Acum aproape 5 ani vă povesteam o întâmplare de acum 11 ani. Am fost întrebat dacă e o poveste sau o povestire, dacă chiar m-am întâlnit cu Stăpânul Umbrelor. Ar fi simplu să spun „NU”. Ar fi cel mai simplu lucru pentru a-mi dovedi integritatea capacităților mele mentale. Sincer însă, chiar nu știu. Umbrele au stat în toți acești ani în urma mea și mi-ar fi imposibil să mă dezic în totalitate de ele. Trăiesc însă într-o lume atât de reală și concretă, încât mi-aș pune singur cămașa de forță în momentul în care aș spune că „Da, ele există!”. Ele se află acolo, la granița dintre realitate, vis și nebunie, și eu nu am ce să fac în privința asta. Arunci un bulgăre pe un versant înzăpezit și avalanșa care se naște nu mai ține de tine sau de mica sferă de zăpadă pe care ai aruncat-o.
M-am tot gândit la ele în anii ăștia de normalitate, dar am încercat mereu să mă dezic de nebuniile de copil îndrăgostit de iubire. Geneza era departe de mine. Eu trebuia să dansez, să testez, să penetrez și să codez. Puteam să aberez din când în când, dar nimic care să iasă din granița normalului. Aseară însă, ceva m-a pus pe gânduri:
Mă gândeam că dacă îmi omor umbra, totul o să fie bine.
Un simplu citat din Murakami. Cu siguranță, altă umbră. Ce legătură să aibă umbrele mele din Bucovina cu umbrele unui bătrânel din Japonia? Le despart atâtea mii de kilometri și aparțin unor culturi atât de diferite. Dar totuși, oare nu mi-ar fi fost mai bine în toți acești ani dacă îmi omoram pur și simplu umbra? Cu siguranță mi-ar fi fost mult mai ușor dacă mă trezeam la un moment dat și aș fi țipat cât să audă toată lumea: „Aveai 15 ani! Încă mai credeai în Moș Crăciun! Nu există umbre, nu există căcatul de suflet pereche. Du-te și fute-o chiar dacă te iubește mai mult decât tu pe ea.” Ar fi fost simplu. Cred că mi-aș fi permis să fiu fericit.
M-am tot trezit având visuri umede, gândindu-mă că acum aș fi împins un cărucior prin Carrefour dacă ar fi contat mai puțin tonul vocii în discuțiile cu străinii, căștile handsfree, scârțâitul maxilarului, ieșirile nervoase în fața tipei de la garderobă, blugii rupți în genunchi sau pur și simplu moartea fluturașilor. Dar au contat. Simt că îmi caut umbra cu atât de multă disperare, încât nu mă bucur de micile momente aducătoare de fericire.
Și dacă aș omorî-o și eu, atunci ce? M-aș transforma peste noapte într-un om care se simte bine în pielea lui? Nici măcar nu a fost asta vreodată problema. „Problema” a stat mereu în pielea celorlalți (cum o percep). E atât de greu oare să mă trezesc la un moment dat și să-i spun: „E dimineață!”?