Până să ne mutăm la casa noastră (așa se zice, dar evident că vorbim de apartament în bloc din ‘80), vecinii erau și ei închiriați. Dacă aveam probleme cu ei, îi tratam ca pe igrasia din baie: „lasă, că nu ne deranjează așa mult, scăpăm de ei când ne mutăm”.
Unul din lucrurile care ne-a atras la apartament a fost faptul că era deja renovat, așa că nu mai era nevoie de șantier. Ne era frică atât de procesul de a găsi și de a ne înțelege cu meseriașii, dar și de faptul că ar fi trebuit să negociem cu vecinii orele în care era ok să dăm tencuiala jos de pe pereți.
Inevitabil, am avut nevoie de câteva schimbări, printre care și de instalat o priză în balcon pentru un mini frigider care să-mi țină berea rece și la îndemână. Asta a însemnat că electricianul a trebuit să dea o gaură prin peretele de beton dinspre dormitor. În timp ce făcea asta, a sunat cineva la ușă. Cu ceva emoții, am deschis și am dat nas în nas cu o tipă cam de vârsta mea, cu un copil în brațe:
– Stau deasupra. E program de liniște! Nu pot să-mi adorm copilul!
Nu voiam să mă pun rău cu vecinii din prima și nu aveam nici cea mai mică idee care e programul de liniște, așa că l-am rugat pe meseriaș să înceteze cu găurile. Din fericire, deja terminase partea gălăgioasă a lucrării.
După 30 de minute am ieșit să-l conduc și m-am întâlnit cu administratorul, care m-a întrebat dacă sunt noul proprietar de la trei. I-am zis că da, am mai schimbat niște gratuități, și, după ce ne-am salutat de rămas-bun, m-am întors să-mi hrănesc curiozitatea legată de orele de liniște. Se pare că la prânz programul de adormit sugarii e între unu și trei, nu de la doisprezece. Voiam să merg la vecină să-i spun că a venit fără motiv la ușă, dar deja era trecut de unu și nu voiam să trezesc copilul.
Acum două seri, pe la două noaptea, mi s-a făcut sete și am mers până în bucătărie să-mi torn un pahar cu apă. La întoarcere, de deasupra se auzea un scârțâit ciudat. Mi-a luat câteva secunde să mă prind despre ce e vorba. Au trecut ceva ani de când nu m-am mai confruntat cu așa ceva. M-am așezat confortabil pe canapeaua din sufragerie și am continuat să ascult, sperând că gama de sunete se va lărgi. Nu a fost cazul. După maxim cinci minute s-au oprit cu totul.
Ieri mi-am comandat bormașină, lucru pe care probabil trebuia să îl fac de prima oară, când am semnat contractul de vânzare-cumpărare. Azi mi-a ajuns. Cred că ăsta e unul din lucrurile care diferențiază un proprietar de un chiriaș: dacă are sau nu propria mașină de făcut găuri și zgomot.
La 15:01 am început să dau găuri. Teoretic, aveam de montat un dulap în baie și o bară de Ikea pentru agățat ustensile în bucătărie. Practic, nu voiam decât să fac zgomot. Surprinzător, cele două au fost montate în mai puțin de zece minute și cu efort minim. Am așteptat cinci minute, și, pentru că nu a sunat nimeni la ușă, m-am gândit că poate zgomotul nu a fost prea puternic, niciunul din pereți fiind de beton. Am căutat planul apartamentului și nu prea aveam motiv să dau vreo gaură în pereții de rezistență. Noroc că mi-am adus aminte că într-o săptămână îmi vine biblioteca și o să acopere complet unul din pereți, așa că am început să-l găuresc fără noimă.
Pe la a zecea gaură, când deja nu mai puteam să țin prea bine bormașina în mână de la vibrații, a sunat într-un final cineva la ușă. Aveam de dimineață discursul în cap și l-am repetat o ultimă dată până am ajuns la ușă. „Vă deranjează zgomotul? Asta e, e trecut de trei, nu mai e program de liniște. Dar știți când e program de liniște? La două noaptea! Ați putea și voi să ungeți canapeaua aia, nu de alta, dar treziți copilul. Sau o faceți și voi pe podea, că nu sunteți animale să deranjați tot blocul. Sau între opt dimineața și unu la prânz. Sau de la trei până la zece. Sau să…”
Am deschis și era vecina de lângă, o bătrână de 90 de ani cam surdă, care voia să știe dacă sunt acasă și fac ceva lucrări că tot are impresia că îi bate cineva la ușă. I-am zis că da, dau niște găuri în peretele comun cu holul ei de la intrare. S-a liniștit și mi-a urat spor.
(publicat prima oara aici)