Insemnari

Regasirea

Filed under: Din viata — Gelu March 7, 2013 @ 18:16

S-a urcat în metrou și era stresat pentru că ura să întârzie. Îi înțelegea pe oamenii care nu ajung la timp și pe care trebuia să îi aștepte, dar i se părea de neiertat să facă pe cineva să stea singur în fața stației de metrou mai mult de 5 minute. S-a așezat pe unul din puținele scaune libere și a început să-i scrie un mesaj prietenei cu care urma să meargă la concert, spunându-i că o să întârzie vreo 10 minute. Se simțea atât de vinovat că nu a luat în calcul faptul că la ora aceea metrourile circulau la un interval de 10 minute, încât nu a observat-o pe tipa care s-a așezat în fața lui la următoarea stație.

Cu câteva minute înainte de destinație i-a observat chipul, ochii cu mărgele verzi și mai ales părul creț. Ea se uita în telefon și părea la fel de absentă ca și el. Privirile li s-au intersectat pentru câteva clipe, dar fiecare a trecut peste asta ca și cum ar privi un alt călător. Când el s-a ridicat să coboare ea era din nou cu privirea în telefon. Oricum el era prea preocupat să-și ceară scuze că a întârziat, iar ea încă îi scria unei prietene că nu poate să vină la concertul la care trebuiau să meargă împreună. Răspunsul prietenei a venit imediat: “Stai liniștită! Am găsit cu cine să merg. Întârzie, dar o să ajungă imediat.”

Timpul a trecut peste el și acum își caută fericirea la mii de kilometri distanță. Cea pentru care venise până în Anglia pierduse autobuzul, așa că trebuia să ajungă singur pâna la ea. În cele câteva ore dinainte de a-și continua călătoria care să îl ducă la noua lui obsesie, a cumpărat niște flori și a privit-o obsedant pe o tipă care stătea în aceeași stație. Ceva părea familiar la ea, dar cu siguranță se înșela ținând cont de rucsacul ei cu Szighet și acel aer unguresc care o înconjura. Oricum nu se cădea să se uite la alte tipe în timp ce fericirea îl aștepta după un drum de doar două ore. Și-a zis să ignore tipa cu mărgele verzi în ochi și așa a facut. Ajuns în autobuz, s-a așezat pe una din multele banchete goale și a început să citească o carte oarecare de la Polirom.

Citeste in continuare…

Despre 1 Martie cu intarziere

Filed under: Din viata,Personal — Gelu March 4, 2013 @ 14:19

Acum cateva nopti, cu cateva minute dupa miezul noptii, in baia unui club din centru un tip a exclamat: “Porti martisor!!!”. I-am raspuns cu un sec “Da” dar el a continuat: “11? Ai 11 Ani sau te-ai nascut pe un 11?”. Secul adevar, m-am nascut pe un 11 si purtam un martisor din ceramica, multumesc Andreea, pe care sta scris 11. “M-am nascut pe un 11” si am mers sa-mi continui dansul pe ring. La putin timp dupa asta mi-a cazut martisorul pe jos. Din fericire pe acesta l-am recuperat. Nu acelasi lucru pot spune de primul martisor din Gura Humorului pe care l-am primit in ultimii 8 ani. Cand am mers sa-l recuperez pe cel din urma tipa care l-a gasit mi-a raspuns foarte sec: “L-am aruncat. Credeam ca e un martisor oarecare si nu credeam ca ar putea fi ceva special pentru tine!”. Nu am avut ce sa comentez, traim totusi intr-un timp in care snurul cu alb si rosu, mai ales primit de un tip, nu are cum sa insemne ceva.

Ieri am vorbit cu Claudiu, nepotul meu de 5 ani, care era foarte mandru ca a primit 7 martisoare. Doua erau de la mama si bunica lui, dar mai ramaneau 5 primite de la fete de aceiasi varsta ca si el. I-am inteles mandria din glas. M-am regasit in ea. In decursul anilor dinainte sa ma mut in Bucuresti 1 Martie era o zi mai mult decat speciala. Insemna o confirmare sau o infirmare a capacitatii mele de a atrage fete. De cele mai multe ori o infirmare. Aproape in fiecare an era cineva de care imi placea, intr-un fel sau in altul, care nu isi infingea boldul in puloverul pe care il purtam.

Eram prin clasa a 11-a cand ea se indrepta spre caloriferul de care ma rezemam. Purta un martisor in mana si eram convins ca intr-un final ceea ce visam de ani de cateva luni se va implini: va recunoaste ca si ei ii place de mine. Era vorba de Irina, fica profului meu de biologie. Mai avea cativa metri pana la mine cand prietena ii cea mai buna a alergat inspre ea si i-a zis ceva care a facut-o sa se intoarca. Asa am ramas si anul acela fara martisor de la tipa de care imi placea la inceputul de primavara.

Anul acela a fost totusi un an bun. Pe ultima pagina a unui caiet studentesc de matematica aveam o lista de aproape 30 de nume de fete de la care am primit martisor si carora trebuia sa le iau cel putin o ciocolata peste o saptamana. Pe vremea aceea era o povara destul de mare pentru finantele mele dar falsul sentiment de recunoastere din partea tipelor din celelalte clase merita si ultimul meu leu din portofelul extrem de subtire.

Intre timp am ajuns in Bucuresti unde, dupa cum bine stiti, fetele sunt cele care primesc martisoare. In primul meu an aici m-am tinut cu dintii de traditia Bucovineana si nu am vrut sa ii iau martisor prietenei mele de atunci desi stiam ca ea o sa-si calce pe “obiceiuri” si o sa-mi ofere un snur cu alb si rosu. Nu a fost foarte incantata ca nu am facut si eu acelasi lucru dar intr-un final a inteles ca e important pentru toti bucovinenii sa respecte cu strictete traditiile. Asta pana cand un consatean de-al meu, stabilit si el in Bucuresti, a venit si i-a adus un martisor si un buchet de flori. Mi-am luat revansa pe 8 Martie dar atunci mi-am dat seama ca uneori micile bucurii ale altora ar trebui sa fie la fel de importante ca si ale mele.

Despre pietre

Filed under: Din viata — Gelu February 26, 2013 @ 10:28

Strabateam aproape inconstient strazile inguste din Kathmandu cand am dat peste un batran care vindea pietre. Pietre si atat. Gramajoare adunate, dupa spusele lui, de la poalele Himalayei. Erau 10 sau 15 rupee. Mi-am luat si eu o punga cu gandul ca imi voi pacali prieteni care nu isi doreau magneti de frigider spunandu-le ca le-am strans chiar eu de la mii de metri inaltime. Mi-am pus punga de pietre rosiatice in buzunar si am continuat ratacirea care ma conducea cu propria vointa.

Uneori as vrea sa fiu si eu asa. Sa treaca toate lucrurile deasupra mea si eu sa raman. Ca pietrele celebrului cantec scris de acel cantautor a carui nume imi scapa. Poate voi puteti sa fiti asa dar eu nu pot. Mie imi pasa cand o tipa la care nu tin pare fericita langa cineva care nu sunt eu. Nu sunt atat de inconstient incat sa nu-mi dau seama ca daca nu m-au sarutat pe mine au tinut piept torentului degeaba.

Aveam 11 ani cand cautam pietre sub pietre si le duceam intr-un loc mai sigur ca sa le ascund sub alte pietre. Asa vad lucrurile acum intr-un mod simplificat in incercarea mea de a lua in deradere ce faceam inainte sa ajung la pubertate. Privind obiectiv nu faceam decat sa caut bucati de marmura sub muntii formati din placi de beton aflati pe malul Moldovei si sa le ascund sub pietrele desprinse din temelia unei cetati neterminate pe coastele Obcinilor Bucovinei. Era comoara pe care o ascundeam pentru a fi folosita atunci cand urma sa fiu nevoit sa fug de lumea care nu imi intelegea nevoile. Atunci era vorba de o comoara nepretioasa pe care o salvam din mainile celor care nu intelegeau. Nu intelegeau si atat! Nu conta ce.

In cel mai mic buzunar al rucsacului pe care il port mereu in spate am de ceva timp un mic cristal a carui provienienta mi-e total neclara. Presupun ca l-am primit ca si suvenir de la o prietena care a fost intr-o calatorie mai exotica, ca si raspuns la pietrele din Nepal, dar la fel de bine ar putea fi doar o piatra culeasa de mine de pe jos. Acum muchiile ei drepte lucesc langa tastatura in lumina crasmei in care ma aflu si nu transmit nimic. E vorba doar de o piatra care luceste din cand in cand si care in rest pare murdara si fara sentimente.

Le cautam sa fie cat mai netede si cat mai subtiri. Credeam ca asta e cheia succesului, ca asta ma va face sa fac cat mai multe broaste pe luciul de apa in fata caruia ma aflam. Credeam ca tine mai mult de forma pietrei pe care o aruncam decat de tehinca pe care o foloseam atunci cand ii dadeam drumul din mana. E atat de usor sa cauti perfectiunea in ceea ce te inconjoara decat sa arunci mai tare sau cu un alt unghi.

Unele sunt aruncate in Dambovita sau in Moldova. Altele ajung sa fie batatorite de petrecaretii aflati in cautarea relatiei perfecte, altele sunt purtate ca si talismane dar marea lor majoritate se afla acolo unde le este locul si nu se clintesc chiar daca e vorba de un rasarit in Vama sau de un apus peste Everest. Pietrele sunt pietre iar noi suntem doar oameni.

Pierderea si regasirea romantismului

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 11, 2013 @ 21:58

Cu o saptamana inainte de a implini 18 ani mi-am dat seama ca eu defapt nu vreau decat sa fiu altfel. Nu vreau sa fiu tipul care sta intr-un dulap atunci cand sotul sau prietenul tipei se intoarce acasa mai devreme. Eu vroiam sa iubesc sincer si pana la capat. Fara compromisuri. Pana una alta eram cocosat intr-un dulap pentru ca tatal tipei s-a hotarat sa o viziteze la camin in dimineata aceea de martie. Incercam sa stau cat se poate de nemiscat in timp ce intreaga mea viata romantica, inexistenta spun cu ochii de acum, imi trecea prin fata ochilor imagindu-mi ca totul se va sfarsi in momentul in care imensitatea de 2 metri si 150 de kilograme ma va scoate din dulap.

Nu m-a scos el dar am iesit un alt adolescent. Nu mai vroiam sa fiu altfel, vroiam ca daca tot intru in dulap macar sa ma bucur de iubire ne platonica inainte sa ma ascund. Sa am de ce sa-mi fie rusine. Ce rost avea sa ma ascund daca tot nu facusem nimic? Asa am inceput sa uit putin cate putin de toate ideile romantice care-mi scaldasera pubertatea. Le respectasem prea mult pe tipe pana atunci in incercarea mea de a-mi proteja imaginea de copil cuminte, mai trist e ca chiar eram, mai ales ca ele nu vroiau respectate. Cel putin nu in sensul in care o faceam eu. Nu vroiau sa fie special, se multumeau ca cineva sa le mangaie sanii in timp ce le spune citate din Nopti Albe de Dostoievski.

Povestea cu Nicoleta s-a terminat dupa o saptamana dupa ce hotarat sa imi pierd virginitatea, pentru a marca schimbarea, m-am lovit de o bariera pe care nu am putut-o depasi: creerul si alte parti anatomice s-au decis sa-mi refuze erectia de care aveam nevoie pentru a depasi pragul mai mult sau mai putin simbolic. Am ajuns ca in relativ scurt timp sa ma intalnesc cu majoritatea “fostelor” si sa fac pasul pe care nu am fost in stare sa-l fac inainte. Ne-am intalnit, ne-am sarutat, ne-am mangaiat, m-am jucat cu sanii lor si ne-am despartit. Iar si iar.

Dupa o seara magica cu cineva foarte special pentru mine m-am hotarat sa ma schimb din nou. Mi-am dat seama ca ii datorez copilului de 12 ani, care visa sa salveze printese, sa incerc sa fiu acel om. Nu vroiam ca prima oara cand penetrez pe cineva sa se intample din acelasi motiv din care m-am sarutat prima oara: sa scap de un complex, sa arat ca si eu sunt in stare de asta. Vroiam sa fie special asa ca mi-am gasit o printesa care credeam ca merita salvata. Nu stiam de ce o salvez dar ma bucur ca m-am decis sa fac asta. Am fost fericit, implinit si fidel dragostei ce i-o purtam. Ca orice lucru bun, s-a terminat. Nu aveam ce sa regret asa ca am incercat in continuare sa-mi calaresc calul alb pe care m-am cocotat.

Am iubit din nou la fel de sincer dar nu renuntasem la calatoria mea in cautarea fluturasilor eterni asa ca la un moment dat am luat-o pe drumuri separate ca sa obtinem asta. Inca nu scapasem cu totul de micile mele complexe sexuale dar contau pentru mine mult mai mult romantismul si atingerile firave de dimineata. Asteptam sa fiu iubit din nou dar fara sa-mi arunc limba si penisul in prima gura care ar fi dispusa sa le primeasca.

Am intrat in camera putin abatut in momentul in care colegii mei de camera jubilau, poate chiar si juisau, in jurul monitorului. Cand m-au vazut ca am intrat l-au intors ca sa pot vedea si eu. Era un clip cu prima tipa pe care am sarutat-o cu ani in urma. Primele buze pe care le-am simtit vreodata imi apareau sarutand penisul unui tip gras si cu chelie. Tipul a ejaculat in gura a carei aroma o mai tineam minte, oricat de mecanic a fost sarutul, iar eu mi-am dat seama ca eu sunt un idiot. Eu stateam si asteptam magia sa apara in timp ce altii se fut pur si simplu. Filmuletul s-a sfarsit si eu eram din nou hotarat sa profit de lipsa de limite. Daca cu zece minute inainte vroiam sa-mi folosesc libertatea asta pentru a gasi-o pe Ea, acum nu vroiam decat sa gasesc un numar infinit de ele pe a caror sani sa ejaculez.

Am inceput sa experimentez. Am continuat sa experimentez pana intr-o zi in care m-am trezit singur intr-un pat cu doua tipe. Ma faceau fericit fiecare in felul ei, si mai ales impreuna, dar oricat de incitanta si excitanta mi-a ramas pe retina imaginea cu cele doua incercand sa soarba ultima picatura de sperma ramasa la baza penisului inca erect eu tot nu ma apropiam de gasirea fluturasilor nemuritori pe care ii tot cautam. Le-am privit sarutandu-se sub dus si mi-am dat seama ca e posibil ca experimentul sa fi mers prea departe. Trebuia sa ma intorc in punctul in care fericirea era mai simpla si sexul doar un sinonim al penetrarii care are loc atunci cand faci dragoste cu cea care iti tine fluturasii in viata.

Ardeti recoltele

Filed under: Din viata,Personal — Gelu February 7, 2013 @ 20:26

M-am asezat la geam si intrebandu-ma despre ce sa scriu mi-a venit in minte un comentariu pe care l-am facut la statusul unui coleg care anunta ca a stabilit data nuntii: “Ardeti recoltele si otraviti fantanile”. Asta la o secunda dupa ce mi-am dat seama ca as putea scrie despre pauzele de care probabil ca avem nevoie intre doua povesti de dragoste. Sincer, nu stiu ce legatura are incedierea recoltelor cu vreo una din cele doua: casatoria sau despartirea de cineva care ti-a fost alaturi.

Arsul si otravitul aveau loc, asa ni s-a zis, inainte ca fortele cotropitoare sa ajunga pe pamantul tau facandu-le astfel viata mult mai grea. Dupa ce ii invingeai urma sa cultivi alte recolte si sa sapi alte fantani. Are sens. Ce legatura ar putea avea insa cu ritualul prin care trecem, sau ar trebui sa trecem, dupa fiecare despartire inainte sa fim in stare sa construim o noua poveste care sa ne aduca spre, cel putin asa speram mereu, un vesnic happy end? Nu vorbim despre distrugerea celui care ne-a facut sa suferim ci de distrugerea propriilor surse de supravietuire. Nu are sens. Sau cel putin asa am crezut pana acum. Pana de curand dupa fiecare despartire ma trezeam intr-o noua relatie, in cautarea unor noi momente de fericire fara sa trec prin purgatoriul flacarilor care sa ma forteze sa refac proviziile. Nu imi otraveam fantanile dar imi potoleam setea, fara sa imi dau seama, cu apa otravita care m-a adus in punctul de a spune “Stop”. Era mai simplu asa.

Poate ca totusi e nevoie sa refacem de la zero sursele de apa si hrana ca sa nu ajungem in acelasi punct. Ne e greu sa facem asta daca nu suntem fortati de lipsa lor. Vom fi mereu tentati sa iubim la fel si sa ne intoxicam povestile cu amintirile frumoase ce au supravietuit unei relatii care nu a reusit sa ne implineasca daca nu ardem de la radacina trecutul care risca sa ne otraveasca fara sa o realizam. Asta insa nu e nici pe aproape usor. Te trezesti stapanul unor pamanturi care nu mai sunt prielnice unei vieti tihnite dar pe care esti nevoit sa supravietuiesti pentru ca in viitor sa fii din nou fericit.

Ce facem insa in momentul in care ne trezim singuri si gradina in flacari? Unde ne retragem ca sa ne fie usor sa supravietuim? E nevoie sa supravietuim ca sa ajungem intr-un final completi. Ne retragem in munti? Fugim la vecini? Stam intr-un colt si ne plangem de mila? Probabil ca oricare din solutiile enumerate sunt bune atata timp cat constientizam care e scopul final: sa fim fericiti o vesnicie, nu doar alinati pe moment.

Negul

Filed under: Din viata,Personal — Gelu January 21, 2013 @ 13:28

M-am trezit intr-o dimineata si el era acolo. Era imposibil sa fi aparut peste noapte dar in acea dimineata eram convins ca altfel nu are cum sa fie. Nu sunt cea mai constienta persoana in ceea ce-i priveste propriul corp dar nu avea cum sa ratez monstruozitatea care mi-a aparut pe coapsa dreapta. Acum ca mi-am dat seama de existenta lui ma infricosa gandul ca toata lumea a observat inaintea mea dar le-a fost rusine sa-mi spuna, ca se repeta povestea cu sforaitul.

Am aflat ca sforai acum cativa ani cand a trebuit sa impart o camera de hotel in San Francisco cu un coleg de munca. Nonsalant m-a intrebat dupa prima dimineata: “Stiai ca sforai?”. Nu stiam. Nu mi-a spus nimeni pana atunci. Convins ca e doar in imaginatia colegului le-am trimis mail tuturor persoanelor cu care am dormit in ultimii ani intrebandu-i daca sforai, si daca da, de ce nu mi-au spus. Raspunsul a fost acelasi: “Da, sforai. Nu ti-am zis ca am crezut ca stii!”. Nu stiam si acum ma simteam prost pentru toate noptile in care eu adormeam linistit in timp ce cea de pe partea cealalta a patului trebuia sa-mi suporte concertele nocturne.

Din fericire e putin probabil ca mica bucata de carne de pe coapsa dreapta sa provoace un disconfort similar celor din jur dar niciodata nu am fost prea bun in a intelege persoanele din jurul meu. Poate din cauza asta cu cateva saptamani inainte o tipa de pe plaja nu mi-a raspuns la zambet. Poate ca asa cum eu nu as putea sa ies cu cineva care spune doar aforisme poate exista tipe care nu pot iesi cu tipi pe a carui coapsa traieste o vietate care nu are nici un scop practic. Din momentul in care i-am constientizat existenta ma simteam stingher pe plaja si imi lasam pielea mangaiata doar pana in momentul in care simteam ca e posibil ca degetele sa i se aproprie de zona infectata.

Continuarea aici, pe pagina cursului de Jurnalism Narativ si Scriitura Personala

Imbratisarea perfecta

Filed under: Din viata — Gelu December 23, 2012 @ 21:42

Mi-am petrecut o saptamana in cautarea imbratisarii perfecte. Totul a pornint de fapt cu o dorinta inexplicabila de a fi imbratisat dupa ce am citit o povestioara simpatica. Era prima oara cand imi doream explicit asta si eram convins ca va fi simplu, nu e ca si cum mi-as fi dorit sa gasesc pe cineva cu care sa-mi implinesc nu stiu ce fantezie romantica sau sexuala. Nu vroiam decat o imbratisare si totul ar fi fost bine. Ca in poveste.

In prima zi am mers cu inocenta unui virgin in imbratisari la o persoana draga mie si am imbratisat-o pur si simplu. Ea si-a pus la randul ei bratele in jurul meu si m-a mangaiat pe spate. Am stat cateva secunde asa asteptand ca ceva magic sa se schimbe, ca toti norii sa dispara si eu sa pot sa ma intorc la cautarea unui lucru mai important pe care sa-l caut. Cand am vazut ca nu exista nici un efect m-am desprins, am spus “Multumesc” si am plecat.

A doua zi am simtit aceiasi nevoie si am incercat sa-mi aduc aminte ultimul moment in care am simtit caldura unei imbratisari. Era cu siguranta intr-o dimineata in care ii strangeam trupul dezvelit in brate. Era intr-una din diminetile de dupa. Nu imi doream sa fac sex dar imi doream imbratisarea de a doua zi. Am mers in club si am inceput sa dansez cu necunoscute mai mult sau mai putin ametite. Dupa cateva melodii le spuneam direct: “Hai sa mergem la mine ca sa te tin in brate de dimineata”. Dupa cateva refuzuri mai mult sau mai putin elegante o tipa cu ochi verzi patrunzatori mi-a zambit si mi-a spus “Ok, si eu am nevoie de asta!”. Eram fericit. Nu mai trebuia decat sa trecem peste sexul de rutina. Am terminat amandoi in jumatate de ora si ma pregateam sa-i strang corpul dezbracat in brate in asteptarea imbratisarii de dimineata. Planul nu avea cum sa dea gres dar eu o asteptam dezbracat in pat sa se intoarca de la baie cand a aparut imbracata in fata mea: “Mersi! Aveam nevoie de asa ceva! Ne mai auzim!”. Eram socat. Am incercat sa o conving sa ramana dar nu am reusit. Se pare ca atunci cand i-am zis ca as vrea sa vina la mine sa o imbratisez credea ca zic asta doar ca sa o conving mai usor sa vina pentru casual sex. Ea asta isi dorea si de asta avea nevoie. Si a plecat lasandu-ma cu un sentiment ciudat.

M-am trezit a treia zi si ma simteam inca folosit. M-a mintit. Vroiam sa o imbratisez si a profitat de asta ca sa faca sex. In ciuda a ceea ce s-a intamplat cu o seara inainte inca credeam ca asta era solutia pentru mine: o imbratisare de dimineata. De data asta nu mai puteam risca si in plus exista sanse mai mari pentru o imbratisare de poveste dupa o noapte de facut dragoste decat dupa o seaca partida de sex mecanic. Asa am ajuns sa mangai si sa acopar cu sarutari o perpetua iubire. Nu ma mai bucurasem de atingerile ei de mult desi ne placea de fiecare data la fel de mult sa ne iubim. Penetrarea efectiva nu a existat dar printre mangaieri si rasuflari caldute am adormit unul in bratele celuilalt. Am visat toata noaptea dimineata ce urma sa vina. Si a venit si imbratisarea mult asteptata. A fost calda si ca o gura de oxigen. Dar nu era ceea ce cautam. Avea intimitate, avea dragoste, avea atingere, avea… Avea de toate si totusi nu era completa.

In a patra seara am ajuns singur in Argentin. In mijlocul ierni era plin asa ca la masa cu mine a poposit o necunoscuta. Mi-am lasat cartea jos si am inceput sa vorbim despre nimicuri, in principiu despre ce mai citim fiecare si locurile pe care le-am vizitat. Nu stiam cum o cheama cand i-am povestit de epopeea mea de cautare a imbratisarii izbavitoare. In momentul acela s-a ridicat si si-a pus bratele in jurul meu si al scaunului pentru cateva zeci de secunde. Era cea mai calduroasa si calma imbratisare din toata saptamana. S-a retras, m-a sarutat pe frunte si a plecat dar a lasat un sentiment de bine.

A cincea zi m-a gasit cu aceiasi dorinta fierbandu-mi prin vene. De data asta nu mai aveam nici un plan. Rataceam pur si simplu pe strazi fara sa astept sa se intample ceva anume. Ma uitam la oameni, admiram cladirile si strazile, incercam sa ma pierd pur si simplu. Dupa un colt inzapezit am zarit pe cineva pe care nu mai vazusem de cel putin trei ani. Nu mai stiam sigur cum o cheama dar o data ce privirea ei a intalnit-o pe a mea ne-am zambit si am mers unul spre celalalt. Am intrat in primul loc cald pe care l-am intalnit si incercam sa ne dam seama fara sa ne vorbim de ce s-a petrecut ruptura dintre noi. Nu conta asta atat de mult dar era singurul lucru care putea umple linistea. Dupa ce ne-am dat seama ca nu vom gasi un raspuns, in nici un caz daca nu incepem sa ne spunem ceva, am inceput sa vorbim despre “apocalipsa” ce urmeaza sa vina. Radeam de asta cand m-a intrebat daca am vazut “Caut prieten pentru sfarsitul lumii”. Desi nu i-am spus de cautarea mea si ea nu avea nici o legatura cu filmul am mintit-o si i-am spus ca nu l-am vazut si ca singurul motiv pentru care am crede in “apocalipsa” ar fi doar ca sa ne simtim speciali ca facem parte din “ultimii”. Am mai discutat despre alegerile pe care le facem in viata si cat de selectiva ne este memoria in functie de ce cautam la un moment dat si apoi ne-am ridicat si am plecat. M-a imbratisat la coltul la care ne-am intalnit si a plecat. A fost o imbratisare cu o aroma speciala, aroma tututor bratelor pe care le-am lasat sa plece fara sa fac nimic ca sa le pastrez.

Inca tulburat de toate amintirile lasate sa moara in a sasea zi stateam pe un peron inghetat. Mintea imi galopa in gol cand langa mine s-a apropiat o copila care mi-a zis din prima: “Poti sa ma ajuti te rog si pe mine? Nu vreau o tigara sau bani de bere, nu vreau decat o imbratisare! O caut de aproape o saptamana!” Surprins m-am intors spre ea, i-am zambit si am luat-o in brate. Nu stiu daca pe ea a ajutat-o dar mie mi-a adus aminte faptul ca unele lucruri nu trebuie cautate, ele trebuie sa se intample pur si simplu. Nu era ceea ce cautam eu dar macar m-a facut sa-mi dau seama ca atata timp cat caut nu am cum sa gasesc ceva atat de mistic. Ne-am dat drumul si fiecare a pornit spre alt capat al peronului.

Intr-a saptea zi am renuntat la orice fel de cautare, am stat linistit acasa si m-am uitat la peretele alb aproape toata ziua. Pe seara m-a sunat o prietena draga si mi-a spus ca ii este dor de mine. Ne-am intalnit si m-a imbratisat cand m-a vazut abatut. Nu mai cautam nimic asa ca m-am bucurat pur si simplu.

Berea de peste an

Filed under: Din viata,Obsesii,Personal — Gelu December 19, 2012 @ 14:12

Pentru mine 2012 s-a terminat acum mai bine de o luna asa ca aflat intr-o zona atemporala am timp sa ma gandesc la anul care s-a terminat dupa 11 luni.

Pe 1 Ianuarie la 4 dimineata eram la geamul din Oktoberfest cu un Skol in fata si eram mandru ca nu mi-am dorit nimic pentru mine pentru anul care tocmai incepea. Tocmai trecusem peste prima mea cearta mai serioasa si inca eram alaturi de ea si ma gandeam ca e un semn bun ca poate anul asta voi reusi sa repar mai multe lucruri decat arunc. Nu prea conteaza ce s-a intamplat pana la urma, conteaza sentimentul acelei primi guri de bere dupa ce am dat noroc pentru un an in care sa fim naturali. O prima bere intr-un loc vesnic.

A urmat un Ursus intr-un loc nou alaturi de cineva care promitea atat de multe. Era locul nostru de evadat in care sa ne gasim pe noi departe de micul univers devenit prea confortabil. Gustul putin amarui aducea o serie de promisiuni de care vroiam sa ma tin cu riscul de a iesi din zona mea de confort. Eram dispus sa inlocuiesc Timisoreana cu Ursus.

Ultima bere, prima bere ca si Noi si apoi un Becks alaturi de multi prieteni extrem de dragi. Eram fericit si eram gata sa-mi iau zborul ca sa ma descopar. De data asta plecam in India fara nici o cutie de bere autohtona la mine.

Intr-un bar din Noida cu un pahar de Fosters langa mine am cantat “Ti-am Luat un Inel” acompaniat de 4 indieni raniti in dragoste. Ma simteam in largul meu alaturi de prieteni pasageri.

Eram pe 1 Mai in Kathmandu si imi era dor de Vama. M-am retras in coltul unui bar in care se canta muzica live si m-am adapostit de nou cu gandul la nisipul meu de la stalp. Eram de mai putin de 10 ore in Nepal dar eu nu eram interesat decat de recontituirea in minte a acelui sentiment de libertate. Seara s-a terminat cu mine ratacind intr-un cartier cu strazi identice si am ajuns intr-un final la hotel ajutat de un peste care spera ca va reusi sa-mi vanda o curva din Rusia pentru 50 de dolari doar pentru ca eram alb.

Un Tuborg Gold la poalele din Himalaya uitandu-ma la valea urcata de un autobuz cu oameni pe acoperis in timp ce 3 puradei urcau plini de veselie spre mine sperand ca o sa primeasca cate 10 rupii de fiecare. Eu ma gandeam la Umbreluta de acasa si ca oricat de departe as fi tot nu scap de obsesiile mele.

In jurul meu o masa de pustani scuipa seminte pe jos intr-o bodega din bazarul din Delhi in timp ce eu imi savuram Kingfisher-ul la sticla de 0.66. Ma simteam atat de natural in acel beci insalubru inconjurat de oameni care vor si ei sa fuga. Eu fugeam de mine, de ce se va intampla peste 3 zile cand o sa fiu in Argentin, de acel Gelu pe care il asteptam de cand am plecat de pe Otopeni.

Prima Azuga de cand m-am intors acasa. Din nou singur intr-un Argentin de care imi fusese atat de dor. M-am intors in viata pe care mi-o doream dar totul parea la fel. Eram tot singur cu Azuga, nu ma simteam diferit dar eram convins ca berea asta are alt gust. Atunci chiar avea. M-am convins o destul de lunga perioada ca chiar asa e.

Un Staropramen in cea mai veche bodega din Belgrad. Savuram fericirea ce plutea in jur. Eram implinit. Am ajuns in varful lumii si nimic nu m-ar fi putut face sa cobor de acolo. Eram exact unde vroiam si cu cine vroiam. Intreg universul era al meu.

Intr-un final in Vama. Singur. Varful meu de faleza. O bere calda. Primul client. Singur. Nu era Vama pe care o cauta toti dar era linistea de care aveam nevoie. Infinitatea de albastru in fata, infinitatea de intrebari la care speram ca am gasit un raspuns, linistea aparenta, timp pentru ca sa ma gandesc la ce nu vreau sa ma gandesc. S-a terminat si berea, s-a terminat si Vama.

Tocmai am ajuns in NY, tocmai am aflat ca maratonul pentru care m-am antrenat 6 luni s-a anulat, tocmai mi-am comandat un Blue Moon alaturi de ea. Eram convins ca e inceputul unui nou inceput, ca saptamana asta departe de grijile Bucurestiului, departe de fantomele trecutului ne va aduce din nou in acelasi univers. Berea cu gust dulce era in sfarsit un lucru pe care amandoi il placeam. Era resetarea de care aveam nevoie.

Un Heineken din partea unui localnic caruia ii parea rau ca a trebuit sa zburam 7000 de km pentru a gasi un NY inca afectat de Sandy. Eram pe Staten Island, de unde trebuia sa inceapa maratonul, si ma simteam ca acasa. Eram 4 clienti si barmanita care ne facea sa ne simtim ca in sufrageria ei. Un ultim moment in care mai credeam in salvarea universului in care m-am bagat cu 7 luni inainte cu capul inainte.

Eram in sfarsit singur cu un Budweieser. Ea ma astepta in casa noastra temporara si eu ma bucuram ca e departe. Si mi-am dat seama ca o sa aterizam in Bucuresti si o sa ies din universul asta bolnavicios in care in sfarsit ma simteam sigur pe viitorul meu. Vroiam sa beau o singura bere si apoi sa ma intorc sa fac dragoste cu ea. Vroiam o ultima seara de dragoste inainte de un razboi la care nu ma asteptam. Si am mai ramas inca 3 beri. Imi era frica de corpul ei dezgolit. Ma temeam ca m-ar putea convinge ca e ok sa fii fericit, ca e ok sa iubesti pe cineva mai mult decat pe tine. Am ramas la cele 4 beri si stiam ca aman cu cel putin un an momentul in care sa ma simt ca un om mare.

Si a venit si ultima bere de pe anul asta. Ultimul moment din 2012 care merita tinut minte. Un Tuborg la draft. Un pranz ca oricare altul in mod normal. Gandurile trebuiau rostite, deciziile asumate, berea trebuie bauta. Pana la capat. Preferabil din sticle sau cutii de cel putin 500ml.

P.S. Si a mai fost Tuborgul la 0.33 baut dupa sfarsitul lumii. Cel putin dupa sfarsitul lumi noastre. Si a fost ca o diploma primita ca sa certifice faptul ca s-a terminat un an scolar. Ea era de mana cu altcineva. Eu beam bere la 0.33. Restul e doar hamei, malt si apa.

Primul maraton

Filed under: Din viata,Personal — Gelu November 11, 2012 @ 20:55

Si am alergat primul maraton asa cum m-am antrenat pentru el: fara numaratoare inainte de start, fara mii de oameni pe margine care sa ma impinga de la spate, fara puncte de alimentare la fiecare 5 kilometrii, fara numar de concurs, fara medalie la sfarsitul cursei si mai ales fara linie de sosire. Ma intrebam acum cateva zile daca ma voi opri din alergat dupa ce voi trece de finish in New York. Nu a fost cazul. Dupa cei peste 42 de kilometri m-a asteptat doar o linie imaginara si nici un sprint de final.

Cand am plecat de acasa acum o saptamana credeam ca lucrurile vor fi asa cum le-am auzit povestite de Mihaela sau le-am citit scrise de Murakami. Asteptam cu emotie sa trec podul dintre Staten Island si Brooklin, sa intru in Harlem si sa alerg ultimii kilometrii in Central Park. La 18 ore de la decolarea de pe Otopeni am ajuns la o coada la care am stat 4 ore (controlul pasapoartelor)  unde am aflat ca s-a anulat cursa. Eram insa convins ca o sa-mi alerg primul maraton in New York.

Nu am stat ore intregi in asteptarea startului alaturi de 40 de mii de oameni dar am alergat alaturi de mii de oameni din intreaga lume. Am inceput sa alerg de indata ce am ajuns in Central Park. Ma asteptam sa mai fie lume care sa alerge dar nu ma asteptam sa fie atat de multi. Fiecare tura de parc are aproape 10 kilometri si in fiecare moment eram inconjurat de sute de alergatori din Australia, Franta, Mexic sau Argentina. Dupa 25 de kilometri ma simteam excelent. Dupa 30 au inceput sa ma doara toti muschii de la picioare. Dupa 35 ma dureau toti muschii, fara discriminare. Cand am terminat patru ture am inceput sa-mi jur ca nu o sa mai alerg niciodata. Dupa inca aproape jumatate de tura am trecut linia de sosire imaginara si tot nu intelegeam ce a fost in capul meu, de ce nu m-am oprit pur si simplu la un moment dat tinand cont de faptul ca era doar un pseudo maraton.

Nu a fost de loc asa cum mi-am imaginat. Nu am scos timpul pe care mi l-am dorit. Nu am ridicat mainile in semn de victorie in timp ce am trecut linia de finish. Am urcat mergand una din pantele din Central Park desi mi-am propus ca o sa alerg toti cei 42 de kilometri. Si totusi uneori lucrurile trebuie sa le iei asa cum ti se ofera. Cu sau fara incurajari venite pe Long Island.

Alergasem deja mai mult de 30 de kilometri cand m-am gandit prima oara sa ma opresc, sa-mi trag linia imaginara de final la 10 metri in fata. Nu parea ca are sens sa continui. Imi venea sa vomit (am facut greseala sa mananc un baton de cereale cu ciocolata undeva dupa 22 de kilometri), ma durea spatele si imi era super sete. Ma gandeam ca uneori trebuie sa stii sa renunti. Ce rost are sa faci ceva ce nu iti face placere? Ar trebui sa renunti la orice lucru care in momentul respectiv nu te face sa vibrezi de fericire. Totusi… Poate ca pentru unele lucruri trebuie sa strangi din dinti si sa continui. Inca 11 kilometri.

Nu vreau sa dezamagesc

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu October 29, 2012 @ 15:13

Nu vreau sa dezamagesc. De aceea alergatul e bun. Eu si cronometrul. La tenis de masa cand joc in echipa sunt stresat la gandul ca o sa se piarda un punct din cauza mea. Mai ales daca e cel care ne-ar fi putut aduce victoria. Nu sunt obisnuit ca cineva sa depinda de mine si nici nu sunt dispus, momentan, sa ma obisnuiesc cu asta. Singur cu aventurile lui Bukowski e simplu. Nu vreau ca din cauza mea o relatie sa nu mearga asa ca fug. Alerg.

Putin inainte ca vocea din ureche sa ma anunte ca am alergat pana acum doar doi kilometrii in putin sub 12 minute un caine mi-a aparut in fata si mi-a zambit. Nu glumesc. De obicei mi-e frica de caini, mai ales cand alerg, dar de data asta am continuat cat se poate de firesc. E prima oara cand oberv asta pe fata unui caine; nu exclud ca pana acum mi-a fost prea frica sa nu le atrag atentia incat nu m-am uitat destul de atent la ei.

Si am continuat sa alerg lasandu-l in urma. Urmatorii kilometrii i-am alergat gandindu-ma la botul aproape ranjind al cainelui. Poate vroia sa-mi transmita ceva. Poate chiar asta era, un ranjet care transmitea faptul ca prietenii lui ma asteapta dupa un colt si voi intra in mijlocul lor fara sa-mi dau seama, fiind prea preocupat de timpul pe care trebuie sa il scot. Eram in fata Operei cand o batranica pe care am depasit-o mi-a strigat din spate: Run Forest, Run! M-am intors surprins si am observat o doamna de peste 80 de ani cu o cutie mare de bomboane in mana. Am vrut sa ma opresc si sa-i multumesc dar in kilometrul acela prinsesem deja un semafor si nu vroiam sa scad sub 6 minute si 20 de secunde per kilometru asa ca mi-am continuat cursa printr-un Bucuresti mai bine dispus ca niciodata.

Dupa 7 kilometrii cautam cismeaua din Cismigiu cand paralel cu mine a inceput sa alerge o domnisoara imbracata si ea in echipament de alergat. Nu m-a surprins foarte mult, eram totusi intr-un parc unde lumea mai alearga, mai ales in diminetile de duminica. Alerga in acelasi ritm cu mine asa ca am incercat sa accelerez putin ca sa raman din nou singur cu aminterea cainelui care zambeste si a batranelei cu o cutie mare de bomboane in mana. A marit si ea ritmul si alerga in continuare in dreapta mea. Cand mi-am intors capul spre ea mi-a zis sa o urmez si a facut dreapta. Am urmat-o pe aleile din parc. Dupa cativa zeci de metri s-a oprit langa cismeaua pe care o cautam. Am baut si eu dupa ea. Am vrut sa-i multumesc dar ea isi reincepuse deja alergarea.

Nu stiu de ce dar m-am luat dupa ea. Planul initial era sa alerg pana in Tineretului, sa dau o tura si sa ma intorc dar ceva m-a facut sa o urmez. Nu era greu pentru ca din nou alerga in acelasi ritm ca si mine, de data asta insa cu un metru in fata. Poate am facut asta doar pentru ca nu imi potolisem cu totul setea si speram ca ea ma va indruma spre o noua sursa de apa. Am parasit parcul si ne-am intreptat spre Calea Victoriei. Treceam prin dreptul cartofului cand a incetinit ritmul doar cat sa ajung in dreptul ei si mi-a spus: “Sa stii ca stiu de ce alergi!”.

“De ce alerg? Primul meu maraton e intr-o saptamana si nu m-am mai antrenat de mult. M-am apucat de alergat ca sa mai slabesc si sperand ca o sa ma las de fumat…” Si totusi nu i-am spus nimic ei. Am continuat doar sa strabatem in tandem Bucurestiul. Dupa aproape un kilometru a continuat: “Sa stii ca nu poti alerga la nesfarsit. La un moment dat trebuie sa te opresti si sa-ti primesti medalia. Si sa te bucuri de ea. Asta se poate intampla dupa 10 kilometrii, dupa 42, dupa 100 sau chiar dupa 1000 de kilometrii alergati. La un moment dat insa va trebui sa te opresti si sa revendici ceea ce ti se cuvine”. Mai aveam putin pana in Piata Victoriei si ea a facut stanga dintr-o data. Nu am urmat-o. Trebuia sa fac ceea ce mi-am propus: sa ma bucur singur de strazile acoperite cu frunze ruginite. Am alergat pe Paris, Praga, Sofia, Atena cu gandul la vorbele tipei, la cutia mare de bomboane si la cainele care mi-a zambit. Nu ma puteam insa opri din alergat. Voi vedea daca voi face asta dupa ce o sa trec linia de finish din Central Park sau voi continua sa alerg pana la linia de final din Sahara.

Canapele distruse

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 28, 2012 @ 22:19

Si am fugit din nou singur in Vama. Nu stiu de ce dar mi s-a parut cel mai natural lucru pe care as fi putut sa il fac. Si am ajuns in locul de care va povesteam acum cateva saptamani, barul in care am fost primul client. Se vedea in fiecare colt al terasei de pe faleza ca intre timp trecusera atat de multi clienti veniti sa admire marea de la inaltime. Si sa se bucure de liniste. Chiar daca toate canapelele erau pline in jur plutea un nor de liniste. O puteai atinge cu mana. Si intre timp saltelele de pe paletii de lemn erau rupte. Se vedea buretele ca sa ateste faptul ca nu mai eram primul lor client. Timpul si betivii din vama au stricat, sau poate doar au oferit mai multa personalitate, canapeleor improvizate de pe faleza aflata intre Vama si 2 Mai.

Si totusi m-am bucurat de buretele uzat. Eram singur si aveam bere. In plus nu trebuia sa-mi fac griji ca as putea sa distrug mobila noua de Ikea. De ceva timp se pare ca imi pasa, prea mult, as spune eu cateodata, de lucrurile, si de oamenii din jurul meu. Daca sunt al 5438 client e ok sa-mi cada scrum pe canapea. E ok sa-mi doresc doar placeri de moment cu o tipa care a ajuns sa caute doar bucurii carnale din partea tipilor. Imi beau insa cu grija berea pe huse proaspat cumparate din Ikea si ma abtin sa fiu iubit atunci cand sufletul ei nu a fost inca ranit.

Si am fost singur in Vama. O infinitate de vise si de posibilitati. Am dansat la stalp dar nu am facut baie dezbracat la rasarit. Din toti oamenii cu care as fi putut sa impart nisipul am ales sa-l impart cu mine. Imi place sa fiu singur dar mi-as dori ca acum sa vina cineva in Argentin, unde am ales sa ma retrag cu paginile necitite, si sa ma caute. Si intre timp, ca si cum ar citi gandurile clientilor lui, Nea’ Vasile s-a asezat la masa mea. Ii sunt client de 6 ani probabil, e prima oara cand impartim o masa.

Si m-am uitat la mare. Am citit, am baut si am dormit. M-am trezit si marea era tot acolo. Am coborat la stalp si nisipul plin de chistoace imi bucura talpile. Imi tineam sandalele cumparate cu 700 de rupee din cel mai estic punct din Delhi si ma intrebam de ce lucrurile nu pot fi atat de simple si in viata. Sa bei 6 beri privind marea si apoi lucrurile sa fie asa cum te astepti sa fie. Nisipul sa fie nisip. Marea sa fie mare. Dragostea sa fie dragoste. Tristetea sa fie trista. Atingerile sa fie atingeri. Saruturile sa fie umede. Privirile sa fie albastre.

Si am intrat in marea verzuie. Pe mal am lasat palaria imprumutata de la tenul alb si parul blond. Am primit spre tarm si am continuat sa inot si dupa ce am trecut de geamandura. Am incercat sa ating cu picioarele nisipul dar apa era deja prea adanca. Dupa ce ai trecut de sferele rosii din metal care sunt ancorate de realitate nu mai ai decat doua optiuni: fie te intorci la mal fie continui sa dai din picioare sperand ca o sa ramai la suprafata. Am ales sa sper ca voi ramane la suprafata. In momentul in care mi-am dat seama ca as putea alerga 40 de km in mai putin de 4 ore dar nu pot sa inot inca 20 de metri m-am intors. Nu ma gandeam ca as putea sa ma inec dar nu m-as fi simtit bine in pielea mea daca l-as fi facut pe salvamarul de pe mal sa fluiere din cauza mea. Inainte sa ma intorc pe mal m-am oprit la geamandura si m-am uitat la tarm din nou. Nu stiam prea clar de ce ma intorc dar cu siguranta nu as fi vrut sa raman pentru totdeauna la malul unui larg de mare.

Si, dintr-o data, imi doresc ca intr-o zi de 11 sa merg la gara la 11:11, sa ma urc in primul tren care pleaca de la linia 11 si sa cobor la a 11-a statie.

Nea’ Valentin

Filed under: Din viata — Gelu August 24, 2012 @ 17:24

Am ajuns in Argentin cu o prietena si am inceput sa ma plang de faptul ca nu mai reusesc sa ma fac inteles. In ultimele saptamani se pare ca orice argument logic as aduce e ignorat cu desavarsire de ceilalti. Parca m-am trezit dintr-o data intr-un univers in care lumea se asteapta ca eu sa vorbesc doar in metafore asa ca ei se simt obligati sa le interpreteze chiar daca nici urma de asa ceva. Nu exagerez cand spun ca am avut doar conversatii de genul asta:

Eu: Cred ca o sa ploua asa ca ar trebui sa ne luam o umbrela Interlocutorul: Cum adica pastele sunt prea fierte? Parca asa iti placeau! Nu iti mai gatesc nimic niciodata!

Eu: Tinand cont ca el este platit sa faca asta cred ca el ar trebui sa faca acest specific lucru. Interlocutorul: Poti sa-mi spui in fata ca nu ma pricep la deschis conserve! Eu: Nu era vorba de tine… I: E evident ca asta vrei sa spui! Eu: ?!?!?!

De doua saptamani ma simteam singurul om din univers care e dispus sa asculte pana la capat fara sa interpreteze fiecare conjunctie folosita de interlocutor.

Timp de trei beri m-am plans prietenei mele de cele de mai sus si de multe altele. Parca eram o femeie la 40 de ani care a aflat ca sotul ei are o amanta si i se confeseaza unei prietene la cafea. Devenise prea mult pana si pentru mine asa ca mi-am rugat amica sa ma lase singur sa mai beau o bere si sa mai citesc. La masa ne langa noi statea un batranel tipic pentru Argentin. Cam la 60 si ceva de ani, cu o barba destul de lunga si purtand o camasa pe care si-a luat-o probabil cand steagul nostru mai avea o stema in mijloc. Cand am scos cartea s-a uitat lung spre coperta si intr-un final ne-a intrebat ce carte e. Eu i-am raspuns scurt si la obiect incercand sa nu fac contact vizual dar amica mea a inceput sa-i povesteasca despre Murakami. De ce eram eu atat de reticent sa incep o discutie cu batranul de la masa de langa? Pentru ca de doua saptamani traiesc intr-un univers in care sunt singurul ramas cu un gram de logica si intelegere si in plus ultima oara cand am inceput o discutie cu prietena mea si un strain in Argentin despre literatura am ajuns sa ma bat cu el, un scriitor, pe podeaua barului. Asta e o alta poveste despre care mi-am promis ca nu o sa scriu.

Dupa ce partenera mea de bere s-a ridicat de la masa eu am inceput sa citesc o noua poveste de Murakami. Batranul care se afla cam la 3 scaune de mine continua sa puna intrebari legate de scriitor iar eu incercam sa-mi continui lectura raspunzandu-i evaziv cu ochii in carte. A inceput insa sa vorbeasca in continuare si sa-mi spuna ca japonezii sunt un popor de invingatori sica daca americanii nu inventau bomba atomica altfel ar fi stat lucrurile acum pe plan mondial. Nu ii dadeam dreptate si in plus nu aveam chef sa intru intr-o polemica dar trebuia sa recunosc ca in ultima luna nu am auzit pe nimeni sa vorbeasca atat de coerent despre ceva. Am inceput sa-i contrazic argumentele si el chiar ma asculta si imi dadea dreptate atunci cand aduceam argumente valide si ma contrazicea atunci cand credea ca nu consoc prea bine faptele.

Dupa zeci de discutii cu diversi prieteni si colegi de munca am ajuns sa am in sfarsit o conversatie care sa aibe sens. Cu Nea’ Valentin, un fierar betonist de 60 de ani care isi petrece batranetea singur prin crasme. Si am vorbit timp de patru ore. Despre ce? Despre Japonia si alti scriitori japonezi, eu il stiam doar pe Murakami, despre starea de agregare a focului, despre cele 10 porunci si mult timp despre faptul ca cel mai important lucru e sa fii cinstit. Nu eram de acord cu multe din cele pe care le spunea dar incerca sa aduca argumente si mi le asculta pe ale mele. Stiu ca am mai zis asta dar mi se pare ca se intampla atat de rar. Desi mi-a tinut un discurs despre Iisus, Biblie si poporul ales tonul discutiei nu s-a schimbat ca i-am spus ca din punctele astea de vedere eu sunt ateu. El nu mi-a zis decat sa incerc sa citesc totusi Biblia fara sa-mi spuna ca o sa ard in Iad. A mai adaugat doar ca apreciaza ca sunt deschis cu asta si ca nu am sentimentul urii in mine. Sunt un norocos. Ateismul e libertatea mea de a spune nu. Sa pun un zid, sa fiu in turma dar totusi liber.

M-a intrebat cu ce ma ocup si i-am zis, ca sa simplific, ca sunt programator. Dupa ce a aberat putin despre viitorul programarii, clasicii cyborgi, mi-a zis ca in principiu ce fac eu nu difera de ce face el. “Eu indoi fierul asa cum programezi tu. E important in viata sa faci ceea ce iti place. Eu intr-un final am ajuns sa fac ceea ce imi place: sa indoi fierul cand e rosu. Sa fii cinstit si sa nu ajungi sa te declari mare doctor la televizor desi nu ai descoperit ca iti place sa indoi fierul. Mi-a luat ceva sa descopar asta. Initial am fost miner. Am lucart in mina de carbune si de Uraniu. La Anina lucram dezbracat ca alfel imi lua foc pielea. Am ajuns intr-un final fierar betonist. Indiferent de prieteni sa ai principiile tale. ”

“Dumnezeu a zis asa: Eu sunt Unul asa ca nu va faceti alti Dumnezei din aur. Asa si noi: suntem unici ca el asa ca nu te compara si nu judeca. O sa-ti fie mult mai simplu asa. Si trebuie sa fie cinstt mereu chiar daca ti se pare ca ai de suferit. Animalele sunt numai cinstite chiar daca se intampla uneori ca stapanul sa-si muste stapanul de boase dupa ce l-a castrat. Tata mi-a zis asa: Nu e vina calului ca te-a aruncat din sa ci a fierarului ca i-a pus copitele gresit. Da-mi un punct fix si o sa misc lumea. Un reper. Ca cinstea. Reperul e foarte important in lumea asta. Fiecare are nevoie de unul.”

Dupa a patra bere i-am zis ca plec.

“Si nu te asteapta nimeni acasa? E trist ca esti asa tanar si nu ai pe nimeni care sa te astepte. Oricum Gelu, sa stii ca eu te iubesc ca pari om cinstit si nu judeci”.

L-am salutat bucuros de toata discutia noastra dar eram putin trist ca am ajuns sa am conversatii coerente doar cu batranii care isi duc viata in crasme.

Probleme de matematica

Filed under: Din viata,Personal — Gelu August 12, 2012 @ 16:00

Periodic imi vine in minte o intamplare de acum 15 ani. Eram in clasa a 5-a si am furat echivalentul a 15 lei de acum. Se aflase si imi era rusine sa merg la bunici pentru ca toti faceau glume pe seama mea. Cred ca timp de cativa ani am evitat sa ma intalnesc cu unchiul din a carui geaca am luat banii. Aveam 11 ani asa ca lumea nu m-a judecat prea mult. De ce i-am furat? Ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Unchiul de care va spuneam, niciodata nu mi-a placut de el, a venit in vizita si eram singur acasa. L-am condus in dormitor si m-am oferit sa-i duc geaca pe cuierul din hol. Inainte sa ii pun haina i-am cautat in buzunar si i-am luat cam un sfert din bani. Dupa ce a pleacat am dat fuga la librarie si mi-am luat culegerea de matematica de care credeam ca am nevoie ca sa ajung la olimpiada judeteana de matematica. Am ascuns cartea sub canapeaua din sufragerie pana cand mama a aflat de furt. Nu mai tin minte daca m-a batut sau m-a certat. Tin minte doar ca evitam sa ma intalnesc cu victima jafului.

De ce imi aduc aminte constant de aceasta intamplare? Pentru ca, mai des decat mi-as dori, sunt pus in situatii similare. Din fericire nu mai sunt nevoit sa fur bani ca sa-mi cumpar carti dar sunt nevoit sa evit anumite discutii. Nu ma intelegeti gresit, acum 15 ani nu ma simteam prost pentru ca am furat echivalentul a 15 lei ci pentru ca i-am luat ca sa-mi cumpar o culegere de matematica. Daca i-as fi luat ca sa-mi cumpar dulciuri sau jucarii era de inteles dar ce copil normal ii fura pentru a-si cumpara o carte? Discutii de genul asta incerc sa le evit si acum, dupa atat de multi ani. Cred ca de asta vorbesc si scriu atat de mult despre sex. E un lucru general recunoscut: generatia noastra e preocupata doar de sex. Si eu sunt intr-o oarecare masura dar mai mult conteaza problemele de matematica (de genul: cum aliniezi 18 fluturi intr-un stomac astfel incat sa supravietuiasca cat mai mult timp)

Din cauza sentimentului de vina nu am fost niciodata in stare sa deschid respectiva culegere de matematica. Daca-mi aduc bine minte am fost chiar mediocru intr-a 5-a si a 6-a la matematica. Nu am avut nici o problema la “scoala” dar nu am fost la nici o olimpiada. Ma multumeam sa rezolv ecuatii cu o singura necunoscuta si sa desenez bisectoare. Dupa ani si ani treceam din nou si din nou prin aceiasi situatie. Cand gaseam o tipa pe care sa o iubesc pentru zambet si fluturasi ma multumeam sa o iubesc clasic si conventional cu un accent pe sex si nu pe dragostea de care imi era rusine. Facand asta m-am trezit intr-o cusca creata din dorintele axate pe intimitate. Imi doream un viitor futand orice prezent il gaseam disponibil.

Acum incerc sa rezolv probleme complexe de matematica fara sa stiu macar cat e un e de x derivat.

Si m-am intors

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu August 6, 2012 @ 14:20

Si m-am intors in camera pe care am parasit-o acum cateva luni. Nu ma asteptam ca lucrurile sa fie cu mult schimbate dar am fost socat de faptul ca nu se schimbase nimic. Era ca si cum as fi iesit pe usa aceea cu doua nu cu milioane de secunde inainte. Am lasat-o in pat cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am gasit-o cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Am plecat pentru ca nu am mai suportat sincronizarea pe care o aveam in mecanica miscarilor si metafizica simtamintelor in momentul in care faceam dragoste. Defapt nu stiu ce faceam. Sexul cu ea era altfel doar ca mi-e greu sa-l numesc doar atat dar nici nu pot spune ca faceam dragoste. Dupa cum am spus, ne sincronizam prea bine in toate cele ca sa pot sa-l compar cu ceva ce am mai trait inainte sau dupa.

Ne intalneam intr-o camera de camin din regie desi a trecut de mult de varsta la care sa mai mearga la facultate. Nu am vazut-o niciodata in afara celor patru pereti. Daca e sa ma gandesc mai bine nu am vazut-o niciodata ridicata din patul imens pentru o camera atat de mica. Ea nu ma suna niciodata. Eu nu o sunam niciodata. Mergeam pur si simplu pe coridorul de la etajul 4 si intram direct. Ea de obicei rasfoia nonsalanta o carte si imi zambea cand ma vedea in pragul usii. Inchideam usa si nu ne spuneam nimic. Ne dezbracam in tacere, ne mangaiam in tacere, ne sarutam in tacere, o penetram cu lacrimi in ochi in acel joc dubios a caror reguli nu le stiam dar care imi ofereau niste senzatii care as fi putut sa jur ca nu exista.

Ultima oara cand am fost in acea incapere am plecat chiar inainte sa juisez. Mi-a fost frica. Simteam ca am inceput sa ma pierd prea mult in ea, in compozitia perfecta ce se realiza intre noi doi pe cearsaful albastru plin de pisici roz. Ne completam atat de bine incat cu fiecare orgasm simteam ca ma pierd bucata cu bucata. Am parasit-o in momentul in care mi-am dat seama ca urmeaza sa-mi cedez o alta caramida de la fundatie, caramida fara de care m-as fi prabusit cu totul in forma noastra noua, as fi devenit ireversibil parte din ceva maret. Am iesit gol cu penisul erect trantind usa dupa mine si jurandu-mi ca nu o sa ma intorc niciodata.

Si m-am intors. Ea ma astepta dezbracata cu picioarele desfacute si sexul umed mirosind a cirese. Intre timp am reusit sa-mi inlocuiesc bucatile cedate in bratele ei si ma simteam mai puternic. De ce m-am intors? Pentru ca desi in tot timpul asta am tot facut dragoste si sex, desi am juisat si am mimat, desi am iubit si am fost iubit nu am reusit sa uit sau sa regasesc sentimentul de completare si renuntare la propriile caramizi de la baza. Am posedat copile cu sani fragezi si coapse catifelate, trupuri exotice la primul lor contact cu un european, femei experimentate si frumuseti apetisante. Si totusi m-am intors sa-mi continui dansul incheiat inainte sa cante si ultimele acorduri.

Iubito, dragi prieteni, internauti rataciti, recunosc, mi-am incalcat promisiunea si m-am intors: am inceput sa-l citesc din nou pe Murakami. M-am intors la aceiasi pagina la care am pus semnul de carte acum cateva luni.

Post fara nici o noima

Filed under: Aberatii,Din viata,Personal — Gelu July 25, 2012 @ 14:18

In anul 3 eram la BCU sa invat pentru una din restantele din anul 2. Plictisit de tranzistoare si diode am cautat in baza de date a bibliotecii ceva de citit. Nu ma intrebati cum dar am ajuns sa rasfoiesc o carte care nu mai fusese rasfoita pana atunci. Nu stiu cum se chema colectia de scurte povestiri dar stiu ca fusese publicata in doar 200 de exemplare si cel pe care il aveam eu in fata nu fusese deschis niciodata. Nu avea prea mare importanta ce era scris intre paginile unite intre ele; placerea venea din sentimentul de a fi primul care intoarce acele pagini si din nevoia de atentie pe care trebui sa o acord unor fasii de hartie. De obicei sunt destul de neglijent cu cartile pe care le citesc dar atunci o tratam ca pe o fiinta cu respiratie proprie si incercam sa fie cat mai putin chinuitor pentru ea desprinderea paginilor una de cealalta.

Acum cateva saptamani am ajuns singur in Vama. Obosit de oamenii de pe plaja m-am retras la cea mai indepartata terasa, undeva pe faleza ce duce spre 2 Mai. Am fost primul lor client. Au pus frigiderele in priza in momentul in care am ajuns si in timp ce-mi beam berile montau lustrele de la Ikea. M-am simtit in elementul meu intr-un loc fara meniuri si fara clienti. Era exact ceea ce aveam nevoie: un loc deschis pentru a-mi evidentia singuratatea. Un catalizator pentru nevoia de a fi “primul client”.

Lucram la licenta cand am ajuns sa am aceiasi carte in mainile mele. Pe prima pagina era scris cu pixul “Tare coaie!”.

Argentinul e deschis de peste 20 de ani. Unul din motivele pentru care imi place sa esuez la o masa acolo e si faptul ca plutesc in aer povesti inca in viata dar mai ales povesti de mult moarte. E fascinant sa culegi franturi din vieti ce sunt si mai ales au fost. Ajuta si faptul ca sunt strain de ele, sunt cel mult musca care se plimba prin camera in care iubirile erau traite si ucise, prieteniile mimate si tradate, amintirile reinviate si uitate.

Scriu lucrurile astea fara nici o legatura intre ele de la Pizza Hut unde vin de obicei singur ca sa mananc ceva decent si rapid si sa scriu in pauza de pranz. In India mergeam la Pizza Hut sa mananc ceva fara sosuri dubioase si nepicant. Tin minte insa ca prima oara cand am mers la Pizza Hut a fost in Anul 1 dupa ce am primit prima bursa. Am mers sa sarbatorim intr-un mod burghez pentru noi. Acum e ca si cantina cu mancare infecta in care mergeam de obicei atunci.

Cand ies undeva sa beau cel mai ciudat ma simt cand ajung intr-un loc unde lumea petrece deja de 5 ani. E greu sa intrii in atmosfera. Cel mai simplu ar fi daca cineva ar iesi de la petrecere si sa te scoata doar pe tine la o bere in alta parte dar sunt constient ca nu schimbi localul si petrecerea pur si simplu dupa atata timp asa ca atunci cand se intampla asta imi beau berea linistit si incerc din cand in cand sa dau noroc cu oamenii ametiti de atata baut.

Inca o Azuga

Filed under: Aberatii,Din viata — Gelu June 25, 2012 @ 21:39

Vroiam sa iti fac un copil cu parul tau si ochii mei, juma’ de mine sa se nasca din pantecul tau si sa nu mai conteze ca nu las capacul la WC dupa ce ma pis. Am fi fost prea ocupati sa facem ovulul contopit de-o picatura de sperma sa se transforme intr-un dovleac de carne, intr-un sac de carne de 20 de kile, intr-o adunatura osoasade 30 de kile si apoi sa ne bucuram de vietatea de 50 de kilograme cand ne cere bani de prezervative ca sa ne mai aducem aminte de momentul in care tu m-ai lasat sa astept intr-o crasma cu doar o bere pe masa. Dar nu ai venit asa ca am baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti sarut umerii, sa iti imbratisez respiratia, sa iti mangai existenta si sa-ti pipai sovaiala. In principiu vroiam sa fac toate lucrurile metaforice si metafizice care mi-au fost impregnate sub piele din frageda pruncie. Vreau sa spun toate porcariile romantice dar speram ca poate totusi o sa vii si nu vroiam sa crezi ca sunt un insensibil.  Nu ai venit asa ca am mai baut inca o Azuga.

Vroiam sa iti povestesc totul. Totul despre mine, de mana rupta in covata bunicii, prima carte citita, de prima picatura de lichid, care nu era urina, iesita din puta mea de copil frustrat, de primul sarut, prima poveste de dragoste, de prima tipa pe care am inselat-o… Sa-ti povestesc cum am ajuns un asa mare narcisist incat nu pot vorbi decat despre mine. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Nu mai vroiam decat sa te privesc in ochi si sa ma inec acolo. Nu stiam cum as fi facut asta si ce-as fi simtit in “inecarea” mea dar sigur as fi gasit in irisul tau mai multe raspunsuri decat numarul de intrebari culese de la mesele ce ma inconjoara acum. E posibil sa-mi fi dorit asta din cauza privirilor celor din jur cand ma vad singur la masa cu o infinitate de sticle goale. Dar nu ai venit asa ca am mai baut o Azuga.

Cineva mi-a spus ca nu trebuie sa te plangi cand astepti pe cineva atata timp cat merita asteptata.  Te asteptept de un deceniu si te-as mai astepta un secol dar au rămas fara Azuga asa ca ma ridic si eu de la masa si ma duc sa te caut. E poate mai intelept decât sa te astept pur si simplu. Ma duc sa te caut si ma rog la toti zeii sa nu te gasesc.

Ratacind prin secara

Filed under: Din viata,Personal,Revulter Cun Darmut As Miunt Rifti — Gelu June 15, 2012 @ 20:02

Si eram copil. Era vara si timp de aproape trei luni aveam un singur tel in viata: sa duc si sa aduc vaca de la pascut. Acolo se descurca singura. Evident ca era un lucru impus din exterior dar e greu ca la 10 ani sa faci diferenta intre ceea ce iti doresti tu sa faci si ceea ce vor oamenii din jur ca tu sa faci. Eram madru ca aveam un rol, oricat de mic, in procesul de obtinere a branzei cu smantana (intre noi fie vorba, nu stiu cati dintre voi au mancat branza cu smantana si mamaliga facute din laptele produs de o vaca pe care o poti privi in ochi si de papusoi cultivat de unchi, veri si matusi).

Dupa primele saptamani mi-am dat seama ca imi trebuie si un scop mai nobil (din fericire inca nu murise vaca cea batrana care ma urma obidienta spre pascatoare; cu tanara vitica ce descoperea pentru prima oara exteriorul grajdiului urma sa fie mult mai complicat dar asta poate o sa va povestesc in alta insemnare). Asa s-a nascut dorinta mea de a scrie o poezie. O poezie altfel. Nu intelgeam "Catelus cu parul cret" si eram frustrat ca am terminat clasa a 4-a si invataroarea ne obliga sa invatam versuri ridicole.

M-am decis sa scriu eu o poezie. Cuvant cu cuvant. In fiecare zi un cuvant nou, ne mai auzit pana atunci. Aveam 6 ore sa invecinez 6 litere. Parea un lucru relativ simplu de facut, cu siguranta mult mai simplu decat sa adun toate numerele de la 1 la 2000 in mai putin de 15 minute, problema pe care o primesem cu cateva luni inainte la olimpiada de matematica (sa-mi fie iertat ca nu stiam in clasa a 4-a cum sa calculez o progresie aritmetica). Sa revenim la oile, adica la cuvintele, noastre. Eram convins ca vegheatul vacii imbatranite ma va ajuta sa scot cele mai bune litere din mine. Am reusit insa cumva sa ma pierd in infinitate de fire de iarba si in "glasul rotilor de tren" care treceau cam la fiecare ora pe langa pasunea aflata la periferia satelor.

Dupa 4 zile nu am reusit sa scot nici macar o litera. Imi era imposibil sa ma decid daca ar fi trebuit sa-mi incep poezia cu un A sau cu un E sau cu un D sau… asa ca ma scufundam in paginile lui Jules Verne si imi spuneam ca am timp sa fac un lucru atat de simplu, sa gasesc o litera, in drumul spre casa. Si intr-a 4-a zi mi-am zis ca asa nu se mai poate si ca "R" e la fel de buna ca oricare alta litera. Nu venea de la nimic. Poate ca vaca pe care o pazeam a pascut iarba in forma de R, poate ca a trecut un Rapid pe langa noi, poate ca eram patriot de pe atunci…

In urmatoarele 3 zile am gasit primul cuvant: Revulter. Joitei ii placea. Era un inceput bun. Eram dupa o saptamana mai entuziasmat ca la inceput in timp ce treceam calea ferata si m-am hotarat sa sarbatoresc prima victorie impotriva lui Zorel (sau cum il chema pe saracul caine cu parul cret) asa ca mi-am lasat vaca singura si m-am bagat intr-un zmeuris de la marginea caii ferate. Ma infructam din fructele feroviale cand am auzit semnalul tras de personalul de 9. Dupa 5 secunde de intense cugetari mi-am dat seama ca nu e prea intelept sa stau acolo in timp ce trece trenul asa ca m-am hotarat sa ma alatur animalului care ma astepta linistit. Am trecut peste calea ferata in timp ce un sunet infernal mi-a strabatut prin timpane. Trecusem la mai putin de 20 de metri de tren. Am ramas inmarmurit si ma uitam in ochii vaci care-mi spunea in felul ei ca ar fi trebuit sa raman in zmeuris.

<<< Previous Page - Next Page >>>