Cinci ani

Acum cinci ani am întâlnit o tipă în Anglia. Ea mergea să-și vadă niște prieteni în Manchester, eu mergeam în Birmingham să petrec 10 zile alături de tipa pe care o iubeam. Înainte să ne urcăm în același autobuz, și să ne deschidem amândoi cărțile în română, ne-am pseudo-ignorat timp de câteva ore în stația din Luton.

Știu că am mai spus povestea dar tocmai mi-a zis la telefon că așteaptă să termin ultima carte citită de ea ca să putem împărtăși impresii și simt nevoia să scriu din nou de povestea ce a început într-un autobuz din Sudul Angliei.

Peste trei luni o să port o verighetă cu numele ei. Gata, asta a fost povestea.

Momentul în care ne-am ținut în brațe prima oară a venit la un an, opt luni și 28 de zile de când ne-am cunoscut. Mi-aș dori acum să pot spune că perioada aia a fost una dificilă dar în cele mai multe cazuri nu a fost. Mai bine de un an nici măcar nu ne-am vorbit (am fost atât de nesimțit că până și Iisus mi-ar fi dat unfriend); au fost câteva zile în care ne-am văzut pe ascuns; au fost zile care să-mi dea impresia că suntem în lumi total diferite.

Am acum pe mine un tricou primit cadou de ziua mea pe care stă scris: „I’m to SEXY to be 30″. Glumă evidentă din partea unor prieteni care mă știau și când aveam mai puțin de 70 de kilograme. Uitasem că l-am luat de dimineață pe mine (azi am lucrat de acasă, așa că am luat un tricou la întâmplare din cele curate) până când acum două ore, în 41, spre locul cu bere, o pustoaică i-a arătat prietenei ce scrie pe burta mea și au început să râdă. Nu știu dacă de mesaj sau de tipul care îl poartă.

Din când în când îmi mai pun problema dacă aș mai fi în stare să cuceresc pe cineva. A trecut ceva timp, și cel puțin zece kilograme, de ultima oară când am făcut asta. O mai întreb și pe ea dacă s-ar mai așeza lângă mine în autobuz; îmi răspunde de fiecare dată cu un sărut. Eu mă supăr că e unul de compasiune, ea ripostează că nu, eu încep să fac glume că nici ea nu e la fel de suplă, ne luăm în brațe și ne aducem aminte cât de fericiți suntem că ne-am regăsit după aproape doi ani.

Sunt convins că există puține lucruri mai puțin penibile decât textul ăsta dar insist să continui.

Acum un an am plecat singur în Vama. Am folosit scuza cu „Cursul de Scriere Creativă” dar era clar pentru amândoi că vreau să-mi dovedesc că încă sunt dubiosul independent cu povești ciudate. A fost cea mai neprietenoasă Vamă. Nu mai sunt în stare să dansez pur și simplu, să conving o tipă să se lase condusă, să iau de brâu pe cineva ca s-o învârt. Pe vremuri luam o necunoscută la dans cu tălpile goale pe nisip ca s-o conving de ceva, nu ca să-i povestesc de ce tipă am întâlnit acum câțiva ani într-un autobuz din Anglia.

Ea e acasă, eu într-un bar uitându-mă la meciul Islandei. Puteam la fel de bine să fiu cu o fostă prietenă sau o tipă pe care tocmai am cunoscut-o în 41.

Nu e o declarație de dragoste; e o normalitate de care nici măcar eu nu pot să fug.