Insemnari

Cu empatie

Filed under: Satul — Gelu July 18, 2014 @ 14:33

Aproape că uitasem de satul meu din Norvegia. Dacă mă întrebai ieri cum mai stau cu producția de orez îți spuneam că ești nebun. Eu nu produc nimic, eu doar încerc să dovedesc că ce fac alții e un căcat. Dacă totuși mi-aș fi adus aminte de un sat aș fi putut jura că al meu e în Danemarca sau în India. Am primit azi însă o scrisoare, pe care o voi reda mai jos, care mi-a adus aminte de oamenii care depind, din ce în ce mai puțin, de mine. E trimisă, cel mai probabil, de copilul de care vă povesteam acum mai bine de șase ani.

” Dragă Domnule Dumnezeu,

Acum o săptămână am devenit major și eram convins că asta va însemna că voi putea decide singur cum vreau să-mi trăiesc viața. Până acum m-am conformat cu ceea ce credeau ai mei, sau satul, că e bine sau nu să fac. Am renunțat complet la jucăriile date altora, am alergat fericit lângă o copilă blondă plin lanul de orez, m-am sărutat cu ochii închiși și stomacul plin de fluturi, am zâmbit și am iubit ca un adolescent. Acum am optsprezece ani și nu mai vreau să fac asta.

Mi se pare normal ca oamenii să vrea să fie fericiți, să vrea să iubească și să fie iubiți sau să se simtă împliniți (orice ar însemna asta; oare pentru fiecare fericirea înseamnă același număr de tone de orez pe hectar?). Nu mi se pare însă normal să se aștepte ca toți să fie la fel. Eu nu vreau să fiu fericit tot timpul. Nu vreau să iubesc și să râd, nu vreau să iubesc și să fiu iubit 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Mi se tot spune că o zi la patru ani pot să aleg să fiu deprimat, singur și trist dar nu este deajuns.

De ce Vă zic toate astea? Nici eu nu știu; sunt un ateu declarat dar uneori simt nevoia să mă las în mâinile cuiva mai mare. Aici Interveniți Dumneavoastră. Dacă chiar sunteți Dumnezeul satului ăsta, Vă Implor, lăsați-mă să fiu nefericit de fiecare dată când vreau, nu doar o zi din 1461. Nu vreau să mai trec prin ce am trecut acum două zile. Cea mai frumoasă față din sat, cu doar câteva zile mai mică decât mine, a venit, mi-a zâmbit, s-a jucat cu părul meu și m-a sărutat de față cu toți consătenii (puțin probabil să fi observat vreo unul, erau cu toții ocupați cu sărbătoritul recoltei). Aș fi vrut să fiu fericit, să mă simt bine în pielea mea, mai ales că îmi place de ea de când mă știu, dar nu vreau să mă conformez cu normele impuse, cel mai probabil de Ține.

Sunt major, vreau să decid de unul singur dacă vreau să fiu sau nu fericit. Vreau să fie normal să stau deprimat pe patru tone de orez, să nu mă judece nimeni dacă încep să plâng într-o combină nouă, să mă pot bucura când copila perfectă îmi spune că nu sunt de nasul ei. Vreau să pot sta singur în timp ce toți beau și petrec, să fie normal să te retragi într-o gaură de șarpe deși ai putea sta în casa primarului, să pot decide de unul singur dacă e ok sau nu să zâmbesc. Nu mai vreau să zâmbesc doar pentru că ar trebui.

Doamne, Te rog, lasă-mă să fiu trist atunci când vreau!

Cu o pseudo credință,

Helge.”

Ce să îi răspund? Că e ok să nu fie fericit? Că e natural să-și dorească mai mult decât cinci tone de orez și o femeie blondă și frumoasă? E greu să treci de la un pseudo programator la un mic Dumnezeu. Dileme vechi și clasice.

Aș fi vrut să inund pur și simplu satul și să continui să beau liniștit în Argentin. Nu știu de ce, probabil m-am simțit mai înțelegător (căutam un cuvânt mai complex dar fiecare Dumnezeu are voie de cele zece beri) așa că i-am răspuns pe un bob de orez.

“Helge,

Te înțeleg. Am fost ca tine. În satul meu din Bucovina am fost mic și neînțeles. M-am certat cu toți consătenii și eram un ateu convins, mă mulțumeam cu dealuri și ruine din secolul cincisprezece, nu aveam nevoie de Dumnezeu. Eram convins că fericirea, pe care mi-o doream mai mult de cât să rezolv toate probleme lui Hristev, era scopul suprem în viață. Împlinirea totală pe care și tu ți-o dorești, detestând-o atât de mult, putea veni doar în brațele unei fete care să mă iubească.

Acum câteva secole am intrat într-o biserică și m-am rugat, totuși, să fiu și eu fercit într-o relație, să o
găsesc pe Ea în anul ce urma să înceapă. Am luat ca un semn faptul că mă sărutăm cu tipa de care eram îndrăgostit la trecerea dintre ani. Dumnezeul meu, care cred că era din Noua Zeelandă, nu cred că ar fi putut să transmită un mesaj mai clar, așa că am decis să fiu fericit. Am fost câteva luni, până când mi-A răspuns și mi-A zis că până la sfârșitul anului O Voi găsi. Am împins-o din brațele mele și nu am mai văzut-o de atunci pe puștoaica ce m-a sărutat la începutul anului.

Probabil nu ți-e foarte clar ce vreau să spun așa că o să fiu direct: poți să fii cât de nefericit vrei! O vei găsi, vei uita de mine și vei avea un sat în Croația.

Cu empatie,

Dumnezeu.”

Helge și soția lui de peste 20 de ani s-au hotărât ca după și cel mai mic copil a plecat la facultate în Oslo să renunțe la multe din lucrurile strânse de-a lungul anilor. În podul plin de praf el a dat peste o pereche de pantaloni. Când a ridicat-o să o arunce în sacul de haine de donat a căzut un bob de orez care nu a vrut să cadă prin crăpăturile podelii.

Helgi mi-a citit scrisoarea, și-a sărutat nevastă, s-a urcat în mașină și a plecat să se bucure de nefericire în căutarea satului din Croația.

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment