Am fost anunțat de FB că acum trei ani publicam asta. Nu am mai scris de atunci un „review” al anilor care au trecut, și, între noi fie vorba, nu am prea mai scris lucruri „personale” pe aici, și acum înțeleg de ce s-a întâmplat asta. Oricât de mult aș vrea, chiar nu știu ce aș putea spune de anul care se termină în mai puțin de două săptămâni.
Spre deosebire de anul despre care era vorba mai sus, în anul asta nu am ajuns pe trei continente si nici nu am avut parte de vreo excursie prea exotică. Dacă anul trecut am fost două săptămâni prin Scoția, anul asta nu am ajuns mai departe de Paris, chiar dacă am bifat locuri noi, cum ar fi Maramureș, Târgu Mureș și Piatra Neamț. Îmi place să cred că vom recupera la anul, când ar trebui să ajungem în Japonia.
Ah, și asta, vorbesc la plural despre călătorii. Se leagă foarte bine cu faptul că anul asta nu am „agatat” nimic. E al doilea an la rând când se întâmplă asta. Au trecut anii in care nu-mi ajungeau degetele de la mână să număr tipele pe care le-am cucerit cel putin pentru o seara. Îmi place să cred că e de bine, că am folosit de multiple ori același deget pentru a număra asta. Am descoperit însă că emoțiile primului sărut pot fi simțite și după cel de-al 8749-lea. Ba nu, ăla a fost mai mult mecanic, când eu eram mahmur și somnoros, încă în pat, si ea trebuia sa ajunga inainte de 9:30 de la birou. Al 8921-lea a fost mult mai intens ca sărutul de la barul irlandez din Ploiești.
Nu a fost un an rău. A fost un an fără extreme. Aș putea spune că a fost unul plat, dar asta are de obicei o conotație proastă. Am avut vârfurile noastre (nu mă pot abține din a folosi pluralul) dar normalul e deja mai sus de unde speram să ajung când eram un oarecare Gheorghe în căutarea fericirii. Cred că de asta nu am mai fost în stare să scriu „pur și simplu”. Am tot fost în contexte în care în mod normal, acum trei sau patru ani, mă făceau să scriu ceva, dar pur și simplu nu prea am ce să fac public. Fără depresii, fără pustoaice dubioase, fără orgii; a se vedea si textul asta, nimic memorabil.
Am dansat pe malul Senei, am băut de unul singur prin Vama până la cinci dimineața. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să profit de ultimul meu an „cu doi în față” dar nu știu exact ce ar fi trebuit să fac diferit. Mi-am lăsat părul să crească; asta ar trebui să se numere la lucrurile făcute „altfel”. Între noi fie vorba, cu toate că nu s-a întâmplat nicio schimbare majoră, și am avut parte de momente mult mai intense decât mi-aș fi dorit, nu m-ar deranja că toți cei peste cinzeci de ani care o să urmeze să fie la fel.
Ar fi trebuit să alerg mai mult, să renunț la câteva kilograme, să scriu mai „serios”, să îmi setez un obiectiv pe care să vreau să-l ating, să-mi fi irosit timpul mai puțin. Aș fi putut să… Stau acum la geamul clasic și nu știu ce m-ar fi făcut să mă simt mai bine în pielea mea în 2015. Da, aș fi preferat ca unele lucruri să nu se fi întâmplat dar pana la urma ele nu sunt decât acele lucruri „care pur și simplu se întâmplă”. Poate pare ciudat, dar m-am hotărât că anii ce urmează să fie la fel. Să se „întâmple” în același ritm, sau cel puțin lângă aceeași persoană.
Între timp am ajuns într-un bar din Ploiești, stau la bar și îmi aduc aminte de un sărut de acum patru ani, de ultimul nostru sărut „neoficial”, chiar aici, când încă nu ne dăduserăm seama până la capăt că locul celuilalt e pentru totdeauna lângă celălalt. Atunci era un sărut cât o mare promisiune; toate sărutările de anul ăsta nu au fost decât mici confirmări ale faptului că ne-am găsit. Nimic special, fără artificii, cărămizi oarecare.
Pentru ca in Paris nu am lăsat niciun lacăt în urma noastră am prins cu o pionetă dolarul meu „norocos”, pe care îl țin de peste patru ani în portofel, deasupra barului, peste alte sute de bancnote. Să ne aducă noroc. Ultimul dolar „norocos” l-am dat pentru viza de Vietnam, că nu aveam decât 24 de dolari normali și nu vroiam să stau două ore la coadă de la exchange-ul din aeroport.
Acestea fiind spuse, sunt convins că 2016 va fi un an cel puțin la fel de bun. Mult mai intens, dar, între noi fie vorba, abia aștept 2017, un an care mi-l doresc la fel de neinteresant și lipsit de „lucruri de scris” ca anul asta.