Insemnari

Postul original, fără nici o corectură aici.

—

Mi-e frică de faptul că e posibil ca, după un “Happy End”, oamenii pot fi fericiți. Mă tem că aș putea fi unul din cei bătuți de soartă să îndure fericirea în fiecare zi. Aș înnebuni. Sper că nu sunt o astfel de victimă a destinului. Nu vreau să fiu personajul unei tragedii în care ești condamnat să te simți bine în pielea ta și atât.

Dansam cu ea și eram surprins, cu fiecare mișcare pe care o făceam, cât de bine ne stă împreună pe ringul de dans. Era tot ce am tot căutat în anii ăștia în subsolurile din Centrul Vechi. Îmi simțea și înțelegea mișcările, se unduia și ea, mult mai gingaș decât mine, în ton cu muzica pe care o simțeam împreună, în felul nostru. Mă lăsa să o las pe spate până când părul îi atingea podeaua, îmi ținea mâinile când făceam și eu același lucru. Se învârtea de fiecare dată când brațul meu îi sugera o piruetă și mă lăsa și pe mine să mă bucur de această mișcare specifică tipelor. Mă oglindea în sclipirea din ochi așa cum mi-e greu să mă imaginez privindu-mă într-o oglindă. Era tot ce am căutat pe un ring de dans și totuși eu mă uitam mai mult la ringul de dans decât spre ea.

Sunt un laș, mi-e frică de momentul în care o să-mi spun “sunt fericit, nu mai am ce să mai caut!”. “Lucrurile nu au cum să fie atât de simple” îmi tot zic. Trebuie să fie ceva de-a dreptul spectaculos la mijloc, să îi salvez viața într-un tren din Vietnam și apoi să ne completăm până la infinit. Încă nu am ajuns în Sud-Estul Asiei (India nu se pune). Pe ea nu am întâlnit-o într-un tren, am cunoscut-o într-un autobuz. Nu eram în Asia când m-am bucurat prima oară de zâmbetul ei, eram undeva între Londra și Manchester. Nu era în mare pericol, fugea doar de o posibilă răceală când s-a refugiat pe bancheta mea. Nu am trecut prin foc ca să ajungem unul în brațele celuilalt, ne-a luat doar un an și ceva până să ajungem să ne trezim împreună. Nu are cum să fie Ea. Ar fi prea simplu.

În ultimele luni m-am trezit zicând de prea multe ori asta: “Să nu te îndrăgostești de mine!”. Asta sau, în varianta mai ușoară: “Din nou, e vorba doar de ceva Casual”. Tristul adevăr e că sunt/am fost o curvă de om căruia îi pasă. Îmi place să fiu un nemernic, dar urăsc să mă simt vinovat pentru ceva. Poate că faptul că sunt corporatist de atât de mult timp m-a făcut să adaug un disclaimer în fața oricărei aventuri sau relații pe care am început-o, dar un lucru rămâne: mi-e frică să dezamăgesc; mi-e frică de sentimentele mai puternice decât cele pe care aș fi în stare să le simt.

Îmi place să iubesc, în diversele ei forme, dar mi-e frică să fiu iubit. Dacă ar fi să aleg între o mușcătură de câine și o declarație de dragoste acum aș alege-o pe prima. Câinele nu are de suferit, iar eu pot să-mi fac un antirabic și s-a terminat toată povestea. Îmi place să le fac pe tipele din jurul meu fericite, dar mă sperie cu totul gândul că s-ar putea aștepta să repet asta la nesfârșit. Oricât de fericit m-ar face și pe mine. Am ajuns să iubesc și să vreau să fiu iubit punctual, seară de seară, chiar dacă nu pot ignora sentimentul adus de cumpărarea unor bilete de avion pentru niște date de peste șase luni.

Mai groaznic decât să te trezești singur e să te trezești lângă cineva pe care să o faci fericită și care să te facă fericit. Atunci când te trezești singur e simplu: mergi la baie, te întorci la birou, deschizi laptopul, intri pe un site porno oarecare, te masturbezi și după aia te gândești că va veni ziua când nu va trebui să fii atât de “lame”. Când te trezești însă lângă cea care te împlinește e mult mai sinistru: mergi la baie, te întorci în pat și o săruți, îi mângâi sânii, faci dragoste cu ea, te duci în bucătărie și îi pregătești micul dejun și apoi mergeți împreună spre muncă. Nu ai timp să te gândești că “o să fie mai bine”. Gata, ești împlinit, nu știi ce să mai ceri de la viață, deși știi că lucrurile nu au cum să fie atât de simple.

Am recitit rândurile de mai sus și m-am decis: trebuie să-mi caut un psiholog bun pentru că mama avea dreptate; nu sunt ele de vină, eu sunt cel stricat.