Saptamana asta termin ultimul curs de Scriere Creativa la care o sa merg vreodata. E doar al doilea, al treilea daca-l numar si pe cel de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala, dar deja e prea mult. Am cunoscut oameni interesanti si am invatat multe dar simt ca-mi omor o pasiune. Am ajuns azi, pentru prima oara, sa vreau sa fug din Argentin ca ma deprima. Pana acum ma retrageam aici pentru a scapa de cei din jur si pentru a fi singur cu cartea si cu tastatura asta si am ajuns sa numar virgule si sa recitesc pentru a 5-a oara un paragraf scris ca sa vad daca textul pare sau nu fortat, daca e prea explicit sau daca serveste asa cum trebuie concluzia ce trebuia trasa dupa ce Chivu a terminat de citit cele cateva mii de semne. Veneam aici sa fiu singur cu gandurile mele si am ajuns sa fug de ele.
Ultima tema pentru care trebuie sa scriem ceva are ca tema sexul. Atat, nimic mai mult. Ati crede, pe buna dreptate, ca asta ar fi cel mai simplu lucru de scris pentru mine. Unul din doua texte de pe pagina asta ating tema asta cu sau fara voia autorului. Adica a mea. Textul efectiv l-am scris in doua reprize. Initial am vrut sa iau unele din sutele de texte pe care le-am scris deja pe tema si sa-l resciu, incercand sa ma folosesc de tot ce am invatat in ultimele 2 luni, dar am vrut sa fie altceva. S-a adaugat pe deasupra presiunea unor ultime teme total ratate, de asta nici nu le-am publicat pe blog, transformand placerea scrisului intr-o munca mai chinuitoare decat crearea unor documente stupide la birou. Daca vreti sa va transformati o placere intr-un chin, incercati sa deveniti mai buni in a face asta. Se aplica la orice: scris, dansat, alergat, desenat sau sex (ce arata, fara voia mea, si textul la care am tot lucrat).
In pauzele dintre scris sau corectat am citit ultima carte a tipului care-mi va judeca textul: Trei Saptamani in Himalaya de Marius Chivu. Acum cateva saptamani in timpul unei beri de dupa curs i-am spus, ca un corporatist ce sunt, ca mi se pare ciudata atentia care i s-a dat cartii tinand cont ca o experienta similara o poate simti oricine dupa ce-si introduce datele cardului pe site-ul unei agentii de turism. Citind insa povestea unui Nepal pe care, intr-o oarecare masura, l-am descoperit si eu acum un an, mi-am dat seama ca e mai mult decat atat. E vorba de poveste. Poate ca si povestea mea si a celor doua luni petrecute in India, si in mica masura in Nepal, ar merita sa fie citita dar pur si simplu nu am scris-o (decat intr-o foarte mica masura).
Scriind textul, ce il voi publica probabil maine, am vrut sa scriu despre sex si relatii si am ajuns sa scriu, fara sa-mi dau seama, despre altceva. Totusi nu asta m-a surpins ci faptul ca dupa 9 ani inca mai am rani care nu sunt cu totul vindecate. Inca imi simt lacrimile cazand pe sanii tipei pe care vroiam sa o iubesc pentru o vesnicie. Desi stiu ca am luat-o fiecare pe drumul lui, nu pot sa nu ma intreb acum, dupa un numar de iubiri in care am crezut, daca nu ar fi fost mai bine sa fiu ca si colegii mei care au iubit mereu aceiasi persoana. Da, sunt un mic erou printre corporatisti, cu toate micile trofee adunate fara voia mea, dar mi-as dori si eu sa pot spune ca jumatate din viata mi-am petrecut-o langa aceiasi persoana. In cel mai bun caz o sa pot sa fac asta la 54 de ani.
Urasc ideea de scris la comada atat de mult incat as sterge toata randurile de pana acum, daca cititi asta clar nu am facaut-o, doar pentru ca mi-am propus sa stau aici in Argentin si sa scriu, din nou, tot ce-mi trece prin degete.
Intre timp o noua bere, si cu mersul inevitabil la baie, au nascut idei ce vor fi pierdute intre nevoia de a scrie un text la comanda si dorinta de a scrie pur si simplu. Cei doi manelisti care dupa un scurt recital au scos un: “In pula mea, sa fim ca niste domni”, si rockerul neinteles cu al lui “Mai bine mergem in Club A ca mirosim si noi o pizda” vor ramane doar cu aceste doua replici, fara nici o poveste in jurul lor.
Intr-o camasa din Delhi imi aduc aminte ca acum un an imi pregateam bagajul pentru reintoarcerea acasa. Tocmai imi cumparasem geanta ce urma sa se dezintegreze a doua zi cand am cunoscut una din putinele persoane despre care nu am fost in stare sa scriu (ma opresc pentru o clipa pentru ai spune ca a trecut un an de cand am intrat in vorba in Route04-ul din Connaught Place). In perioada asta mi-e adesea dor de simplitatea lucrurilor de acolo, de singuratatea de dincolo de Skype, de praful de pe strada si de imbrancelele pentru o bere.
Nu vreau sa spun nimic si e atat de placut sentimentul. Am vrut sa scriu si am scris asa ca acum o sa public pur si simplu, fara nici o editare. Ca asta inseamna sa iti placa si atat.