Despre fumat

Ultima țigară, sau cel puțin printre ultimele pe care o să le fumez într-un loc public cu acoperiș și cel puțin un perete. Știu, se va deschide terasa de la Argentin în curând și nu o să mai conteze prea mult asta dar tot mi-e greu să-mi dau seama cum se va schimba stilul meu de viață începând cu 16 Martie.

M-am apucat de fumat târziu, pe la 22 de ani, când aproape terminasem facultatea. Mi-aș dori să pot să dau vina pe anturaj dar din păcate nu pot împărți cu nimeni responsabilitatea. Poate doar cu tipa cu care eram atunci și pe cea cu care am înșelat-o și care după ce ne-am ridicat din patul de cămin și-a aprins o țigară. I-am cerut și eu una și m-am bucurat că m-a luat amețeala și mă simțeam rău fizic; știam că merit asta pentru că nu eram în stare să-mi opresc penisul să intre în vagine pentru care nu aș fi cumpărat niciodată absorbante.

Primul pachet, de zece țigări, l-am cumpărat de la un chioșc din Gara de Nord în timp ce așteptam trenul spre Budapesta. Am împărțit câte două țigări pe zi. Simțeam vinovăția într-un mod concret și mi se părea că așa mă apropiim mai mult de cea pe care am dezamăgit-o. Într-o lume cu peste un miliard de fumători asta ne făcea mai intimi decât partida de sex dintr-un bazin cu ape termale. Fiecare din cele zece țigări au fost speciale. Pe unul din podurile de peste Dunăre, pe dealul cu vedere la parlament, pe zidurile castelului din Bratislava, unde mi-am lăsat geanta foto, țigara de după într-o clădire veche de 100 de ani.

M-am despărțit de ea la scurt timp după ce ne-am întors în București. Am ajuns atunci să fumez cam două țigări pe zi, toate luate de la colegii de birou. Am descoperit că pe lângă senzația de amețeală, care încetul cu încetul începuse să dispară, fumatul oferea șansa de a socializa dincolo de ședințe și ieșiri la masă. Între timp am ajuns să urăsc nevoia de cuvinte în timp ce fumezi. În decursul anilor am cunoscut multe tipe la fumat, în încercarea mea de a evita discuțiile despre fotbal, programare, femei sau ce mai discuta corporatiștii în fața scrumierei.

În zecile de relații care au urmat am fost cu o singură fumătoare și chiar și atunci ea fuma alte țigări, ceva de femeie, și nu am împărțit niciodată același pachet. De mii de ori însă mi-am cerut scuze pentru fum, pentru miros sau pentru că o las singură în pat să se bucure de senzația de după și m-am ridicat din pat să ies pe balcon.

Îmi place să cred că am devenit fumător, adică omul ăla care fumează un pachet pe zi, din bun simț. După câteva săptămâni de cerut țigări de la alții mi-am zis că nu se mai cade și odată cu primul pachet personal am ajuns să-mi aprind câte una când așteptam autobuzul sau când pur și simplu mă plictiseam acasă. Începutul a fost alimentat și de reacțiile pe care le generam când eram văzut pentru prima oară fumând; era un alt mod de a demonstra că perioada „Gheorghiță”, de copil cuminte și ascultător, a fost total depășită, că acum eram un bărbat cu vicii.

Nu am încercat niciodată să mă las într-un mod serios. Am avut o tentativă acum câțiva ani și tipa cu care eram, care era complet împotriva fumatului, m-a rugat să mă reapuc, după 23 de ore de abstinență. Eram atât de enervant. Am mai avut o scurtă aventură cu o țigară electronică și deși mă simțeam mai bine, mai ales dimineața când nu-mi mai scuipam plămânii, am renunțat zicându-mi că e doar un compromis, că trebuie să renunț cu totul. Au trecut aproape trei ani de atunci și încă nu am făcut-o.

De obicei mă simt prost ca fumător, mai ales când o las pe viitoarea soție singură la masă ca să ies să fumez (da, înainte de 16 Martie) dar și când încerc să suflu fumul în altă direcție decât cea a nefumătorului de la aceeași masă. Există totuși momente de pseudo-mândrie pentru faptul că îmi fut plămânii. Astea se întâmplă înainte și după un maraton sau semimaraton. „Fumez ca un turc și tot am terminat mult înaintea voastră, nefumători!”.

Încă nu mă las și poate mai povestesc despre experiențele mele cu fumatul la câteva luni după ce o fac, că sigur o să fac asta în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, dar acum se apropie momentul în care nu o să mai fie scrumiere la geam, așa că mă opresc aici. Nicio concluzie, nicio învățătură. Îmi aprind o țigară și public din însemnările unui fumător amator.