Revulter cun Darmut

Tema suna cam asa: “Scrieti un text pornind de la urmatorul vers: ‘Revulter cun darmut as miunt rifti'”

M-am trezit singur şi plin de nisip. În jurul meu nu se găsesc decât deşeuri. Unele dintre ele sunt reciclabile, altele doar biodegradabile. Nu pot să mă decid din ce categorie fac eu parte. Cel mai simplu ar fi dacă aş fi din a doua, dar dacă, prin absurd, aş rămâne aici, nemişcat, oasele mele ar mai trăi şi peste mii de ani. Sunt, deci, sper, din a doua categorie: reciclabil. O să fiu pus într-un container verde, sau albastru, şi după un scurt proces de reeducare o să mă trezesc altcineva.

Aici, însă, nu există nici un container; există doar marea în care vomiți ca să te degradezi; să te biodegradezi puţin câte puţin. Locul ăsta însă e foarte bun de eşuat; o poţi face oriunde şi cu oricine; cu oricare din tine. Pe Cris l-am descoperit ultimul şi e cel mai greu să scap de el. A venit pur şi simplu și nu a mai vrut să plece.

Acum o seară mă ţineam de geamadură şi încercam să ţin pasul cu oamenii care pluteau în jurul meu. Nu ştiu din ce erau făcuţi şi ce îi motiva să stea deasupra apei, dar eu mă ţineam cu disperare de bula de aer captivă în masa de plastic. Eu nu eram motivat de nimic, doar captiv. Un plastic roşu decolorat cu puncte negre de la mucurile de ţigară ce se degradează în mai puţin de 2 zile în apa sărată.

M-am tot pișat în mare dar niciodată mai mult de atât. Mi-era frică să nu plutească şi să ajungă la un moment dat lângă colacul unui prichindel care să ia bucata de rahat în gură doar pentru că promite a fi ciocolată. Marea mă ajută să mă simt liber. Lumea e a mea pentru că pot, simultan, să-mi iau coaiele în mână şi să privesc umbrele dansând pe plaja mizeră. Asta e libertatea de rahat pe care mi-o doresc.

Am ajuns la mal. Sunt una din umbrele ce simulează libertatea în jurul unui stâlp. M-am lăsat purtat de un val şi am eşuat din nou aici. M-au întâmpinat cinci puli blege ce desenau inimioare pe nisipul deja ud. M-am ridicat cu demnitate, mi-am căutat chiloţii şi am început să dau din cap şi să-mi mişc picioarele. Oricât de mult aş vrea să fug, lumea mea încă nu se vrea descoperită. Mai stau aici. Mâzgălesc cu sfârcuri pe sinapse şi-mi imaginez cum e să te albastru până la capăt.

Portocaliul de la cinci patruzeci şi trei scoate ce-i mai rău din mine. Îmi vine să mă arunc din nou în apă. Norocul meu e că cinci braţe se ţin strâns de gâtul meu. Cunosc doar unul dintre ele. E a lui Cris. Avea aceeași culoare ca și ţiganul care a murit sub ochii mei când aveam 5 ani. Cerşea în fiecare zi în faţa magazinului de pâine de la Fortuna. În acea zi a întins mâna în faţa copilului ce eram şi a murit. Pur şi simplu. Care erau şansele ca un puşti să-i dea banii de îngheţată?

Valurile sunt atât de verzi încât nu mai rezist. Mă caut prin slip şi nu găsesc nici o monedă. Mă arunc asupra portofelului tipului de pe cearşaful de lângă şi găsesc două monezi de 50 de bani. Le iau şi mă îndrept spre prima tipă topless pe care o văd: v-aţi uitat restul, domniţă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *