Insemnari

Batranul si creanga insufletita

Filed under: Aberatii — Gelu August 2, 2012 @ 09:20

Azi noapte ma intorceam spre casa si in fata mea venea un batran cu o craca. De la departare parea ca are un puiet dar odata ajuns mai aproape am observat ca nu avea decat o creanga mai lunga cu multe frunze in varf. M-am oprit si m-am uitat la el cum trece pe langa mine. Tinea miniatura de copac fara radacini ca si cum ar fi fost un trofeu pe care urmeaza sa-l ridice deasupra capului dupa ce a castigat o etapa din Turul Frantei. Dupa zdrentele pe care le purta te-ai fi asteptat sa tina o punga de aurolac, nu o craca plina de frunze verzi, in nici un caz cu atat de multa demnitate. Am vrut sa il intreb la ce-i foloseste bucata de lemn cu personalitate si de ce o duce ca si cum ar tine o sabie in mana in timp ce-si conduce armata la victorie.

Nu l-am intrebat nimic. Mi-am dat seama in momentul in care incercam sa deschid gura ca orice mi-ar raspunde ar avea cu siguranta mai mult sens decat motivul pentru care imi duceam lipsit de demnitate destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Am ramas deci incremenit si am inceput sa-l privesc din spate cum se indeparteaza. La un moment dat s-a oprit, s-a asezat in genunchi, a prins bucata de lemn cu doua maini si a infipt-o in pamant. Era in mijlocul trotuarului si creanga nu avea nici un fel de radacina dar eu am privit inmarmurit cum craca aceea prinde viata. S-a transformt in cateva secunde intr-un copac infrunzit in mijlocul unei mari de beton. Nici nu am apucat sa clipesc si era plin de flori de toate culorile. Avea flori de magnolie, de cires, de mar si chiar si de castan. Trunchiul devenise atat de gros incat batranul nu se mai vedea de el.

Pe carosabilul de langa masinile circulau in ritmul lor de miezul noptii ca si cum soferii nu ar fi asistat si ei la o mica minune. Cainii vegetau linistiti la cativa metri de noua forma de viata si eu stateam in continuare nemiscat tinandu-mi destinul in spate intr-un rucsac murdar si rupt pe la colturi. Intr-un final am reusit sa ma misc si am inceput sa ma apropii de copacul rasarit in mijlocul betoanelor. Imi simteam rucsacul apasandu-mi pe sira spinarii ca si cum ar fi avut 50 de kilograme si eu stau pe burta cu el inca in spate. Imi era din ce in ce mai greu sa ma apropii si mai ales sa suport durerea data de destinul meu atras de-o forta care pe mine ma respingea. As fi putut, si ar fi trebuit, sa ma intorc si sa-mi continui drumul spre casa. Am facut insa ceva ce probabil o sa ajung sa regret: mi-am dat rucsacul jos si l-am lasat sa-si urmeze atractia. A zburat intr-o clipa spre locul cu pricina si a disparut impreuna cu copacul aparut cu putin timp in urma. In locul lor nu mai ramasese nimic: nici o bucata de lemn, nici o bucata murdara de material, nici un batran si nici macar o gaura in trotuar.

Nu ma mai surprindea nimic asa ca mi-am continuat drumul spre casa. Ajuns in fata usii mi-am dat seama ca cheile mele erau in geanta disparuta. Eram pregatit sa-mi sun un prieten care are cheile mele de rezerva dar am decis sa incerc totusi sa intru sperand ca dintr-o greseala am lasat usa descuiata. Am deschis-o si am intrat. Un alt rucsac ma astepta pe pat. Nu am indraznit inca sa-l deschid si sa vad ce este inauntru.

3 Comments »

  1. Uneori imi dau seama ca iti meriti titulatura de Harry Potter si asta nu e deloc de rau:-)

    Comment by ioana — August 2, 2012 @ 14:00

  2. As vrea si eu sa intalnesc o creanga de-aia…

    Comment by Bianca — August 2, 2012 @ 21:18

  3. Evolutia umbrelor…

    Comment by Irina — August 7, 2012 @ 23:13

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment