Insemnari

Blogul asta e dovada clara ca traiesc extrem de mult in trecut. Nu am fost niciodata in stare sa ma desprind de intamplari de acum 10 ani, 5 ani sau cateva luni. Tot timpul am privit lucrul asta ca ceva extrem de firesc, ca doar asa pot fi sincer cu mine. Suntem suma tuturor trecuturilor noastre, nu-i asa? Poate ca asa e, dar iti dai seama ca e ceva bolnav in asta in momentul in care consumi mult mai multa energie in incercarea de a retrai un moment din trecut decat in creearea de amintiri noi. De obicei magia clipelor trecute sta doar in numarul de luni sau de ani care au trecut de la acea imbratisare sau sarut.

Zilele astea m-a lovit trecutul cu cea mai mare putere. Nu m-a lovit cu nostalgie sau amintiri umede, ci doar m-a facut sa-mi dau seama ca lumea pe care am lasat-o in urma acum 7 ani a disparut treptat si ar trebui sa o ingrop si eu. Ar trebui sa fiu in stare sa-i pun o cruce si sa ma intorc in fiecare an doar ca sa pun lumanari proaspete la crucea de lemn si nici de cum sa caut semne de viata.

Cu doua zile inainte sa ma urc in trenul care ma aduce acasa a sunat telefonul. Pe ecran aparea un nume pe care nu l-am mai vazut de zeci de luni; la celalalt capat al neantului era o voce pe care nu am mai auzit-o de ani de zile. Pe vremuri era tot ce as fi vrut sa ascult ca sa-mi fac ziua mai buna. Ce rost are sa mai tin minte privirea ei incetosata in dimineata in care am trezit-o cu ultimul album de Holograf (inca mai tin minte pasiunea mea pentru Sport Extrem)? Acum cu un zambet imens pe fata nu am putut sa o intreb decat daca are un copil. Stiam ca intre timp s-a casatorit cu tipul de dupa mine si nu mai vroiam decat sa o stiu fericita. Acum chiar nu mai conta ca am inebunit in cele 3 luni in care am tinut-o de mana ca si “Prietena mea” fara insa sa o sarut. Sarutul care a venit intr-un final dupa ce i-am spus ca am inselat-o (ce insemnatate diferita avea atunci aceasta “expresie”) a disparut de mult de pe buze. Acum vorbeam cu o cunostinta veche care are o viata total diferita fata de a mea.

Acum stau singur la o masa dintr-o bomba in care Timisoreana costa 3 lei. Cand am ajuns aici dimineata am fost socat sa o vad pe Adriana. A fost atat de ciudat sa o salut si sa-i cer o bere. Acum cativa ani as fi inlemnit cu gandul la dealul de deasupra orasului unde am simtit pentru prima oara furnicaturile dinainte primului sarut cu cineva care incepe sa-ti fie drag. Am sarutat-o emotionat si am strans-o puternic in brate in timp ce imi admiram singurul univers pe care il stiam. Asa am inceput prima tentativa de relatie. A durat o saptamana, prima saptamana de iubire neplatonica (gandindu-ma acum la acele momente ar fi definitia perfecta pentru o relatie platonica dar atunci nu-mi puteam imagina mai multa apropiere decat un sarut si o imbratisare). Acum ma simteam aiurea cand i-am dat 5 lei si i-am multumit. Mi-a adus apoi 2 lei la masa si mi-a spus ca asta e restul. I-am spus ca nu e nevoie. A repetat ca asta e restul. Am luat banii si m-am decis ca la un moment dat orice fluturasi trebuie uitati.

In prima zi in care am ajuns aici eram singur la o masa incercand sa termin postul inceput pe tren. Am ridicat privirea din ecran si am vazut-o pe Irene. Un zambet mi-a aparut pe fata. Ce diferenta intre zambetul de acum si atunci cand am ridicat privirea din pamant acum multi ani convins ca si ea a vazut aceleasi umbre ca si mine. S-a asezat langa mine si a inceput in forta: “Peste o luna ma marit!”. Nu stiu de ce m-a socat atat de mult asta. Am vazut-o ultima oara acum mai putin de un an si era la fel ca si mine. Nu stiu exact ce inseamna asta dar oricum nu as fi banuit ca peste cateva luni se va casatori. A simtit in privirea mea mirarea asa ca a schimbat subiectul: “Inca mai tin minte cum am plans ca o proasta doua zile din cauza ta! Mai tii minte?”. Da, pauza dinainte de Latina in care i-am dat a treia scrisoare. Nu a mai asteptat, ca pana atunci, sa o citim impreuna. A intrat in clasa si a citit-o. Dupa cateva minute a iesit plangand. Ii spuneam ca atunci cand am cunoscut-o eram cu Adriana. Intre timp ma despartisem de ea si oricum nici macar nu ma sarutasem cu Irene. Atunci asta conta mult. Acum ne culcam cu cele mai bune prietene ale iubitelor noastre si ni se pare cel mai normal lucru. Atunci ea a plans doua zile pentru ca desi sarutasem pe cineva cu o zi inainte am oprit-o sa o intreb cat e ceasul. M-am considerat cel mai mare nemernic pentru ca am scris doua scrisori in aceiasi zi. 

Adineauri am mers sa-mi iau bilet spre noul meu Univers. Ma intorceam de la gara cand m-a oprit o batranica imbracata in negru sa ma intrebe: “Baiete, stii unde e mortul?”. M-am oprit mirat si i-am zis “Nu stiu unde e mortul”. “Deci nu esti de pe aici!”

Da, nu sunt de pe aici. Dar totusi, unde e mortul? Oare e chiar locul asta si sunt ultimul care nu si-a dat seama si caut in continuare cu disperare semne de viata?