Acum cateva zile, cand m-am reapucat de citit Murakami, mi-am dat seama de ce unele din personajele lui nu mi se pareau foarte credibile. Ma identificam destul de mult cu personajele, mai putin cu un aspect pe care nu reusisem sa-l identific. Ati crede ca e vorba de abilitatea lor de a vorbi cu pisicile sau ca nu mi se parea foarte credibila povestea cu oaia fantastica dar nu era asta. Era ceva mult mai putin fantastic: sa stai langa un telefon care suna si sa te intrebi cine e la celalalt capat al firului. Da, asta nu pot intelege: conceptul de fir. Telefonul fix pe care daca nu-l auzi nu vei sti ca a sunat. Copacul care nu face zgomot daca nu e nimeni in padure sa-l auda cum cade.
Sunt convins ca unul din motivele pentru care relatiile de acum 20 de ani erau mult mai stabile e si faptul ca atunci nu existau telefoane mobile. Sau internet. Sau internet pe telefoanele mobile. Ma intreb uneori, mai ales atunci cand e nevoie de 3 mesaje si doua telefoane ca sa ma intalnesc cu cineva, cum reuseau sa se intalneasca doi oameni la Universitate. Daca nu puteai sa trimiti un mesaj la 2 dimineata in timpul unei betii, fosta prietena cum afla ca inca te mai gandesti la ea? Cum ajungeai cu ea in pat dupa o saptamana daca nu schimbati 300 de mesaje in primele 5 zile? Cum puteai sa fii fericit de ziua ta daca nu aveai inboxul plin la 00:11?
Da, sunt ironic si mai ales gelos. Gelos pe toate lucrurile care isi contruiesc temelia in timp. Pe relatiile a calor temelie a fost ridicata prin conversatii lungi la telefon, cand toata familia dormea, si nu pe un schelet prefabricat pe un server al unei retele de socializare. Urasc si faptul ca prin sange imi trece nevoia de a trimite un mesaj pe care nici eu nu-l cred decat sa ma intreb de ce gradele de alcool ma fac sa ma gandesc la un zambet alungat de mult.
Imi imaginez cu greu senzatia pe care o poti avea cand stai langa un telefon care suna si speri ca la celalalt fir e domnisoara despre care nu stii decat ca te fascineaza prin zambetul ascuns sub privirea blanda. Ar fi nevoie de niste studenti la arheologie ca sa redescopar emotiile pe care le aveam in timp ce o sunam pe Irina sperand ca o sa raspunda ea si nu tatal ei, profesorul meu de Biologie. Si daca m-a sunat cand eram plecat dupa paine? Nu ar fi mai bine sa o sun eu pe ea? Acum ca suna telefonul oare nu ar trebui sa las sa sune macar de patru ori ca sa nu se prinda ca asteptam langa telefon?
Pana una alta o sa public cele de mai sus in loc sa le povestesc prietenilor la bere despre dorinta de a folosi mai intens canalele clasice de comunicare.
Ptr. unii (nostalgici) inca mai suna, dar din ce in ce mai rar…
http://www.youtube.com/watch?v=bCsUkuROdKQ&feature=related
Norwegian Wood?
http://www.youtube.com/watch?v=lY5i4-rWh44
Printre altele 🙂