M-am asezat la geam si intrebandu-ma despre ce sa scriu mi-a venit in minte un comentariu pe care l-am facut la statusul unui coleg care anunta ca a stabilit data nuntii: “Ardeti recoltele si otraviti fantanile”. Asta la o secunda dupa ce mi-am dat seama ca as putea scrie despre pauzele de care probabil ca avem nevoie intre doua povesti de dragoste. Sincer, nu stiu ce legatura are incedierea recoltelor cu vreo una din cele doua: casatoria sau despartirea de cineva care ti-a fost alaturi.
Arsul si otravitul aveau loc, asa ni s-a zis, inainte ca fortele cotropitoare sa ajunga pe pamantul tau facandu-le astfel viata mult mai grea. Dupa ce ii invingeai urma sa cultivi alte recolte si sa sapi alte fantani. Are sens. Ce legatura ar putea avea insa cu ritualul prin care trecem, sau ar trebui sa trecem, dupa fiecare despartire inainte sa fim in stare sa construim o noua poveste care sa ne aduca spre, cel putin asa speram mereu, un vesnic happy end? Nu vorbim despre distrugerea celui care ne-a facut sa suferim ci de distrugerea propriilor surse de supravietuire. Nu are sens. Sau cel putin asa am crezut pana acum. Pana de curand dupa fiecare despartire ma trezeam intr-o noua relatie, in cautarea unor noi momente de fericire fara sa trec prin purgatoriul flacarilor care sa ma forteze sa refac proviziile. Nu imi otraveam fantanile dar imi potoleam setea, fara sa imi dau seama, cu apa otravita care m-a adus in punctul de a spune “Stop”. Era mai simplu asa.
Poate ca totusi e nevoie sa refacem de la zero sursele de apa si hrana ca sa nu ajungem in acelasi punct. Ne e greu sa facem asta daca nu suntem fortati de lipsa lor. Vom fi mereu tentati sa iubim la fel si sa ne intoxicam povestile cu amintirile frumoase ce au supravietuit unei relatii care nu a reusit sa ne implineasca daca nu ardem de la radacina trecutul care risca sa ne otraveasca fara sa o realizam. Asta insa nu e nici pe aproape usor. Te trezesti stapanul unor pamanturi care nu mai sunt prielnice unei vieti tihnite dar pe care esti nevoit sa supravietuiesti pentru ca in viitor sa fii din nou fericit.
Ce facem insa in momentul in care ne trezim singuri si gradina in flacari? Unde ne retragem ca sa ne fie usor sa supravietuim? E nevoie sa supravietuim ca sa ajungem intr-un final completi. Ne retragem in munti? Fugim la vecini? Stam intr-un colt si ne plangem de mila? Probabil ca oricare din solutiile enumerate sunt bune atata timp cat constientizam care e scopul final: sa fim fericiti o vesnicie, nu doar alinati pe moment.
Articolul asta nu pare scris de tine. Hmm …
E de bine sau de rau? Sau cel putin altfel… 🙂
E mai curat scris, e ok.
Mie imi place de tine cum te stiu deja de ani buni – imprastiat, haotic, iresponsabil, un pic vulgar, direct, uneori enervant 🙂
Postarea asta nu suna a tine. Si nu imi dau seama daca ai cautat sa fie asa, daca te chinui sa te schimbi, daca crezi ca te-ai schimbat sau daca … chiar te-ai schimbat. Concluzia cel putin, nu suna deloc a tine, mai ales ca e scrisa generalist: “ce facem”, “ne retragem”. E ca si cum te-ai chinui sa te integrezi cu un final la care s-ar asocia si altii. Nu e concluzia ta, e concluzia a ce ai vrea sa fii.
Nu inseamna ca e bun sau rau pentru ca nu e treaba mea sa judec asta. Doar ca nu te recunosc in textul asta, asa cum nu te-am recunoscut nici in ultima relatie (de care stiu eu). Spuneai ca ti-e bine acolo, ca vrei sa fii acolo, iar eu ma uitam la tine si nu-l gaseam pe Gelu.
Daca e un comentariu prea personal sterge-l, te rog. E doar o parere.
Andreea, mersi de feedback! 😉
Dupa cum am spus la inceput “metafora” folosita a fost din prima fortata; de obicei incep sa scriu despre ceva si restul vine natural. De data asta m-am fortat sa explic ceva ce “m-a lovit”, nu a fost natural scris.
Cat despre celelalte comentarii ale tale… probabil ca ai dreptate 🙂