Din viață

De când mă aflu aici au trecut prin fața mea sute de fete cu flori în mână, zeci de tipi ținând stingher pungi de cadouri, mii de oameni în drum spre ceva. I-am privit pe toți, printre rândurile lui Mihai Radu (ale cărui povestiri mi-au adus aminte de cele nouă ale lui Salinger), și m-am imaginat cu o bere în fața fiecăruia dintre ei. O simulare de câteva milisecunde care să mă facă să-mi dau seama că mi-a fost dor de sentimentul ăsta de singurătate și pseudo-tristețe care mă mângâie în momentul ăsta.

E 8 Martie. Tipii își aduc aminte că trebuie să ofere și flori, tipele își aduc aminte că ar trebui să fie respectate. Mie nu mi-au ieșit niciodată sărbătorile astea. Îmi place să cred că ofer suficientă atenție în restul anului. Anul ăsta se pare că mi-a ieșit, în mare parte datorită copilei care se ținea de plasa de rafie plină de coșulețe cu ghiocei a mamei care mi se plângea că a primit doar țigări Vogue prea slabe. Sper că a primit, copila, cel puțin un ou Kinder.

Mă repet: eu nu am fost niciodată bun la a da cadouri la data potrivită. De fiecare dată când mă gândesc la un cadou ajung să îl iau și să îl ofer cu mult înainte de ziua ei sau înainte de Crăciun sau 8 Martie. La câte flori și pungi de cadouri se preling prin fața mea se pare că sunt singurul tip care are problema asta. La fel cum nu îmi place să mi se amâne un zâmbet de dragul unei formalități, cum ar fi o dată dintr-un calendar, mă aștept să fie la fel și în cazul celei a cărei fericire o caut. Ar trebui că regula să fie să îi oferi ceva frumos de 5 ori pe an. Am ajunge probabil ca la sfârșitul lui Decembrie să fie cozi kilometrice la magazinele de zâmbete.

Se apropie miezul nopții și debitul oamenilor de pe strădutele de pe Lipscani începe să fie din ce în ce mai mare. Numărul florilor a început să scadă o dată cu creșterea tipilor și tipelor singure. Ar trebui că fiecare zi să fie la fel de bună ca oricare alta să îți faci curaj să te îndrăgostești de necunoscuți întâlniți pășind pe piatra cubică.