Eram într-un supermarket de pe lângă casa ei. Ne plimbam ținându-ne fericiți de mână prin raionul de lactate. Ne oprim lângă raftul de iaurturi și îi spun plin de blândețe: „Ar trebui să luăm niște iaurt de la Napolact”. Mi-a zâmbit, m-a strâns de mână și mi-a răspuns: „Am auzit că Sana de la Dorna e mult mai bună și mai consistentă”. Am rămas bulversat. Cum a reușit să se schimbe atât de mult? Cum am ajuns doi străini? Cu două săptămâni înainte împărteam un Mango și acum ea vrea Sana.
Nu am reușit decât să rostesc un sec „Ok” înainte să mă închid în carapacea mea de rezervă. O țineam de mână în continuare în timp ce ea umplea coșul cu ulei, piept de pui, ardei, castraveți și ciocolată neagră.
Am plătit și am ieșit pe ușa rotativă. Aș fi vrut să o trag să ne rotim în continuare spre ceva care să nu reprezinte intrarea noastră în Sfârșit. Nu am făcut asta. Am mers acasă. Am pus Sana în frigider, am mers în dormitor și am început să ne iubim mecanic. Să ne dezbrăcăm mecanic, să ne atingem metalic, să ne simțim străini.
Am așteptat două zile să-mi spună ceva. Să-mi spună că nu avem nevoie de iaurt atâta timp cât amândoi îmbrățișați încăpem într-o cutie de pantofi. Că Sana de la Dorna e de fapt dorința ei ca noi să trecem la un nou nivel de intimitate. Că a înțeles de unde venea nevoia mea de iaurt.
Nu mi-a spus nimic. Se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nevoia mea de iaurt e cel mai natural lucru din lumea Noastră. Nu mai suportam pielea din jurul meu, din jurul nostru. A treia zi am plecat lăsându-i un bilețel pe noptieră:
„A fost decizia ta. Tu ai decis că fericirea noastră nu contează pentru tine. Eu nu pot trăi într-o lume în care lactatele sunt mai importante ca iubirea.”