De trei ori pe zi

Maria plânge în medie de trei ori pe zi. Le număr. E un reflex vechi; înainte număram țigările, apoi berile, acum lacrimile ei.

Acum doi ani, la o ședință la grădiniță, educatoarea mi-a zis că Maria era uneori neatentă. Se juca în timp ce i se vorbea, răspundea neîntrebată. Că ar putea fi o problemă. Am dat din cap, am mulțumit că mi-a spus și am ieșit.

Pe drum spre casă m-am oprit la o terasă. Am cerut o bere și am stat fără să o beau. Așa procesam lucrurile pe care nu voiam să le accept ca atare.

Nu știu cum funcționează mecanismul. Știu că în liniște completă mintea mea se ducea după orice zgomot, după orice mișcare, după propria mea respirație. Mergeam în baruri să mă afund în gălăgie ca să pot să mă concentrez. Muzica suprapusă cu conversațiile din dreapta și cu meciul de la televizorul din stânga îmi organizau gândurile mai bine decât orice bibliotecă. Am citit acolo de la Murakami la Joyce. Am scris acolo, în carnete pe care nu le-am mai deschis niciodată după aia.

Maria are șapte ani și nu și-a găsit încă barul ei. Probabil că o să-l găsească într-o zi. Sper că nu e tot un bar, sau măcar să nu fie același.

Acum trei ani, în drum spre grădiniță, i-am zis să vină să se încalțe. Nu i-am zis-o frumos. Era dimineață, eram în întârziere, am ridicat puțin vocea fără să-mi dau seama. Am ieșit din casă și după câțiva pași s-a oprit și m-a privit:

— Trebuia să spui: Maria, te rog frumos să mergem. Nu: Hai, Maria. Dacă te mai comporți așa o să-mi fac bagajul și o să merg undeva unde să fiu respectată.

Am lăsat-o la grădiniță, m-am întors acasă și i-am povestit soției. Ne-am uitat amândoi câteva secunde și am râs. Genul de râs care vine când nu știi ce altceva să faci, când ți-ai dat seama că ai pierdut o negociere cu o persoană de patru ani și nu ai nicio replică bună.

Acum nu mai râd. Ea știa deja la patru ani că există o variantă în care pleci dacă nu ești tratat bine. Că asta e o opțiune la îndemână, că se poate. Nu că ar trebui. Doar că se poate, și că tu ești cel care decide.

La începutul anului au venit acasă cu o scrisoare medicală de la dentist. Aparat dentar, șase luni, posibil un an. Mi-a zis că o să râdă ceilalți copii de ea. Seara, după ce a adormit, am stat și m-am gândit cum să-i explic. Că o să fie ok. Că nu o să doară mult, doar la început, câteva zile după fiecare strângere. Că probabil nici colegii nu o să observe, și oricum o să uite repede. Am repetat în cap câteva variante și le-am triat pe cele care sunau prea mult ca un discurs.

N-a mai adus subiectul a doua zi. Nici a treia. Nici după.

Când am întrebat-o eu cum se simte cu aparatul, mi-a zis:

— Bine. E puțin incomod dar îmi place că sunt dinții mei și că îi repar.

Nu știu de unde a luat formularea asta. Eu m-aș fi gândit la ea cel puțin o lună, și după aia aș fi ajuns la concluzia că nu există formulare bună. Ea nu știe încă să îngroape fricile. Le rezolvă peste noapte și uită că au existat. Eu am învățat prea devreme să le îngrop.

La vârsta ei, eu plângeam la baie. Sau în spatele curții bunicii, acolo unde nu mă vedea nimeni. Închideam ușa ușor, ca să nu audă nimeni că am închis-o, mă așezam pe marginea căzii și așteptam să treacă. Nu de față cu cineva, niciodată.

Îți dau eu motiv să plângi.

Se spunea scurt, ca și cum era evident că așa se procedează, și după aia încetai. Nu venea nimeni să te întrebe ce s-a întâmplat. Nu venea nimeni să te ia în brațe. Am învățat repede. Am încetat să plâng în față. Am încetat să spun că ceva nu e corect. Am început să număr.

Maria plânge de față cu mine, de față cu educatoarea, de față cu alți copii. Nimeni nu îi spune nimic. Nici eu. O privesc și continuu să număr, și uneori îmi doresc să o învăț și eu să se ascundă, pentru că ar fi mai simplu pentru toată lumea, și mă opresc pentru că îmi dau seama ce-am gândit.

Ieri a venit acasă supărată. Nu plângea, era doar mai puțin zgomotoasă decât de obicei, ceea ce la ea înseamnă același lucru. Am întrebat-o ce s-a întâmplat.

— Au schimbat ora de muzică cu matematică.

— Și?

— Nu e corect.

Atât. A zis-o și s-a dus să-și pună ghiozdanul în camera ei. Nu era o întrebare, nu era un plâns, nu era o cerere. Era un fapt.

Am stat câteva secunde fără să răspund. Nu pentru că nu știam ce să zic, ci pentru că m-a luat pe nepregătite că se poate spune asta atât de simplu.

Eu n-am spus nu e corect decât de câteva ori în viața asta. De obicei am găsit altă formulare. Poate că are sens și varianta asta. Sau: probabil că știu ei de ce. Sau n-am zis nimic, pentru că nu era musai. Aveam o formulă pentru lucrurile astea: dacă e musai, cu plăcere. O ziceam ca pe o virtute, ca și cum m-aș fi lăudat că știu să mă conformez fără să fac scandal. Mă gândeam că e maturitate.

Nu e. E ce ajungi să spui ca adult după ce ți s-a spus îți dau eu motiv să plângi ca și copil. Aceeași frază, doar că acum o spui tu, și pare că ai ales-o. Cu plăcere, chiar.

Maria plânge în medie de trei ori pe zi. Le număr în continuare. E un reflex vechi și probabil că nu o să-l pierd.

Dar am început să număr și altceva. Momentele în care spune nu e corect și nimeni nu îi spune nimic. Momentele în care nu se pregătește pentru o conversație pe care până la urmă nu mai trebuie s-o aibă.