Insemnari

Povesti din RATB

Filed under: Guest Post — Gelu February 22, 2013 @ 19:58

Un om petrece în medie 14 ore pe lună călătorind în mijloacele de transport în comun. Asta înseamnă 7 zile de socializare forțată pe an, o săptămână întreagă petrecută alături de străini într-o cutie de metal, din care ai libertatea să ieși doar atunci când a sosit Stația potrivită. Câte gânduri pierdute…câte pagini citite…câte atingeri transmise din mână-n mână, câte melodii derulate în căști de către călătorii concentrați să ajungă la destinație, ignorând Povestea care ar putea să treacă pe lângă ei și să le schimbe viața.

”Probabil că și vânzătorul ambulant de șervețele umede, cu fața stâlcită și vocea răsunând puternic dintr-un capăt în altul al tramvaiului are povestea lui”, își spuse Eva, tânăra profesoară de dans, privind în gol prin geamul tramvaiului. ”Chiar dacă e un călător clandestin, măcar își câștigă traiul cinstit. Nu fură, nu cerșește…cui îi pasă dacă are sau nu abonament, poate acasă îl așteaptă o soție iubitoare și doi copii pe care își dorește să îi facă fericiți. Are și el de luat decizii dificile, poate dacă s-ar opri un moment am putea sta de vorbă și mi-ar da un sfat”.

Șervețele umedeee…

”Dar de data asta sunt hotărâtă.”

Șervețele parfumateee…

”Vreau să îmi decid singură povestea, să nu mă mai las influențată”.

3 la 1 leu !

În acel moment tramvaiul se opri în stație și Eva coborî cu gândul să nu mai amâne decizia la care se gândea de o noapte încoace.

***

Fiecare om cu povestea lui. Mergem zilnic alături de necunoscuți și nu avem curajul să-i privim în ochi, să le zâmbim, să le adresăm un salut care s-ar putea să le facă ziua mai bună. O singură întrebare adresată într-un moment de îndrăzneală pasagerului cu ochi verzi dintr-un autobuz poate să schimbe vieți ani mai târziu. Nu ar trebui să ne fie frică de interacțiune, pentru că ea declanșează Povești. Fiecare ezitare este o poveste abandonată înainte de a i se da ocazia să se spună.

***

”Încă puțin, încă puțin, te rog mai stai în stație încă puțin…”, îi adresă Eva o rugăminte șoferului, alergând să prindă mașina care tocmai se oprise în stație. Imediat ce a urcat în autobuz, s-a izbit de mirosul înțepător, distinctiv, al omului străzii. ”Iar mirosul acela de nu-m-am-mai-spălat-de-o-lună”, gândi ea. ”Cum poți intra într-o conversație cu un astfel de om?”. Și totuși, bătrânul încărcat cu sacoșa de Carrefour plină de nimicuri povestea aprins cu unul dintre călători. Eva se uită în jur, încercând să găsească un loc liber unde să se așeze. Într-un colț, în spatele autobuzului, scaunul era acoperit cu fâșii de hârtie igienică, aruncate neglijent.

”Partea din spatele autobuzului îmi seamănă cu spatele clasei, acolo unde se retrage grupul vesel. Acolo de unde se aud râsete, comentarii răutăcioase și sunete stridente de telefon mobil. Când mă urc în autobuz, chiar dacă e gol, mă așez instinctiv pe locurile din față, cât mai aproape de șofer”. Gândurile Evei fugiră către trecut. Tot pe locurile din față stătea atunci când s-au întâlnit prima oară, în sala de festivități a liceului. Ea urma să urce pe scenă, pentru o reprezentație de dans și stomacul îi era ghem de emoții. El a venit să o întrebe dacă știe cât mai durează spectacolul, dar până la final a ajuns să o invite în oraș. Relația a evoluat natural până când ea a decis să părăsească orașul, ca să studieze dansul în București.

”Probabil așa e mersul lucrurilor. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut și după 5 ani a sosit momentul să ne spunem Da pentru totdeauna. Dar cum rămâne cu partenerul meu de dans perfect ? Și cum să fie el acela, dacă noi nu dansăm niciodată…?” Deși de dimineață era convinsă de decizia pe care urma să o ia, după vizita la fosta ei profesoară de dans avea iar îndoieli.  Filosofia de viață a Magdalenei, confidenta și mentorul Evei, era că fiecare dansatoare are un singur partener perfect, cu care va dansa fericită toată viața…și cu care poți avea nenorocul să nu te întâlnești niciodată…Eva simțea că deși El îi putea oferi multe, nu va fi niciodată un partener de dans. Pentru că el nu înțelege această parte a ei.

Gândurile îi sunt întrerupte de oprirea bruscă a autobuzului. E timpul să coboare. Mai are de făcut un singur drum și pe urmă va fi nevoită să decidă pe care dintre cele două cuvinte îl va alege.

***

”Plouă. Iar plouă. De ce trebuie să plouă într-o zi ca asta? Măcar de n-ar bătea vântul. Și de data asta, autobuzul n-a mai rămas suficient de mult în stație…” Vântul bătea așa de tare încât umbrela Evei s-a dat peste cap și s-a rupt. A aruncat-o la primul coș de gunoi, pentru că îi îngheța mâna. În acel moment, un autobuz trecu pe lângă ea. Și încă unul. Ploua tare și era rece.

”Mă gândesc că nu are rost să mai aștept autobuzul, odată ce l-am ratat chiar în stație, mai bine iau inițiativa și merg pe jos până la metrou. E doar o stație. Dar, pe de altă parte, cu un pic de răbdare, cu două – trei minute de așteptare, prindeam autobuzul, umbrela nu s-ar mai fi rupt și nici nu ajungeam plouată la destinație. Poate că îmi lipsește intuiția aceea cu care se laudă femeile. Poate că deciziile luate din instinct nu sunt cele mai bune.” Cu mintea pierdută în aceste gânduri, Eva intră la metrou.

”Cu toate astea, simt că dacă o să spun DA, o să fie ca și cum aș alege să merg pe trotuarul acela îngust de pe Calea Victoriei. Nu e nimic care să semnalizeze că trotuarul se îngustează până când, dintr-o dată, bordura dispare și drumul devine șosea. Te trezești dintr-o dată cu mașinile venind cu viteză către tine, iar tu nu mai un trotuar pe care să te refugiezi.”

Atenție, se închid ușile. Urmează stația Gara de Nord, cu peronul pe partea dreaptă.

”Asta e ultima mea șansă. Eva dragă, decide-te. Te sui în tren și spui Da, sau…” În acel moment observă că tânărul de lângă ea o privea insistent.

”Nu vreau să par indiscret, dar expresia din ochii tăi este atât de tristă încât m-am gândit că te pot înveseli cumva. Uite, pliantul ăsta promite o seară plină de dans, la noul club din centrul orașului. Eu acolo merg și văzându-te, m-am gândit că ți-ar prinde bine”.

În acel moment, două Povești au decis să facă cunoștință. După câteva momente de mirare, Eva privi zâmbind cum ușile de la metrou se închid, lăsând în urmă Gara…

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment