Mi se termină sticla de Azuga înainte să reușesc să construiesc o poveste în jurul bucăților albe și negre de gresie. Sub fiecare bucată neagră de gresie se află o mină antipersoană. Mi s-a părut genială ideea când am citit-o în „O Perfectă zi Perfectă” de Martin Page. Nu mă ajută nici măcar faptul că acum un an stăteam pe faleză dintre Vama și 2 Mai și mă uitam la stele. Și la valuri. Atât de patetic încât nu știu de ce asta ar fi trebuit să mă ajute. Nu aveam nicio sticlă de bere atunci cu mine. Doar frica. Frica să nu mă vadă cineva. Singur. Toți erau la Folk. Folk You Dear!! Îmi doresc atât de mult să găsesc pe cineva căruia să-i pot spune asta. Atunci nu vroiam decât să nu se mai simtă mirosul ăla îngrozitor de alge uscate.
Mi se termină țigara și eu nu sunt în stare să construiesc o poveste în jurul peștilor care mor după ce au mâncat 68 de banane. Sau erau 86? Un pește nu are cum să mănânce 86 de banane, oricât de senină (a se citi limpede că vorbim totuși de apă și nu de cer) e apa. Oare peștii nu-și doresc să înoate prin cer tulbure?
Se termină bateria și eu nu reușesc să spun ceva coerent deși e foarte clar că vreau să vă povestesc de cât de albastru era cerul în acea zi de mai în care am atins prima oară Umbreluța. S-a desprins o bucată din coajă când am atins-o. Am ținut-o în sertarul de sus al biroului timp de câțiva ani sperând că acea bucată de lemn o va aduce înapoi. Nu a făcut decât să-mi populeze biroul cu mulți, mulți, mulți viermi dubioși. Fiecare vierme purta numele ei. Se pierdeau prin scrisorile de la ea. La un moment dat au terminat de mâncat toate paginile. Mai întâi au mâncat toate literele albastre, apoi au mâncat toate cuvintele negre și de-abia apoi au mâncat toate paginile semnate cu „I”. Mă întreb și acum dacă a avut și ea viermi. Oare viermii ei mi-au mâncat toate literele negre, toate cuvintele albastre ca într-un final să mănânce toate paginile semnate cu „C”. Aș fi vrut să vă pot vorbi despre asta.