Un Argentin Pustiu – III

Continuare de aici.

Incercam sa-mi imaginez chipul celui care povestea toate astea; reactia oamenilor de la masa cu el (era putin probabil sa fie de unul singur si sa-si zica povestea unor scaune goale). Imi imaginam un virgin politehnist care nu poate distinge un vis de realitate sau care pur si simplu vrea sa-si impresioneze colegii, si ei viitori ingineri, cu povestea lui suprarealista de amor. Uitasem deja ca ma aflam intr-un Argentin pustiu in care scaunele goale au povesti pseudo fanstastice de impartasit.

– Am adormit asteptand-o sa se intoarca. Nu-mi puteam imagina ca o pot pierde din nou doar din cauza unui gand pe care urma sa-l am. Nu era cel mai inocent gand, dar totusi doar un gand; pe care nici macar nu l-am avut! Ma simteam acuzat si condamnat doar pentru ca existau sanse teoretice de a pacatui. Si prin “a pacatui” ma refer la faptul ca urma sa ma gandesc la buzele ei sarutandu-mi penisul care nici macar nu era erect. Ma gandeam sa-i spun toate astea cand se va intoarce doborata de un sentiment de vinovatie. Nu s-a intors.

Si eu care ma consider o victima doar pentru ca ea, desi stie ca am inselat-o, nu are dovezi cu care sa probeze asta. Sunt eu un mare porc dar cer prea mult daca vreau sa fiu judecat dupa teorii demonstrate, si nu dupa axiome?

– M-am trezit intr-o mare de lumina. Nu stiu cat dormisem dar eram intins pe o podea de caramizi inconjurat de ziduri darapanate de secole. M-am uitat in jur si zeci de oameni treceau nepasatori la cativa metrii de mine, parca as fi facut parte din decor. Mi-a luat putin dar mi-am dat seama unde ma aflam: Curtea Domneasca de langa Hanul Lui Manuc. Langa mine au aparut niste japonezi care pozau in nestire ramasitele de ziduri crezand probabil ca e foarte normal ca cineva sa stea la bustul gol pe podeaua de caramizi. Cine stie, poate la ei acolo, in Japonia, e cel mai natural lucuru: sa te trezesti intr-o veche fortificatie, parasit de ceea ce credeai la un moment dat ca va fi marea ta iubire. Ce-as mai fi injurat-o daca stiam macar cum o cheama. Se pare ca nu poti injura oamenii a caror nume nu-l stii. Viata e uneori nedreapta.

Eu sunt un narcisist convins asa ca singurul mod in care ma puteam identifica cu povestea tipului de langa mine era sa ma pun in pielea lui. Am avut parte de atat de multe dimineti in care m-am trezit singur, uneori chiar daca adormisem tinand pe cineva in brate. Nu m-am simtit insa niciodata atat de pustiit cum parea a fi tipul. Probabil ca mi-am blocat amintirea diminetilor in care mi-as fi vandut un rinichi doar ca sa fiu strans in brate.

– M-am ridicat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si am inceput sa bantui de unul singur prin Lipscaniul plin de oameni si de viata. Ma uitam cu disperare la toate tipele care imi ieseau in cale sperand ca o voi regasi pe tipa care m-a parasit intr-un loc de acum cateva secole. Faceam asta fara sa-i stiu de loc chipul. Nu conta. Eu cautam in continuare copila cu ochi si chip nedefiniti. Undeva pe Blanari, chiar langa bodega asta, o necunoscuta s-a oprit in fata mea si m-a sarutat. A fost cel mai pasional sarut pe care l-am trait vreodata. O regasisem pentru a nu stiu cata oara si de data asta chiar nu vroiam sa o pierd din nou.

De-ar sti saracul copil cat de usor se pierd iubirile de-o viata. De obicei nu e nevoie decat de o tresarire sau de o amintire pentru a da cu piciorul unei povesti frumoasa ce in mod normal ar conduce la clasicul caricior din Carrefour. (stau in barul asta din Delhi si ma intreb cum isi dau seama oamenii de aici ca si-au gasit marea iubire daca nu au hypermarket-uri in care sa o probeze)