“The reason I write
is to make something
as beautiful as you areWhen I’m with you
I want to be the kind of hero
I wanted to be
when I was seven years old
a perfect manwho kills”
Leonard Cohen, The reason I write
E usor sa faci dragoste cu o foaie goala. Sa ii povestesti intr-un mail de 2 ecrane cum o vei iubi cand se intoarce in tara, cum o vei imbratisa la aeroport si o vei ineca in sarutari acasa. E mult prea usor sa faci asta.
Cand scrii nu conteaza daca esti dupa trei sau cinci beri, daca ai fumat ca un turc sau tocmai te-ai trezit transpirat dupa un cosmar. Cand incerci sa faci dragoste cu ea conteaza toate astea. Conteaza ca te impiedici in propri paltaloni, ca puti a tutun si alcol, ca tot corpul ti-e slinos.
Acum aproape 10 ani ne scriam scrisori lungi pe care le citeam impreuna pe dealurile Bucovinei. Zeci de randuri in care ii spuneam cat de mult o iubeam. Si o iubeam. Iubeam persoana care o sa citeasca randurile acelea. I-o aratam? In afara de niste urme de cerneala? As vrea sa spun ca da. Ne iubeam prin scrisori si ne cautam apoi cuvintele in privirea celuilalt.
Acum ceva timp ii scriam unei iubiri pe care nu o vazuse-m niciodata: “Pe mine ma vei lasa sa-ti intru in suflet? Sper ca nu-ti vei pune gratar la suflet… sa nu te temi, nu voi intra cu un cutin la tine in suflet. Primeste-ma te rog… sa nu-ti fie frica de straini, nu te teme de mine.” Am intalnit-o intr-un final. Ce s-a intamplat? M-am speriat de faptul ca cea care imi raspundea la scrisori avea carne si oase, respira si traia. Si am fugit.
E usor sa te iubesc in fata tastaturii. Nu ai cosuri, nu imi povestesti despre orele de Geografie din liceu sau despre colegii insuportabili de la birou, nu ai cute pe fund, nu esti ironica la adresa glumelor mele proaste, nu te dor picioarele cand eu deabia am inceput sa simt muzica…
Eu te iubesc virtual, nu atunci cand ma rogi sa duc cosul de gunoi.