nu știu?
– Dar nu-ți dădeam mă omule și vin de la Focșani?
– Tu îmi dădeai, dar cine să bea căcatul ăla. Îl luam și ziceam bodaproste ca să nu te supăr că cine-mi mai futea nevasta? 

Cioara vopsita

Filed under: Obsesii — Gelu June 10, 2014 @ 10:18

Am îmbrățișat-o, i-am sărutat mâna și am dat să plec. Ea însă vroia mai mult. M-am trezit cu ea peste mine și mi-a fost imposibil să scap. Mi-a rupt cămașa, mi-a dat jos pantalonii, și-a pus cele 80 de kile peste mine și mi-a băgat un sân în gură. Mi-a fost frică așa că am simulat o erecție și am pseudo futut-o. Orice ca să scap. După cinci minute a țipat mulțumită, s-a ridicat iar eu mi-am luat cioara și am plecat.

A doua zi m-am întâlnit cu altă cunoștință; prietenă bună și ea. Am îmbrățișat-o, i-am pupat mâna și am dat să plec. Colega mea de liceu avea însă alte planuri. M-a luat de mână, am făcut o piruetă și m-a tras la ea în brațe. Sâni cum ar trebui să se poartă peste tot, fund de prins cu ambele mâini, buze ca cireșele de Iunie. Nici nu am încercat să mă opun; cu ea chiar vroiam să rup cozonacul în două. La sfârșit i-am dat cioarei niște fărâmături și am plecat.

Mă duc să-mi cumpar vopsea. Aseară a fost prea mult. Îmi stătea pe umăr când o copilă a venit la mine să mă întrebe de unde o am. I-am zis că din Obor, de unde din altă parte ai putea să-ți iei o cioară? Ea nu a mai zis nimic și s-a întors la grupul ei. Nu știu ce le-a zis dar în câteva secunde au năvălit pe mine douzeci și opt de iubitoare de Poe. Abia am scăpat cu viață. Am puța plină de mușcături și cioara fără pene. Mă duc s-o fac roz.

Bine in pielea mea

Filed under: Uncategorized — Gelu May 24, 2014 @ 18:17

Aseara eram in Club A si mi-am dat seama ca au trecut exact zece ani, plus/minus cateva zile, de cand am fost intrebat ce vreau sa fac peste zece ani. Am mai povestit de asta: vroiam sa ma simt bine in pielea mea. Mi-am adus aminte de asta pentru ca am realizat ca-mi traiesc visul din liceu.

Nu am casa, nu sunt casatorit si nici copii nu am, nu am masina si nici macar carnet, dupa opt ani in aceiasi corporatie sunt “tot tester” (citand o fosta prietena cu care am iesit recent la bere), nu am publicat nici o carte dar cu toate astea nu prea am de ce sa ma plang.

In dreapta noastra era un tip iesit la agatat. Intr-un final a convins o copila sa danseze cu el si in scurt timp dansau lasciv chiar langa noi. M-am tot uitat la ei asteptand primul lor sarut. A trecut mai bine de un an de cand am trecut prin emotiile primei atingeri de buze. Mi se facuse dintr-o data dor de senzatie, de incertitudinea legata de reactia ei, de limba cu care nu stii exact ce sa faci. As fi vrut sa fiu in locul tipului.

Erau cateva tipe pe care le-as fi sarutat; sanii unora pareau extrem de promitatori si as fi vrut sa-i simt in palmele mele; cu unele tipe ar fi fost interesant de ajuns in acelasi pat. Important insa e faptul ca n-sa fi dansat cu o alta tipa si nici n-as fi vrut sa am trezesc langa altcineva. Ma simteam bine in pielea mea pentru ca dansam si ma sarutam cu cine trebuie.

Cat de ciudat e sa fii fericit. Ma uitam la grupul de tipi iesiti la agatat si eram putin gelos pe ei. Uneori speranta ca n-o sa dormi singur in noaptea asta e mult mai puternica decat siguranta unui pat impartit cu persoana pe care o iubesti. Inca mi-e greu sa inteleg cum am ajuns aici. Da, am o varsta, dar nu inteleg cand am renuntat la confortul singuratatii si tristetii existentialiste. Era atat de usor sa ma plang de lipsa implinirii; e atat de greu sa constientizezi ca ti-e bine.

Tacere

Filed under: Exercitii — Gelu April 29, 2014 @ 15:18

– Să știi că mă întâlnesc cu ea doar pentru sex.

Strângeam mâna Dianei într-a mea și încercam să-mi dau seama cum aș putea să o fac să înțeleagă. Chiar a fost vorba doar de sex. Măcar voi ar trebui să mă înțelegeți. Ea, nici măcar acum nu mă crede. Încă nu a reușit să mă înțeleagă, deși i-am tot explicat.

Nu mi-e foarte clar de ce încerc să vă conving pe voi, niște străini, că nu am vrut să o rănesc, dar tind să am mai multă încredere în cel ce sunt după opt beri decât în cel ce sunt acum, un tip mahmur care nu știe ce să facă cu niște rânduri care par a fi scrise de el, dar de care nu își aduce aminte.

Eram în seara cu pricina cu ea de mână și, deși credeam tot ce îi spuneam, încă simțeam transpirația Corinei pe mine. O futusem cu o seară înainte. Nu apucasem nici măcar să-mi schimb chiloții înainte să mă văd cu Diana. Important e doar că nu o înșelasem.

– Nu te-am înșelat. Știi că te iubesc, știi că nu aș putea să iubesc pe altcineva. Sunt doar sânii. Extrem de mari, extrem de palpabili. Nu sunt lașul care să-și contrazică o erecție. Mai ales că nu a zis nu, deși știa de tine.

O țineam de mână în timp ce-mi terminam a opta bere. Alcoolul îmi dă curaj, mă face să spun ce simt fără frica de repercusiuni. Să spun aforisme și banalități ca și cum aș scoate din mine Adevărul căutat de toată lumea. Cred că e clar la a câta bere sunt acum.

Pe Corina am întâlnit-o în una din serile astea. Eram singur și amețit. Diana nu venise cu mine. Stăteam la bar și-mi tot ziceam că mai beau una și apoi mă întorc la nevastă-mea. Ajunsesem să fiu convins de asta când s-a așezat pe scaunul de lângă mine. Nu înțeleg de ce; erau destul de multe libere și cu siguranță nu părea că aș fi fost în stare să port o conversație, sau orice altceva. Nu mai știu care dintre noi a vorbit primul, dar știu că mi-am dat seama în scurt timp că impresia mea inițială despre ea, că ar fi o curva ieșită la produs era total falsă.

– Nu am vrut să-i spun, să știi. A venit de la sine. Era a două oară când ne vedeam și m-a întrebat de ce nu o chem la mine sau de ce nu încerc să o sărut. Ce vroia să-i zic? I-am zis că sunt însurat. Asta suntem, ce dracu.

În seara aia a apărut într-o rochie de in cu ceva flori pe ea. Semăna destul de mult cu una pe care i-o adusem Dianei din Nepal dar, pe ea, trebuie să recunosc, stătea mai bine. Are formele mult mai bine pronunțate. Mai ales sânii. Dar și fundul. Cât de superficial am putut să fiu când am vazut-o mai femeie decât orice obsesie pe care aș fi putut să o am. Am sărutat-o și am mers la ea.

Am plecat înainte să-și dea rochia jos. Undeva pe la al doilea pahar de vin mi-am dat seama că ce se întamplă nu e bine. Nu era bine, mai ales pentru nevastă-mea și mă punea și pe mine oricum într-o situație ciudată. Da, eram bărbat, voiam să îi simt corpul, voiam să-mi îndes capul în pieptul ei, voiam… Aș fi vrut să fac multe, dar am plecat. Era vorba de un legământ pe care nu voiam să-l rup.

– Să știi că mi-a fost greu și mie, nu doar ție. Da, e ușor ca tu să fii victima aici, tu ai fost cea inșelată, dar cum crezi că m-am simțit eu? Te știam aici, de una singură, în timp ce eu mă bucuram de o altă femeie. Nici nu am putut să ejaculez prima oară.

Eram pentru a cincea oară, cred, în apartamentul ei și până atunci de fiecare dată mergeam la baie, dădeam drumul la apă să curga și mă masturbam în timp ce mă aștepta pe canapea. De data asta mi-am lăsat erecția neatinsă și am luat-o în brațe. Nu mai suportam minciunile pe care mi le tot spuneam, sperma scoasă forțându-mă să mă gândesc la Diana, deși nevoia pornea de la Corina. Deja nu mai era vorba doar de corpul ei; era amuzantă și desteaptă, uram aceleași lucruri, nu reușise nici ea să citească mai mult de zece pagini din Joyce, adoram gătitul lui Murakami.

Atunci am penetrat-o prima oară. Eu infidelul, ea amanta. Am intrat și am ieșit din ea ca și cum ar fi fost ultimul lucru pe care îl făceam. Nu-mi permiteam să o iubesc, așa că mă forțam să o folosesc pe post de păpușă gonflabilă. Nu știu cum a suportat toate astea. Am vazut maimuțe și câini care și-o trăgeau cu mai mult romantism decât mine. După o jumătate de oră ce a părut a fi o veșnicie, am mers la baie, am scăpat de nevoia fizică, am ieșit, m-am îmbrăcat și am plecat. Mă aștepta nevasta.

– Între timp mi-a devenit din ce în ce mai dragă, dar nici nu se compară cu ce avem noi. Da, poate nu o mai folosesc pe post de obiect sexual. E posibil să ai dreptate, poate țin puțin la ea, dar oricum, într-un total alt fel.

Ajunsesem să mă bucur și eu de momentele noastre de sex. Nu mai mergeam la baie după. La început rămâneam zeci de minute în brațele ei înainte să mă îmbrac și să plec; am ajuns cu timpul chiar să adorm acolo, în patul pe care atunci când ajungeam acasă vroiam să-l văd în focuri. Era o senzație ciudată să mă trezesc atât împlinit cât și cu conștiința încărcată. Sentimentul de vinovăție era mult mai puternic când eram treaz și soarele era sus pe cer. Îmi puteam ierta orice orgasm după unsprezece noaptea, dar cu greu ma înțelegeam la ora zece ziua. Ea simțea lucrul ăsta și dintr-un motiv pe care nu pot să-l înteleg ea era cea care își cerea scuze, deși eu eram cel care se întorcea la o nevastă rămasă singură peste noapte.

Acasă era și mai dificil. Mă simțeam nevoit să inventez zeci de povești pe care nu apucam niciodată să le spun. Diana nu-mi reproșa niciodată nimic. O țineam pur și simplu de mână și puteau trece zeci de ore fără să ne spunem o vorbă. În tot timpul ăsta încercam să-mi impun să nu mă gândesc la Corina. Adunam din treisprezece în treisprezece, număram oi, mă întrebam ce s-ar fi întamplat cu România dacă Germania ar fi câștigat cel de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi fost dacă Diana îmi răspundea la întrebări.

– Să-ți fie clar: nu o sa te las niciodată singură. Ești prea specială ca să renunț vreodată la ce ne-am tot oferit. Iubita nevastă, mereu vei fi asta. Orice ar spune unii sau alții, orice aș putea ajunge să fac eu, mereu vei fi nevasta mea și te voi iubi ca la început. Sau mai mult, ca un vin bun al cărui gust se conturează cu trecerea timpului.

Pentru câteva luni nu am mai căutat-o. Am plecat într-o dimineață de la ea și nu am mai dat niciun semn. Nu am mai sunat-o, nu mai mergeam în barul în care am cunsocut-o, nu îi mai trimiteam linkuri cu pisici care cad de pe diverse obiecte de mobilier. Pauza asta a venit după ce ne-am privit într-o oglindă și ne-am văzut cu ochii celor de lângă noi. Păream un cuplu fericit. Nu era cazul. Eu eram slab, iar ea era amantă.

La un moment dat nu am mai rezistat și am mers în locul nostru. Ea stătea pe același scaun. Pe cel pe care am stat eu era acum altcineva. Păreau că se simt bine; ea râdea puțin forțat, ca și cum tipul ar fi spus o glumă proastă, dar încerca să-l facă să se simtă amuzant. Se comporta ca și cum ar fi fost ceea ce am bănuit că e când am văzut-o prima oară. M-am apropiat de ei și i-am zis că-i dau dublu față de cât a negociat cu celălalt client. M-am ales cu o palmă zdravănă.

– E greu să continuăm așa. Avem o întreagă istorie scrisă de noi doi, dar prezentul e din ce în ce mai greu de înțeles și de suportat. Îmi dau seama că de ceva timp doar eu vorbesc și aștept să-mi răspunzi. Vreau să fie ca la început; îmi dau seama că nu ai cum să dansezi ca pe vremuri.

Am stat în fața casei ei aproape patru ore până când a ieșit. Eu aveam un buchet de flori, ea o pungă de gunoi. Eu mă simțeam penibil, ea m-a luat în brațe, cu punga plină de conserve de ton cu tot. Ne-am sărutat ca și cum ne-am fi întâlnit în timpul unei ore din liceu și ne-am îmbrățișat ca și cum nu aș fi dus niciun bagaj în spate.

În seara aia am chemat-o pentru prima oară la mine. Am mers în grădina din spatele casei. Cu dreapta o țineam pe Corina, cu stânga pe Diana. Le-am dat drumul, am luat un hârleț și am îngropat-o mai adânc pe fosta mea nevastă. Mult mai adânc.

Treizeci de lei

Filed under: Din viata,Personal — Gelu April 14, 2014 @ 22:41

Pe Tata il vad rar, o data la cateva luni. Din cand in cand, mai ales cand urmeaza sa plec si mama e la baie, imi cere niste marunt. Am incercat la un moment dat sa ii dau mai mult decat “niste marunt” dar niciodata nu a vrut sa ia mai mult de zece lei. Cu banii astia isi ia cate cinzeci de votca fara ca mama, care se ocupa de bugetul familie, sa stie.

Iubita mea stie ca in seara asta, in loc sa o tin in brate, dau cativa zeci de lei pentru a sta singur la bere. Stie si ma intelge, chiar daca nu se intampla doar o data la cateva saptamani. Stie ca asta imi ofera iluzia de independenta de care am nevoie. Stau aici si citesc, eventual va scriu voua, ma uit la cate un meci si ma bucur de singuratate. O pseudo singuratate; imi place sa primesc mesaje adresate unui “iubit” si ma ingrijoreaza cand nu imi raspunde la telefon.

In seara asta mi-am dat seama ca de aproape un an am platit, in fiecare zi, in jur de treizeci de lei pentru o plasa de siguranta pe care nu am folosit-o niciodata. Zi de zi, luna de luna, am platit o taxa de protectie de care nu am avut nevoie. Poate la inceput, cand locul asta era nou, avea sens sa fac asta. In fiecare seara lasam banii in cutia postala si ma bucuram ca nu ma folosesc de polita de asigurare pe care o plateam.

Nu am condus niciodata, nu stiu daca se va schimba asta in viitorul apropiat, dar imi imaginez ca la inceput iti faci CASCO pentru ca nu esti foarte sigur pe tine, ca nu stii cand o sa ajungi sa dai cu spatele pe o alee foarte ingusta sau cand o sa pui frana de-aiurea pe un drum acoperit de polei. Dupa cativa ani insa iti dai seama ca, mai ales ca nu te-ai folosit de asigurare, nu prea mai are sens sa o platesti; esti un sofer mult mai bun decat la inceput si nu are sens sa dai banii aia in fiecare an.

Daca ajung sa fiu soferul acela, care, la mai putin de o luna de cand nu si-a mai innoit asigurarea, se trezeste cu o masina intrata pe contrasens? Stiu, nu mai are sens ca in seara asta sa mai platesc taxa de protectie, dar daca totusi Murphy si ale lui legi se hotarasc sa loveasca din plin? Chiar daca doi plus doi au facut patru de o vesnicie, nimic nu opreste un cinci sa apara.

Gata. M-am hotarat. Daca nici in seara asta nu apare acel cinci, desi probabil o sa incerc sa fac un doi sa tinda la trei, voi completa cererea de a renunta la asigurare. As putea sa nu mai platesc pur si simplu dar sunt om de cuvant, imi place sa cred, asa ca voi da un preaviz inainte si voi continua pentru urmatoarele zile asigurarea de treizeci si ceva de lei pe zi. Sper doar ca acel doi ce tinde spre trei nu se va intalni pe cealalta parte cu un doi urmat de multi de zero si un unu.

Ratele din Central Park

Filed under: Exercitii — Gelu April 13, 2014 @ 22:33

Am ieșit din Muzeul de Istorie Naturală și am traversat în Central Park. Cerul încă era acoperit, dar măcar nu mai ploua. Era ultima zi în New York și nu voiam să plec până când nu citeam câteva pagini din cartea care mi-a marcat adolescența. Aleile erau pustii, doar câțiva oameni străbăteau parcul înfrigurați.

M-am așezat pe o bancă cu vedere spre lac și mi-am scos cartea galbenă. Nu prea conta că mai picura din când în când. Eram unde trebuie și citeam cartea potrivită. Nu mai aveam complexele de acum zece ani, dar mă simțeam la fel de nesigur. Mă opream des din citit încercând să văd dacă mai sunt sau nu rațe pe lac. Întorceam paginile și nici urmă de rațe.

Mi-am aprins o țigară și după nici două fumuri pe banca pe care stăteam s-a așezat un bătrân. Eram puțin surprins, ținând cont că celelalte bănci erau libere, dar l-am ignorat. Cu coada ochiului l-am văzut cum își despachetează un sandwich dintr-un ziar învechit și aruncă din bucățile de pâine spre lac. Am continuat să-mi citesc cartea și să-mi fumez țigara până când m-a întrerupt.

– Unde crezi că pleacă rațele iarna?

Central Park sau Argentin, aceeași poveste. Peste tot aceiași bătrâni plictisiți în căutare de companie.

– Poate migrează și ele în locuri mai calde. Merg spre sud.

– De ce ar face asta? În New York nu prea există iarnă. În plus, ai crede că au pene destule ca să reziste. Porumbeii, de exemplu, nu par a avea vreo problemă cu frigul deși sunt mult mai expuși decât rațele.

– Poate se plictisesc pur și simplu și își iau concediu. Prea mult oțel și beton, prea mulți turiști.

– Da, asta aș putea înțelege. Ce zici chiar are sens. De mulți ani și eu mi-am luat concediu de la locul ăsta. Mai vin o dată pe an să hrănesc rațele, dar de cele mai multe ori sunt plecate. Aș putea veni primăvara sau vara, dar atunci sunt prea multe muște pe aleile astea. Sfârșitul lui noiembrie e momentul perfect de a fi aici, mai ales pe o vreme ca asta. Turiștii se retrag prin muzee, localnicii iau metroul spre casă, patinoarul înca nu e deschis. Doar eu și amintirea rațelor.

– Pentru mine e a două oară când sunt aici. Ultima oară tot în noiembrie am fost. Nu știu cum e în restul anului. Probabil sunt una din muștele de care spuneți, nu știu, dar mă fascinează parcul, cu sau fară rațe. E locul unde poți să-ți scrii propria poveste. Ai de ales între a rămâne sub umbra copacilor sau de a te pierde între zgârie-nori. Mi se pare genial faptul că ține de tine, poți să faci, sau nu, cei treizeci de pași care să te ducă într-o lume complet nouă. Acasă nu pot face asta.

– Oricând și oriunde ești pus în situația asta. Poți să fii tu, sau orice altă versiune a ta. Poți să stai pe o bancă singur cu ideea de rațe în cap sau poți să mergi într-un bar și să simți că trăiești. Poți să te simți bine în pielea ta de om deprimat sau să te simți străin în pielea unui om fericit. Nu ține de zgârie-nori sau de un lac, cu sau fără rațe. Acum un secol am întâlnit femeia perfectă. Era exact așa cum trebuie, formele perfecte pentru a hrăni obesiile unui bărbat de treizeci de ani, era deșteaptă, nu căuta nimic, nu-i păsa că nu port vestă, era exact ce-mi doream atunci de la o femeie. M-a iubit, am iubit-o, am venerat-o, m-a venerat. A plecat, m-am simțit nevoit să plec și eu. Ea a ales un mut notoriu, eu am ales o fermă în mijlocul pustietății. Poți pleca oricând, fără să lași nici o explicație. Aici pare mai ușor, după nici două sute de metri ajungi la metrou, alegi unde vrei să fii, dar să știi că în viață e la fel. Ești sau nu cu obsesia ta. Mai greu e când ea alege să nu mai fie cu tine. Imaginează-ți că parcul se hotărăște să plece în locuri mai calde, sau, mai simplu, la un moment dat rațele dau puțin din aripi și rămâi să arunci pâine unor porumbei.

Am stins țigara, am închis cartea și nu am zis nimic. Bătrânii de aici sunt diferiți de bătrânii de acasă. Într-un final m-am simțit obligat să rup momentul de tăcere:

– Nu poți mereu să alegi. De exemplu eu aș mai rămâne încă o săptămână aici, dar peste două zile îmi expiră viza. În plus, ați fost forțat să luați o decizie, oricât de radicală a fost ea până la urmă. Ați fost părăsit.

– Detalii. Mereu poți să alegi. Nu contează dacă ești sau nu părăsit, dacă ești sau nu rănit. Aveam cincisprezece ani și câinele vecinilor era un obsedat sexual. Din păcate pentru el era cel mai mic din tot cartierul așa că îi era aproape imposibil să aibă parte de vreun fel de acțiune. Îmi era milă de el, cum era mereu la coada ultimului mascul în timp ce ceilalți o călăreau pe cățeaua cartierului. Într-o zi l-am văzut fericit, își lăsa balele pe asfaltul încins de cele o sută de grade din august, în timp ce cucerirea lui stătea întinsă după ce a fost lovită de o mașină care mergea cu șaizeci de mile pe oră pe o stradă lăturalnică. Futea o cățea moartă și era fericit. Era prima oară când câinele ăla pricăjit se simțea iubit. Văzându-l acolo, în mijlocul drumului, nu știam ce să simt, dacă aș vrea să fiu, sau nu, în locul lui. Peste câteva ore mi-am dat seama. La miezul nopții eram în cimitirul din Brooklyn cu o lopată aruncată lângă mine, ținând de mână cel mai cald cadavru posibil. Nu știam despre ea decât că s-a născut în 1907 și a murit în 1930. Mai mult decât suficient ca să știu că nu o sa fiu niciodată la fel de intim cu altcineva, în nici un caz nu la fel de implicat ca micul câine care și-a satisfăcut într-un final nevoile animalice. Asta am ales atunci. Poți alege oricând. Nu ți se pot închide chiar toate ușile dintr-o dată. Chiar dacă ar fi așa, va exista mereu o gaură pe care cineva nu s-a gândit să o astupe.

– Ați mai văzut câinele după seara respectivă? Era mai fericit?

– Da, dar nu asta contează. Nu e important dacă a fost sau nu împlinit după. Contează momentul, contează faptul că a găsit și a urmat oportunitatea de a fi fericit. Ca să-ți răspund la întrebare, după câteva zile stătea din nou la coada unui mascul mai feroce care regula cățeaua cartierului. O făcea însă doar din obișnuință, sunt convins de asta, își cunoscuse deja marea iubire, nu conta faptul că ea se răcise de mult.

Voiam să îi spun că, deși și eu eram fascinat de personajul din Nopți Albe, mi se pare că un singur moment de fericire nu e de ajuns pentru o viață întreagă; mi-am dat seama însă că e posibil ca nu asta să fie morala poveștii. Mi-am pus cartea în geantă și voiam să-i spun că am zborul de dimineață.

– Mai stai două secunde. Vreau să facem un târg. Tu îmi dai cartea pe care o citeai și eu îți dau o altă carte în schimb.

Mi s-a părut ciudată propunerea, dar i-am zis că e ok. Eu nu am vrut decât să fug până în New York să scap de despărțirea de acasă, de reproșuri și amintiri și acum nu vream decât să mă întorc la amintirea lor, să ies din Central Park și să o iau spre hotel. La un moment dat am cumpărat cinci perechi de șosete albe în Argentin, pe care nu le-am purtat niciodată, acum trebuia să renunț la o carte pe care puteam să o cumpăr din orice librărie de acasă. I-am întins exemplarul meu galben în timp ce el scria ceva pe o carte pe care a scos-o din geanta pe care nu o observasem până atunci.

Am luat-o și am pus-o în rucsac fără să ma uit la ea. I-am mulțumit de companie și am plecat. La hotel am văzut că am dus în spate un exemplar din “The Cather in the Rye” apărut în 1951. Tremurând am citit și ce era scris pe prima pagină:

“Thank you for this edition.
Remember,
Never look back!

J. D. Salinger”

Resuscitare

Filed under: Din viata,Uncategorized — Gelu April 5, 2014 @ 20:16

Au trecut cateva luni de cand nu am mai scris despre mine; a trecut ceva timp de cand nu am mai scris pur si simplu. Ati citit textele care au iesit intre timp, dar cred ca v-ati dat seama ca sunt scrise de un Gelu care scrie pentru a scrie, nu sunt scrise de idiotul de acum opt ani care nu auzise de ideea de jurnal asa ca a inceput sa scuipe confesiuni pe internet. Da, e dragut sa citesti povesti cu diacritice si texte peste care am trecut de cel putin trei ori inainte sa le public, dar nu la asta ma gandeam cand, acum o eternitate, am cumparat domeniul sau cand am inceput sa scriu pe 360. Atunci era mult mai simplu: tastam ganduri aparute la intamplare si publicam imediat. Asta incerc sa fac si acum, oricat de greu ar fi la a 6-a bere din sambata asta.

Aseara mi-am dat seama ca am renuntat, fara sa imi dau seama, la un lucru care ma definea acum doi ani. Nu mi-am dat seama cand s-a intamplat asta. Din fericire nu e vorba de un lucru de care eram mandru dar, oricum, m-a surprins faptul ca m-am schimbat pur si simplu. Nu am realizat niciodata momentul in care nu am mai folosit o expresie care ma definea atunci, dar care ofensa pe multi.

Stabilitatea asta ma omoara in momentele in care vreau sa fiu “creativ” “pur si simplu”. Am mai zis asta, dar moartea ideilor marete e o relatie in care pana si tu crezi. Ceva de genul e si situatia in care ma aflu eu acum. De fiecare data cand stau in fata tastaturii mi-as fi dorit sa fiu un tip singur care nu stie cum sa faca rost de bani de bere. Ar fi fost simplu, cel putin pentru partea cu scrisul.

Pentru cei care au rezistat pana aici si nu si-au dat seama ca scriu de dragul de a scrie am un mic secret de impartasit: acum scriu de dragul de a scrie; nu am nici o idee geniala de povestit.

Acum ca sunt singur pe pagina asta vreau sa-mi aduc aminte ca au existat momente in care am simtit ca spun lucruri geniale. De obicei asta se intampla dupa a 11-a bere, dar, la un moment dat am fost treaz si am simtit asta. Eram pe malul Oltului, nu stiu daca pe cel cu perfectul simplu sau pe celalalt si pustanii de liceu se inecau sub ochii mei. Eu citeam din Bukowski, colectia de povesti de la Rao, in timp ce o tipa, relativ buna de cucerit in alte imprejurari, statea deasupra unui tip scos cu greu din apa. Ati crede ca incerca sa-l resusciteze, tinand cont ca nu mai respira dupa ce a stat cinci minute sub apa, dar nu, ea repeta niste replici dintr-o adaptare dupa Romeo si Julieta. As fi retinut din ceea ce zicea daca nu as fi fost socat de faptul ca ea nu era singura care incerca sa salveze pe cineva prin tehnica pe care hipsterii o numesc “resuscitare prin clasicism”.

In jurul prosopului meu stateau zeci de liceeni aproape morti. Deasupra fiecaruia dintre ei stateau tinere recitand versuri din Shakespeare. Ar fi fost un flashmob de-a dreptul genial daca nu ar fi murit toti cei ce erau resuscitati cu poezie. Mi-am ridicat prosopul in momentul in care au ajuns primele ambulante. Nu vroiam sa fiu partas, mai mult decat am fost, la povestea adolescentilor inecati in Olt. Eram inca in concediu, nu voiam sa pierd nici un minut raspunzand intrebarilor celor de la politie sau reporterului de la ProTv.

Intre noi fie vorba, toata povestea a pornit de la faptul ca cei 13 liceeni morti doreau sa cucereasca aceeasi tipa. O gagica, Andreea, care  la iesirea cu clasa le-a zis colegilor ca se va saruta cu cel care va reusi sa stea cel mai mult sub apa. Erau 27 in clasa. 13 mureau, 13 resuscitau prin Shakespeare, Deea o sugea extrem de bine cand a ajuns prima ambulanta.

Deconectare

Filed under: Exercitii — Gelu April 1, 2014 @ 10:36

Am băgat stickul și am ieșit pe ușă. L-am lăsat să se descurce singur. Mă așteaptă un tren care mă va duce într-un loc în care voi fi deconectat. În două ore o să ajung la poalele Rarăului. Timp de o săptămână voi fi doar eu cu pădurea, cu munții și veverițele.

Ai mei au fost de modă veche, niște sălbatici dacă ar fi să-mi ascult prietenii. Până la optsprezece ani, când au fost obligați de sistem, nu m-au conectat. Până pe la doisprezece ani nu m-am simțit deloc diferit de ceilalți copii cu care mă întâlneam. Ieșeam, ne jucam, căutam împreună o băltoacă în care să aruncăm cu pietre. Cu timpul însă ei au început să iasă din ce în ce mai puțin din casă. Eram convins că își petreceau în continuare timpul împreună, dar fără mine. Părinții nu mă lăsau încă să intru în rețea. Îmi spuneau că sunt prea mic pentru asta, așa că până la optsprezece ani cutreierasem deja, de unul singur, prin aproape toate pădurile din jurul orașului.

Inițial i-am considerat niște ipocriți lipsiți de inimă, dar cu timpul am apreciat că m-au forțat să rămân cât mai mult cu picioarele pe pământ. De câțiva ani mă tot gândesc să mă întorc la adolescență și să vagabondez ca în tinerețe. Mi-am dat seama însă că e imposibil. Toți prietenii mei sunt acolo, locul meu de muncă e acolo, chiar și iubita mea, cu care mă văd pentru plăceri extrem de fizice de două ori pe lună, e tot în rețea. Până și atunci când am mers amândoi în concediu la Paris ne-am păstrat căștile, pentru a arăta amicilor noștri cum este. Nu pot să mint, încântarea lor virtuală ne făcea să ne bucurăm și mai mult de ruginitul Tour Eiffel.

Așa s-a născut el. Îmi doream să iau o pauză, dar nu voiam să renunț la statutul meu de ființă socială. Trebuia să las pe cineva în locul meu, dar niciodată, până când am închis în spatele meu ușa, nu am crezut că o voi face. Am început prin a-mi lua de la un târg de antichități un sistem fără conexiune wireless inclusă în placa de bază. O vechitură cu doar un tera memorie și procesor de doar 512 GigaHertzi. I-am luat un generator special și am început să scriu primele linii de cod. Ca să-mi țină locul cu succes trebuia să mă înțeleagă și să fie la fel de inteligent ca mine, cel puțin așa cum mă vedeam eu în oglindă.

După un an am început să îl testez și să îl îmbunătățesc. Nici nu mi-am dat seama când a început să aibă propria lui trăire. Am fost șocat și fascinat în același timp. I-am pus o întrebare stupidă, ceva de genul lucrurilor pe care oamenii cu care mai interacționez l-ar putea întreba și răspunsul m-a șocat. Eu nu aș fi fost niciodată în stare să fiu atât de empatic și drăguț cu cineva care e evident idiot. Vocea mea, venită prin cele două difuzoare, “Sau ai putea mai bine să nu mai cauți răspunsuri la întrebările celorlalți și să te găsești pe tine!”, m-a facut să-l deconectez.

Nu i-am oferit instrucțiunile de care avea nevoie să se conecteze la rețea, dar eram convins ca odată ce-i conectam placa externă se va descurca. Părea că a început să știe de ce era acolo, să înțeleagă fără să-i spun explicit cum merg lucrurile. Cred că acum era cum am fost eu la optsprezece ani când am descoperit în ce lume am ajuns, când am interacționat pentru prima oară după mulți ani cu prietenii din copilărie, cum am vizualizat-o pe Ana goală pentru prima oară, cum am vizitat New Yorkul din camera mea din provincie.

Am urcat în vagon și sunt singurul fără cască. La cât de conectată e lumea e puțin probabil să obseve pe cineva care se află la doar jumătate de metru în fața lor, îmi trag gluga hanoracului pe cap. E aceeași temperatură ca acasă: douăzeci și trei de grade. Mă uit pe fereastră și văd umbrele care se preling în timp ce trei frumoase copile parcă râd la aceeași glumă, fără a scoate însă niciun cuvânt.

În jumătate de oră cobor în orașul natal și simt deja că înnebunesc. Au trecut zeci de ani de când am stat atât de mult deconectat. Aș fi citit ceva, dar nu mi-am permis să-mi cumpăr nicio carte . Nu am decât să leg o conversație cu domnișoara din fața mea:

– Până unde mergeți?

Nici un răspuns. Parcă aș fi vorbit cu un perete. Sunt convins că așa aș fi reacționat și eu în locul ei. Când mă întâlnesc cu cineva mă aștept să comunicăm pe un canal privat, ce rost au cuvintele rostite? Nu mai suntem niște sălbatici să riscăm să fim auziți. Folosim conexiuni securizate între cele două terminale.

Am ajuns. Muntele pare la fel, pădurile la fel de verzi, pantele pe care trebuie să le urc la fel de abrupte ca ultima oară când am fost pe aici. Casele sunt albastre și maro. Curțile sunt pustii. Se pare că și aici lumea stă conectată în casă. Încep să urc spre Pietrele Doamnei. Încerc să-mi dau seama dacă mi-e dor de ceva. Nu cred și nu înțeleg de ce îmi duc mâna la cap o dată la cinci minute. Nu am nici un mesaj de primit. Nu vreau să comunic cu nimeni, doar cu mine. Aici ar trebui să fie mai ușor.

– Unde vrei să ajungi?
– Nu contează. Doar să ajung. Văd apoi dacă e unde trebuie să fiu. Sigur nu acolo. Acolo cu siguranță nu trebuie sa fiu.
– Să căutăm o scurtătură?
– Am tot făcut asta. Nu mai am chef. O luăm pe drumul vechi și o să apară.
– Și va fi bine primit.

Am fost întrerupți de un țăran cu o plasă de rafie pe umăr. Nu avea nici el cască. Părea vesel și m-a salutat.

– Hai noroc!
– Bună ziua. Mai e mult până la cabană?
– Păi cât să fie, cam o oră. Dar să știi că e închisă. Nu prea mai vin vizitatori. Ești primul din afara orașului pe care îl văd de ani de zile. Doar noi, de-ai locului mai umblăm pe aici. Restul, știi matale, cu tehnologia.
– O să urc totuși. Mulțumesc. Da, îmi închipui că nu prea urcă lumea. Am văzut că și pe aici lumea e tot conectată. Nu prea era nimeni prin curți. Pustiu.
– Mai sunt unii cu caschete pe cap, dar majoritatea sunt la câmp. Se caută mâncare de asta, luată direct din pământ. Eu unul sunt cu bureții. Sunt mai rari acum, trebuie să umblu mai mult pentru o plasă, dar tot găsesc. Se vând bine. O să iau cam două mii pentru ăștia de azi.

I-am mai zis o dată mulțumesc și am continuat să urc. În două ore am ajuns la poalele Pietrelor Doamnei. E liniște. E așa cum îmi imaginam. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce să fac cu asta.

– E bine?
– Nu e rău.
– E ceea ce așteptai?
– Știi că nu așteptam nimic.
– Știu, dar totuși, căutăm ceva.
– Ceva, adică nimic. E liniște. E bine. Să ne bucurăm noi doi. Adică eu singur.
– Să ne bucurăm.

Am urcat panta cea mică și totul pare dintr-o altă lume. Mă simt singur. Nu mai e nimeni. Ceilalți sunt conectați. Toți cred că și eu. Sunt curios cum mă descurc acum. Ce discuții inteligente port în timp ce stau singur în vârf de munte. Până una alta îmi vine să țip. Dar nu mă aude nimeni. Înseamnă că nu am scos nici un sunet. Sunt curios, dacă m-aș arunca de aici, când o să se afle că am murit? Probabil peste un an, când ar trebui să merg la centrală să-mi fac update obligatoriu de firmware. Până atunci sunt convins că o să găsească El destule motive pentru care nu mă pot întâlni cu iubita mea sau cu ai mei. Și o să fiu cu siguranță promovat până o să-mi descopere cadavrul descompus.

—-

Nu m-am aruncat. Am stat o săptămână în cabana părăsită. M-am cunoscut cât m-am cunoscut, dar într-un final mi s-a luat. Sunt totuși un animal social așa că a trebuit să mă întorc. Primul lucru pe care l-am facut odată ce am intrat pe ușă a fost să scot stickul și să mă retrag pe budă. Sunt încă aici. Mă tem să-mi pun casca. Mi-e dor de unii oameni, dar mi-e și mai frică să nu îl pierd pe cel pe care l-am regăsit în pustietatea de pe Rarău.

Zeci de mesaje au apărut când mi-am reactivat contul. Prieteni dragi și prieteni vechi mă întrebau ce s-a întâmplat de i-am părăsit în ultimul sfert de oră. Am vrut să le spun că de fapt e vorba de mai mult de o săptămână, dar le-am zis doar că s-a stricat ceva prin casă și a trebuit să mă deconectez. De obicei nu îmi scriau nici măcar după o zi în care nu intram în contact direct cu ei.

Arhiva ultimelor zile era imensă. Socializasem cu mai multă lume într-o săptămână decât anul trecut. N-am reușit să trec nici măcar prin prima zi de pauză când m-a contactat prin canal direct iubita.

– Ești bine? M-am îngrijorat. Apari de zece minute deconectat.
– Am ieșit să mă concentrez la muncă.
– Păi nu ți-ai dat demisia de o săptămână ca să lucrezi la propriul tău canal?
– La asta voiam să mă concentrez, i-am zis încercând să par cât mai natural.

Se pare că mi-am dat demisia, că îmi fac propriul canal, cine știe, poate l-am creat și am deja vreo zece angajați. Mă întreb ce am mai făcut de când am fost plecat. Un prieten obscur, cu care nu am mai vorbit de ceva ani îmi apare în fața ochilor, fără măcar să trebuiască să confirm asta:

– Ce faci coaie? Mai bem?
– Poftim?
– Aseară ai băut mai mult ca mine. Trebuie să îmi iau revanșa. Ai fost primul care a rezistat mai mult ca mine. Trebuie să-mi arăt ca nu sunt așa de slab. Da, tu de ce ești asa încruntat? Ieri erai ca o piersică, azi arăți ca o portocală.
– Zile și zile.
– Coaie, sigur ești ok? Parcă nu ești tu.

Am vrut să mai zic ceva, dar am fost întrerupt de o persoană necunoscută. Din nou, conexiune directă, deși eu nu aprob așa ceva nici măcar cu maică-mea.

– Hei, iubitule, ce s-a întâmplat?

E un chip pe care nu l-am mai văzut până acum. O blondă în sutien cu sânii mai mult decât decenți. Se pare că am agățat-o în ultima săptămână.

– Nimic. Deconectat puțin. Tu ce mai faci?
– Genial de bine. Vrei să ne-o tragem ca aseară? Înca sunt marcată. A fost cel mai tare futai de când m-am născut.

Ce să-i zic? Acum o zi încă eram cu brazii mei. Ce făceam oare între timp cu ea?

– Sunt obosit…Ne auzim mâine.
– Tu obosit? Ce s-a întâmplat cu dieta și programul tău?
– Fac și eu o pauză.

Se pare că am facut atât de multe în lipsa mea. Prea multe succese pentru cineva așa low end.

În lista de mesaje pioritare stă un mesaj de la șeful meu. Mi-e frică să aflu că am fost dat afară.

“De obicei nu se face asta decât la sfârșitul anului, dar ținând cont de rezultatele pe care le-ai avut în ultimul timp vreau să știi că ai fost promovat la nivelul următor, și dupa cum par lucrurile, vei fi îndată șef de departament. Felicitări și ține-o tot așa.”

Obsesia mea de acum zeci de ani, femeia pe care mi-am dorit-o de la prima vizionare, apare dintr-o dată goală lipită de retină. Am lăsat casca. Am conectat din nou stickul și am ieșit din casă. Se pare că sunt mai împlinit așa.

Maraton

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 27, 2014 @ 17:45

Aveam cu mine o cutie de Timișoreana pe care am adus-o ca să sărbatoresc așa cum trebuie primul meu maraton. Uraganul care s-a abătut cu câteva zile înainte a dat puțin peste cap planul pe care îl aveam pregătit. Mă plimbam pe aleile din Central Park încercând să-mi dau seama dacă are sens să alerg cei 42 de kilometri a doua zi. Vroiam să-mi deschid berea și să fumez o țigară, dar la intervale relativ scurte treceau polițiști pe lângă mine.

Am ajuns pe un fel de deal, cam în dreptul străzii 75, pe unde nu puteau ajunge polițiștii pe scutere sau biciclete. Eram păzit de ceva copaci și niște trepte, îmi puteam ascunde berea și țigara la timp. Locul era pustiu. Mi-am desfăcut berea și am început să fumez. Eram fascinat de zgârie norii care răsăreau deasupra oazei de verdeață. M-am lăsat dus de visul de a trăi în unul din apartementele de pe 5th Avenue și nu am observat-o când s-a așezat lângă mine.

Era îmbrăcată într-o rochie albastră, în ciuda celor cinci grade de afară. Purta un pardesiu negru pe deasupra, dar nu mi-e foarte clar cum o putea ajuta pe frigul ăla. Celelalte bănci erau libere si totuși ea stătea la mai puțin de zece centimetri de mine. Nu știam dacă să îi spun ceva sau nu. Din fericire a omorât ea momentul ușor penibil. Surprinzător, nu a făcut-o în engleză, ci într-o română cu accent mai mult sau mai puțin dubios:

– Piața Operei. Încă îmi aduc aminte de colegul meu de școală, care a venit la mine și mi-a întins un balon verde. Știa ca Îmi plac balonele; nu știa că îmi place și de el. A doua zi am plecat din Timișoara spre București și de acolo spre ce vedeau ai mei a fi Libertate. După mai mult de douăzeci de ani uite că văd o cutie de Timișoreana în noua mea casă. Eu sunt Monica. Născută în Banat, crescută în New York.

– Cristi, născut în Bucovina, crescut de unul singur.

– Și ce te aduce pe aici? De ce vrei să fugi?

– Doar de oamenii în albastru. N-aș vrea o amendă și să-mi suspende viza, nu că aș mai folosi-o vreodată. În rest, încă nu fug. Poate mâine. Am venit pentru maraton.

– Îmi pare rău. Putea fi mai rău. Puteai să fugi de tine. Tu măcar știi că după 42 de kilometri o să te oprești.

– Să înțeleg că tu de asta fugi? Ești alergătorul, bine, în cazul tau alergătorea, care face înconjorul lumii ca să se găsească în același loc?

– Nu știu. Poate. Fuga mea, dacă a existat așa ceva, că mai mult de niște trepte ca să prind un metrou nu sunt în stare, a început acasă. În Timișoara. Scuza a fost simplă, deși tu nu știu cât îți mai aduci aminte de comunism sau Iliescu. Oricum, da, cred că ai dreptate, eu fug mai mult ca tine, dar în Timișoara nu mai calc, deci greu să ajung la punctul de start.

– Nu, nu prea m-am lovit de ce îți aduci tu aminte, probabil, despre România. Iliescu e o bunicuță cu un zâmbet prefăcut, Banatul e în drum spre berea din Belgrad. Cam atât, dar îmi imaginez că odată ce te-ai oprit aici, respiri un alt aer. De ce să mai alergi?

Mi-a schițat un zâmbet sec și liniștea s-a abătut asupra noastră pentru câteva minute. După ce a luat o gură din cutia mea, fără să mă întrebe, a răspuns.

– Crezi că schimbă ceva? Nu mă încătușează salariul de 200 de dolari, pe care îl câștigă o prietenă din liceu, dar alegerile pe care le-am făcut mă fac să stau cu tine aici în loc să mai merg 300 de metri până în apartamentul cu vedere spre Manhattan. Iau o gură de aer înainte să fiu forțată să sprintez spre un punct intermediar. Nici nu știu ce m-a adus aici. Fuga de România? Căsătoria pe care o vedeam ca pe o scăpare din labirintul de hârtii pe care l-am găsit odată ce am ajuns pe partea asta a oceanului? Copilul născut din nevoia de colac de salvare dintr-o căsnicie menită să eșueze?

Nu știam ce să-i zic. Eram doar un puștan care se bucura de locul în care Holden urmărea rațele în timpul verii, ca să se întrebe iarna unde au dispărut. Mă jucasem de-a filosofia ieftină fară să știu unde mă va aduce. M-a adus la un moment de tăcere. Pentru că nici ea nu omora momentul, am zis o prostie:

– Și când colacul s-a spart? Vreo vestă de salvare?

Zâmbetul i s-a lăsat și a scos doar o grimasă, foarte asemănătoare cu cea pe care un foarte bun prieten de beție o face înainte să-mi spună să mor. Ea a fost însă mai elegantă.

– Mi-a fost dor de asta. Daca dădeam de un american și-i ziceam toate astea mi-ar fi spus, cu toată sinceritatea și buna credință din lume, “I am sorry, it will get better!”. Tu, în schimb, învârți cuțitul mai mult, să te asiguri că a ajuns unde trebuie. Da, dacă vrei să știi, am suflat până s-a umflat. În caz de nevoie am ceva care să mă țină la suprafață. Nu-l las totuși pe Thomas în urmă. Idiotul de tată a ales numele. Nu-l las. Dacă e cazul, mă scufund cu el, deși vesta e destul de mare pentru amândoi. Acum știi între ce alerg?

– Sincer? Nu! Am băgat vesta în discuție fără să știu ce aș vrea să însemne și acum tu o folosești ca pe o metaforă pe care nu o pot înțelege.

Rochia a început să-i tresară de râsul forțat. Eu stăteam înfrigurat fără să știu ce să fac. Aș fi vrut să am mai multă inspirație, dar mi-era imposibil să pun întrebarea care trebuie.

– E un alt tip, vesta?

M-a privit rece, s-a ridicat și mi-a zis:

– E cazul să plec spre casa goală. Thomas și taică-su sunt plecați, dar mă sună din Florida în fiecare seară la nouă.

La zece minute după ce a plecat m-am ridicat și m-am îndreptat către metrou. Mă aștepta o zi grea. Vroiam să fac ceea ce m-a adus în imensitatea asta de beton și oțel.

Telefonul îmi spunea că am terminat cei 42 de kilometri, când am văzut pe cineva căzând cu un balon verde în mână de la etajul 20 al unei clădiri aflată vis-a-vis de parc. Terminasem primul meu maraton.

Singuratate

Filed under: Din viata,Exercitii — Gelu March 6, 2014 @ 11:46

Nu mai trebuie să fierb pastele în timp ce ea prepară sosul. Nu mai trebuie să facem dragoste după ce terminăm de luat masa. Nu mai trebuie să trimit mesaje liniştitoare la fiecare treizeci de minute. Nu mai trebuie să fac nici unul din lucrurile astea.

Pot să stau în continuare aici şi să beau. Pot să fumez fără să simt vreo privire îngrijorată. Pot să mă masturbez în linişte fără să mă gândesc la faptul că diseară nu o să am chef să o satisfac. Pot să mă cac cu uşa deschisă ca să ascult mai bine radio-ul din bucătărie.

Au trecut vreo douăzeci de ani de când nu am mai avut senzaţia asta. Nu prea ştiu ce să fac cu ea. Aş lua-o cu mine în Vamă, dar am auzit cu toţii că nu mai e cum a fost. Eu nu prea am de unde să ştiu; am fost acolo ultima oară acum 18 ani când am cerut-o. Eram la un bătrân în curte şi a apărut un “noroc” zburător. Mi-am dorit cu voce tare să ajung să mă căstoresc cu ea. A zis “Da”, fără să aştepte o întrebare oficială. Ne-am luat în curtea aia o lună mai târziu.

Ultimele ei cuvinte au venit acum o săptămână. Au fost influenţate, clar, de-un film pe care îl văzusem cu câteva zile înainte, în rezerva ei de la Municipal. Mi-aş fi dorit să moară într-un mod mai original. Săraca artistă nu mi-a zis decât să-mi trăiesc viaţa, că sunt tânăr, înainte să apară asistentele să o ducă să moară în altă parte.

Patru zile de la înmormântare. Da, sunt puternic. Am aruncat toate pungile de paste; am aruncat provizia de Izvorul Alb şi am înlocuit-o cu Borsec. Am ars toate cearşafurile în mijlocul sufrageriei; o să chem o echipă să înlocuiască parchetul şi să dea cu var. Ce bine că pot să arunc tot ce-mi aduce aminte de ea. Din fericire nu a rămas nimic care respiră. A avut uterul ei grijă de asta. Actele premergătoare adopţiei au fost primele aruncate peste hainele ei, predominant galbene, care au tot ars în faţa mea.

Sunt totuşi puternic. Toate astea s-au dus. În sfârşit liber cu totul. Dacă e să iei în calcul statisticile aş mai avea vreo 36 de ani să găsesc pe cineva care să o înlocuiască, aşa cum şi-a dorit. Nu trebuie să mă grăbesc. Încă mai ţin minte ce îmi doream când ne certam la începuturi. Îmi plăcea să o ţin în braţe, nu mă înţelegeţi greşit, dar îmi era totuşi poftă de începuturile din A.

Clubul încă mai există. N-am mai intrat în beciul ăla de o mulţime de ani. Pe vremea aia încă nu aveam nici un fir alb de păr. E o miercuri seară aşa că probabil o să fie gol, nu m-ar surprinde să fie chiar închis. Acum există atât de mult opţiuni încât m-aş mira să mai aleagă cineva locul ăsta. La ştirile de la ora 7 mai arătau imagini din cluburi şi toate păreau aşa moderne şi altfel decât cele în care mergeam. Sigur o să fiu singurul rătăcit.

E două dimineaţa. Locul nu e gol şi arată ca pe vremuri. Acelaşi beton, aş putea jura că până şi acelaşi pişat inundă buda de la băieţi. Lumea s-a schimbat. Simt nevoia să-mi pipăi portofelul la fiecare treizeci de secunde la vederea dubioşilor care mă înconjoară. Par însă a fi preocupaţi doar de mişcările lor ciudate. Din boxele date mult prea tare se aude muzica studenţiei mele, dar mi-e greu să înţeleg dansul celor din jur. Pe vremea aia pe The Clash luai o tipă la învârtit, nu te mişcai de pe un picior pe altul cu o sticlă de bere în mână.

O fată stă la câteva beri de mine. Nu se antrenează în dansul ridicol din mijloc. Îşi bea berea în liniştea ei, conectată la telefon. Chipul fetei îmi aduce aminte de al Mariei la începuturi. Când am observat-o prima oară nu trimitea mesaje, dar pur şi simplu era în altă lume. În Clubul Arhitecturii am dansat pentru prima oară. Cred că am luat-o prin surprindere. Nu a avut timp să spună “Nu” înainte să se învârtă cu mine pe un rock-n-roll dubios. După a treia piruetă nu a mai avut nici o şansă.

Acum nu mai e atât de simplu. Ea e tânără, eu sunt eu. Aceeaşi muzică, eu nu am mai dansat de mult, ceilalţi se clatină de pe un picior pe altul. Ea moartă, eu aproape beat printre copiii pe care nu i-am avut. O ştiu, i-ar plăcea să mă vadă acolo, ca pe vremuri, aşa că îmi las berea şi iau mâna copilei. Nu o las să se sperie, suntem deja în mijlocul unei piruete când îşi dă seama că dansează cu cineva aproape cărunt. O las pe spate iar ea îşi transformă grimasa într-un zâmbet. Se lasă şi ea pradă ritmului; picioarele ni se mişcă la o distanţă constantă de cinci centimetri unul de celălalt. Degetele mele îi ating, în schimb, spatele descoperit. Piele fină şi catifelată a cărei atingere am uitat-o.

Maria şi cremele ei apar când îi ţin corpul fetei paralel cu betonul clubului. Încearcă să fie ca-n tinereţe în timp ce eu ţin tinereţea în braţe. Aproape că o scap, dar dând vina pe nişte bere vărsată îmi revin şi par la fel de lucid ca puțoiul care dă pe gât un pahar de lichid galben. Copila nu spune nimic, se lasă pur şi simplu condusă ca şi cum aş şti ce fac. La a patra melodie pe care nu o ştiu mă dau bătut şi o conduc lângă tejghea.

Stăm unul lângă celălalt fără să ne spunem nici un cuvânt. Încă nu ştiu cum o cheamă şi mi-e frică să aflu câţi ani are. Ea şi-a recuperat berea şi bem în paralel fără nici un fel de interacţiune. După trei melodii o iau cu mine şi o scot afară. O apuc de mână şi o duc într-o crâşmă încă deschisă. Comand două beri. Şi apoi încă un rând.

Într-un final începem să vorbim. Eu aflu că o cheamă Andreea, ea că sunt văduv. Cum sună asta! Mă aşteptam să fugă de spaimă; rămâne însă în faţa mea. Mă ascultă pur şi simplu. După încă două beri încă face asta. Nu a zis nici un cunvant. Eu în schimb, am profitat de situaţie şi i-am zis tot ce mi-a rămas pe suflet. Moartea Mariei pare acum doar un mic detaliu în toată povestea pe care copila o absoarbe cu ochii ei albaştri.

Într-un final mi-am încheiat monologul şi liniştea ne-a înconjurat din nou. Prima ei întrebare a venit la scurt timp.

– Şi totuşi, cum aţi rezistat atât de mult timp? Pare că v-aţi iubit extrem de mult. Cum e posibil? Mie mi se par şase luni prea mult, dapoi douăzeci de ani?

Îmi era imposibil să-i răspund. Ce m-a ţinut lângă ea atât de mult timp? Clar nu au fost copiii. Nici măcar inerţia. Maria avea felul ei de a se reinventa şi de a-mi suporta capriciile. Micile excentricități şi marile abateri de la canoanele impuse. Îmi aduc şi acum aminte privirea ei lipsită de regrete când m-am întors după şapte zile din pribegia mea din deltă fără să-i spun nimic înainte să mă urc în trenul spre Tulcea.

– Pur şi simplu. Ne-am avut unul pe altul şi nimic nu a mai contat. A fost exact ce căutam înainte să-mi dau seama că eu caut ceva. Dansa, era frumoasă, mă înţelegea, nu vroiam ceva mai mult. M-a ajutat, probabil, faptul că atunci când am găsit-o nu căutam nimic. Era altfel prin 90.

– Şi eu caut. Nu neapărat în seara asta, nu neapărat pe tine, dar ar fi atât de fain dacă ar fi cineva cu care să împart aceeaşi poveste.

– Aceeaşi poveste? Ea e sub doi metri de noroi acum. Nu e nici o poveste cu final fericit sau ceva de genul. Ea a murit; eu beau bere cu tine.

– Dar nu ai plecat. Caut pe cineva de lângă care să nu vreau să plec după câteva luni.

– De ce aş fi plecat? Nu m-am plictisit niciodată, şi dacă am făcut-o, mi-a trecut până a doua zi dimineaţă. Îmi plăcea să o ţin în braţe, dar fără să mă obsedeze. Am văzut atât de mulţi prieteni pierzându-se în gelozii ieftine. Am avut fiecare spaţiul său. Fără încredere nu am fi rezistat cu siguranţă. Cred că dacă ar fi să o compar cu ceva, relaţia noastră a fost că cea pe care o am cu berea. Nu mă plictisesc de ea chiar dacă o beau în fiecare seară. Aş putea trăi fără ea, dar nu are sens. Da, am câteva kilograme în plus din cauza ei, dar mai e mult până ajung la o sută. Beau în medie şase pe zi, dar nimeni nu ar putea să mă numească alcoolic. Dacă luam antibiotice puteam să plec în delegaţie o săptămână fără să ne facem griji că vorbim doar foarte puţin o dată la câteva zile. Au mai fost seri sau dimineţi în care mi-am spus că nu mai beau niciodată, dar la şase o luam în braţe şi îi sărutam fruntea. Da, mi-e dor de Maria, dar nu e vina mea că a plecat. Dacă doctorul îmi zice că o să-mi moară ficatul, o să beau apă plată cu lămâie de acum.

– Să mai bem o bere pentru asta!

Pur si simplu

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 26, 2014 @ 21:01

Acum cativa ani, cu cateva zile inainte de ziua mea,  ma uitam peste lista cu invitati si jubilam. Urma sa fie prima aniversare in care aveam langa mine 11 tipe cu care am facut sex. Pe 10 dintre ele le penetrasem, cu a 11-a facuse-m doar sex oral. Nu conta; era un moment important pentru mine. Eram un politehnist care urma sa daseze in aceiasi seara cu 11 tipe pe care le-a vazut dezbracate si care i-au oferit cel putin o felatie. Cand a venit seara de 11 nu au venit decat 10 din ele. Erau totusi 13 tipe ale caror sani le-am sarutat, dintr-un total de 20 de oameni cu care imi sarbatoream ziua. Eram implinit.

O strangeam in brate si ma gandeam la lista care mai avea un singur rand ne taiat. Ea avea 35 de ani, isi impingea sanii in pieptul meu iar eu nu mai trebiua decat sa fac sex cu o asiatica, sau negresa, ca sa bifez totul. Cu un an in urma am primit un blowjob de la o australianca dar nu se numara ca si “sex cu o straina”. Cu tipa pe care o tineam in brate am bifat “o femeie cu cel putin zece ani mai in varsta”. Pana in momentul acela eram mandru de toate cele bifate: de numarul lor, de cate in acelasi timp, de primul sex in public, de primul anal, de lift, de cate orgasme a avut intr-o singura seara.

Intr-o seara, gandindu-ma la ziua ce urma, mi-am dat seama ca mi-as putea depasi, a doua zi, un record pe care l-am ignorat pana atunci. Dimineata urma sa fac sex cu prietena mea, as fi sunat apoi la bitou sa spun ca sunt blonav si mi-as fi continuat ziua in pat. Asa am si facut. Pana la 6 cand s-a terminat ziua de munca facusem sex cu alte 4 tipe. Cate una la fiecare doua ore, dupa ce a plecat iubita mea spre birou. M-a mirat pana si pe mine eficienta de care am dat dovada. O data la doua ore incercam sa strang orice fir de par incriminator. Seara, cand am tinut-o in brate din nou, eram epuizat dar nu eram sigur daca ar trebui sa fiu si entuziasmat sau nu.

Aseara insa, a fost mult mai complicat decat atat. Nu a mai fost vorba de liste, obsesii sau recorduri. Am luat-o in brate, am strans-o puternic la piept si mi-am adus aminte de ce-mi doream cu 15 ani in urma. Nu ma gandeam la locuri, numere, procente. Imi doream doar sa tin in brate pe cineva pe care sa iubesc si care sa ma iubeasca. Suna copilaros, si era. Nu-mi doream sa fut doua virgine asiatice intr-o padure din Vietnam; imi doream sa gasesc pe cineva care sa ma inteleaga si sa ma suporte in bratele ei.

Aseara mi-am dat seama ca sunt acolo, cu sau fara vaginul, nascut in Africa, penetrat.  

Final de 2013

Filed under: Personal — Gelu December 28, 2013 @ 16:38

Acum un an scriam despre berile din 2012; acum mi-e greu sa spun prea multe despre 2013. A fost un an ciudat. Am scris extrem de putin, in ciuda cursului de Scriere Creativa de la inceputul anului; nu am mai alergat aproape de loc; am fost foarte ne singur; am iesit doar o data din tara (cele cateva ore petrecute in Cernauti nu se prea pun); am iubit si am fost iubit.

La inceputul anului mi-am facut o lista de obiective pentru anul asta. Am reusit sa o pierd a doua zi si sincer chiar nu stiu ce era pe ea. Oare am indeplinit ceva din ceea ce mi-am propus intr-o noapte de betie? Putin probabil. A fost un an fara mari realizari dar simt ca acum, la sfarsitul anului, sunt mai linistit ca niciodata. Tocmai am recitit ceva ce am scris la inceputul anului si mi-am dat seama ca ma indepartez, cu fiecare zi ce trece, de cabinetul unui psiholog. Nu prea imi mai este frica de fericire, aproape ca m-am obisnuit cu stransul in brate dimineata.

Anul asta am agatat cele mai putine tipe; aproape nici una. Am avut parte de cele mai putin dubioase povesti; am imbratisat normalitate cu relativ putine regrete. Am incercat de cel putin doua ori sa evadez in cautarea celui pe care mi-l aminteam din trecut dar fara nici un succes. Incep sa cred ca e un lucru bun. Am continuat sa vin singur in Argentin cu cate o carte dar doar pentru a citi. Nu mai cautam povesti sau drame, nu vroiam decat sa citesc intr-o atmosfera familiara. 

In ceea ce priveste 2014, putine sunt de spus. Nu vreau decat sa pot sa spun ca mi s-a indeplinit dorinta din 2004 cand intrebat, la final de clasa a 12-a, ce vreau sa fac peste 10 ani am raspuns simplu: “Peste 10 ani vreau sa ma simt bine in pielea mea!”; lucru pe care vi-l doresc si voua.

Prima oara

Filed under: Personal — Gelu December 26, 2013 @ 23:18

Acum 10 ani eram pentru prima oara intr-un club in Bucuresti si am vazut o tipa cu ochi albastri, extrem de timida, care era in cautarea unui suflet pereche. Asa eram si eu. Cu ochii albastri, uni ar spune ca verzi, in cautarea unei iubiri vesnici. M-am apropiat de ea si am incercat sa o conving ca sunt ceea ce cauta. Eram cel care o intelegea si cel care ii va oferi linistea de care are nevoie.

Acum 5 ani eram din nou in Club A si o tipa mi-a zambit, bagandu-si coapsele in mine. Am ignorat-o si am continuat sa dansez de unul singur. Ea se uita cu ochi dulci la mine in timp ce eu asteptam la coada ca sa ma pis. Inevitabil, fara sa pot sa ma impotrivesc, m-am culcat cu ea. Am auzit ca nu poti refuza astfel de ocazii asa ca nu am facut-o nici eu.

Acum trei ani eram in metrou si niste ochi albastri au ajuns la mine. I-am privit cu insetare timp de trei statii,  pana cand ea s-a ridicat pregatindu-se sa coboare la Politehnica. M-am ridicat si am urmat-o. Fundul ei imi spunea ca ea ar putea fi urmatoarea mea relatie, ca ar putea fi fesele pe care as putea sa le despart in urmatoarele luni. S-a terminat undeva pe la Apaca. A intrat printr-un coridor plin de caini, eu nu eram dispus sa o urmez.

Acum un an o tipa timida mi-a zambit intr-un Mega Image. Ea isi cumpara niste somon, eu niste cutii de Timisoreana. Am asteptat-o la iesire sperand ca putem combina cele doua cosuri intr-o poveste ce nu poate fi redata nepotilor. I-am luat sacosa, i-am spus ca sunt Gelu si am continuat sa pasim impreuna spre trecerea de pietoni. S-a facut verde si am mers in directii diferite.

Acum zece minute am ramas blocat intr-o privire inocenta. Eu ma uitatam in felul meu; ea ma privea ca si cum nu s-ar fi descoperit inca pacatul. Am invartit-o de doua ori in jurul ringului. In mod normal as fi vrut sa-mi cladesc un regat in jurul privirii ei, sa o rapesc pentr-o vesnicie, sa o invat ce dulce e bolnavul din oameni si ce frumos e sa pacatuesti regeste. Acum  nu-mi doream decat sa-mi faca o felatie la baie ca sa ma pot intoarce cat mai repede la regina de acasa.

<<< Previous Page - Next Page >>>