Insemnari

Fara ea

Filed under: Din viata — Gelu September 25, 2013 @ 22:20

M-am tot gandit la momentul asta. Trei zile doar cu mine in Bucuresti, sa pot sa citesc si sa beau cat vreau, fara sa ma intorc acasa si sa o gasesc in pat, fara sa ma simt vinovat. Niste seri ca pe vremuri, cand ma uitam pe geamul din fata mea si cautam potentiale iubiri.

In perioada interbelica Romania a trait cea mai prospera perioada din istoria ei. Nu am cunoscut pe nimeni care sa fi trait in ea. 

Am ajuns singur in Club A. Pe ring se dansa patetic. In mod normal as fi ocupat ringul cu miscarile mele dubioase, profitand ca am langa mine cea mai buna dansatoare din tot clubul, incoronandu-ma astfel cel mai bun dansator din acel subsol. Asa, singur, eram doar unul dintre burtosii care se miscau singuri in felul lor (uneori si in ritmul muzicii).

Prin 80, in lipsa de altceva, tinerii chiar se bucurau de muzica.

Stateam ca un dubios rezemat de tejghea si nu intelegeam ce caut acolo. De ce nu sunt acasa si dorm; de ce nu fac pur si simplu dragoste; de ce nu imi folosesc Kindle-ul, care are in cele de urme baterie. Ma tot intrebam, pentru a nu stiu cata oara, de ce dracu vreau sa ma deprim. Stati linistiti, nu mi-a venit nici un raspuns in minte. Stateam singur, ca ciudatul cu burta, intr-un colt si incercam sa dansez de unul singur. Nu puteam decat sa dau din cap ca un tip gata sa sara pe orice tipa disponibila. Daca era ea langa mine am fi fost stapanii ringului. Nu era cazul.

In 90 tinerii ieseau in strada pentru ca vroiau sa scape de neo comunisti.

Am plecat cu coada intre picioare intrebandu-ma de ce imi amintesc cu melancolie de momentele de singuratate din club. Poate e vorba doar de atitudinea pe care am pierdut-o. Nu mai pot sa privesc cu superioritate peste dubiosii din jurul meu, indiferent de cat de multe pisici i-ar astepta acasa. Nu mai pot sa ma vad ca salvatorul fiecarei pustoaice care plange intr-un colt. Acum sunt constient cat de greu e sa o faci fericita pe o singura femeie.

Prin 2000 am sarutat prima tipa.

Mi-a tot fost atat de usor sa spun “Nu a fost sa fie!”; mi-e atat de greu sa recunosc: “Nu poti s-o faci sa fie nefericita!”. Greul vine mai ales atunci cand ea intelege toate fobiile si toate nevoile de singuratate pe care le ai. Cum sa te superi pe cineva care te lasa sa fii cum vrei tu? As putea inventa o lume in care asta sa fie un motiv de depresie. 

Singur in Vama

Filed under: Uncategorized — Gelu September 9, 2013 @ 15:07

Vama nu mai e ce a fost. Nu mai exista sentimentul de implinire pe care il aveam atunci cand vegetam singur prin crasmele de aici. Ceva s-a schimbat. Anul trecut am venit de doua ori singur pe aici si a fost exact ce imi doream: angoasa, depresie, neputinta, tristete. Intr-un singur cuvant: echilibru. Am vrut sa ajung si anul asta la sentimentul asta de implinire. Sa vin si sa fiu doar cu mine. 50 de ore de pseudo singuratate, sa ma bucur ca nu trebuie sa tin de mana pe cineva sau sa sarut, sa nu fiu obligat sa ma simt bine, sa fiu la ani lumina de orice sentiment de fericire. Am venit, am poposit singur cu o carte pe o tarasa pustie si nimic. Nimic. Nici o angoasa, sici un sentiment nobil de tristete, nici o depresie, nimic. Un singur sentiment, o singura intrebare care imi tot trece prin cap: “De ce dracu stai singur ca prostu?”

Singuratatea nu mai e ce a fost. Ma foloseam de stalpul umbrelutei sub care stateam ca sa ma redescopar. Acum am vazut-o doar ca pe o bucata de lemn care nu poate fi invartita pe ritm de salsa. Mi se parea normal sa stau singur pe plaja desi aveam o multime de prieteni dragi pe o raza de doar cateva sute de metri. Azi, insa, in loc sa-mi savurez berea in liniste am preferat sa socializez. Nu neaparat pentru ca imi era dor de prietena pe care nu am mai vazut-o de mult, dar mai ales pentru ca am inceput sa-mi asum rolul de animal social. E greu, fac pasi mici.

Sanii nu mai sunt ce au fost. Ma uitam la straina topless de langa mine si nu-mi spuneam decat “Dragut!”. Niste carne cu sfarcuri. Nu i-as fi mangait; nu i-as fi sarutat; nu as fi ejaculat pe ei. Am vrut sa o intreb daca a citit ceva de Murakami dar mi-am dat seama ca nu are rost. Erau sanse minime sa inlocuiasca dansul cu umbre. Nu ar mai trebui sa depun atat de multa energie ca sa fug de fericire. Cred ca devin prea batran ca sa mai fiu in stare de asemenea efort. Incerc sa ma scuz si sa-mi zic ca exista si lucruri mai rele decat ea; mi-e frica ca nu incerc decat sa ma mint.

Bodegile nu mai sunt ce au fost. Stateam singur intr-una in Genoa si ma tot uitam la ceas. Cand am stabilit ca stau o ora si apoi ma intorc la ea mi se parea prea putin. Mult prea putin timp pentru a-mi savura obsesiile. Dupa nici 10 minute mi se parea o infinitate fara sens. Eram in concediu, eram fericit, si nu din cauza monologurilor interioare.

Nu mai sunt ce am fost. Poate ca am imbatranit; poate mi-a venit mintea la cap, sau poate pur si simplu nu mai urasc fericirea atat de mult. Cine stie, poate o sa incep sa rad la bancurile la care restul se tin de burta. Pana una alta, stau singur intr-un bar din Vama si nu e chiar asa de rau desi nu mai sunt acel Gelu.