Unsprezece

Acum 11 luni stăteam prin Băneasa lângă un chioșc de cartier cu o Timișoreana în mână. La câțiva zeci de metri se afla Ana care se născuse de câteva zeci de minute. Ce repede a trecut tot timpul asta; și ce praf s-a lăsat pe aici. Am avut de multe ori impulsul de a mai scrie ceva dar sentimentul de bine m-a inhibat cumva. Nu vorbești de rău oameni care nu sunt prezenți și nu scrii lucruri de roz.

Nici nu știu cum au trecut cele 11 luni. Cu fricile și bucuriile de la început, cu fricile și bucuriile de la mijloc, cu fricile și bucuriile de acum când micul ghem mov a început să se ridice singură în picioare și să spună „taaataaaaa”. Nu mai e mov de 11 luni, dar imaginea când am văzut-o prima oară o să rămână mereu cu mine; deocamdată de fiecare dată când văd un nou-născut mă mir că și ea a fost așa.

De peste o săptămână sunt singur acasă. Am mai fost departe de ele dar atunci plecam eu; acum au plecat ele. Eu am venit cu ideea să le trimit în „concediu”, gândindu-mă cu așteptări mari la săptămâna mea de „burlac”, la toate lucrurile pe care le-am ratat de când încerc să fiu un tată responsabil. Multe zile cu bere cât vreau, fără scutece de schimbat, fără să fiu nevoit să dorm doar pe 10cm de pat, fără plimbări cu ea în marsupiu ca să adoarmă, fără picioare primite în față în timpul nopții, fără pampers plin împins la 6 dimineața în nasul meu.

Și au trecut zilele astea și mi-am dat seama cât de nașpa e să ai un pat doar pentru tine; să te trezești și nu e niciun omuleț Michelin care să-și țină fundul sau picioarele lipite de fruntea ta; nu te trezește nimeni plină de energie la șase dimineața; ajungi să nu-ți mai faci, după câteva luni, numărul propus de pași; bei mai multă bere dar cu mult mai puțin sens.

Revenind la 11 – acum 11 ani m-aș fi văzut aici? În niciun caz; dar nici acum un an. Oricât de mult ne pregătim pentru asta, experiența în sine e atât de diferită și greu de descris. De la răceli la micile achiziții pe care le face zilnic; de la frustrarea pe care o avem când nu o putem convinge să mănânce la zâmbetul pe care îl lasă străinilor atunci când se uită la ei, îi arată cu degetul și începe să râdă.

Textul asta fără sens e așa, să arăt că încă mai trăiesc și sunt cel puțin la fel de fericit ca atunci când vă povesteam de mici aventuri sexuale.