Și am alergat primul maraton așa cum m-am antrenat pentru el: fără numărătoare înainte de start, fără mii de oameni pe margine care să mă împingă de la spate, fără puncte de alimentare la fiecare 5 kilometri, fără număr de concurs, fără medalie la sfârșitul cursei și mai ales fără linie de sosire. Mă întrebam acum câteva zile dacă mă voi opri din alergat după ce voi trece de finish în New York. Nu a fost cazul. După cei peste 42 de kilometri m-a așteptat doar o linie imaginară și niciun sprint de final.
Când am plecat de acasă acum o săptămână credeam că lucrurile vor fi așa cum le-am auzit povestite de Mihaela sau le-am citit scrise de Murakami. Așteptam cu emoție să trec podul dintre Staten Island și Brooklyn, să intru în Harlem și să alerg ultimii kilometri în Central Park. La 18 ore de la decolarea de pe Otopeni am ajuns la o coadă la care am stat 4 ore (controlul pașapoartelor) unde am aflat că s-a anulat cursa. Eram însă convins că o să-mi alerg primul maraton în New York.
Nu am stat ore întregi în așteptarea startului alături de 40 de mii de oameni dar am alergat alături de mii de oameni din întreaga lume. Am început să alerg de îndată ce am ajuns în Central Park. Mă așteptam să mai fie lume care să alerge dar nu mă așteptam să fie atât de mulți. Fiecare tură de parc are aproape 10 kilometri și în fiecare moment eram înconjurat de sute de alergători din Australia, Franța, Mexic sau Argentina. După 25 de kilometri mă simțeam excelent. După 30 au început să mă doară toți mușchii de la picioare. După 35 mă dureau toți mușchii, fără discriminare. Când am terminat patru ture am început să-mi jur că nu o să mai alerg niciodată. După încă aproape jumătate de tură am trecut linia de sosire imaginară și tot nu înțelegeam ce a fost în capul meu, de ce nu m-am oprit pur și simplu la un moment dat ținând cont de faptul că era doar un pseudo maraton.
Nu a fost deloc așa cum mi-am imaginat. Nu am scos timpul pe care mi l-am dorit. Nu am ridicat mâinile în semn de victorie în timp ce am trecut linia de finish. Am urcat mergând una din pantele din Central Park deși mi-am propus că o să alerg toți cei 42 de kilometri. Și totuși uneori lucrurile trebuie să le iei așa cum ți se oferă. Cu sau fără încurajări venite pe Long Island.
Alergasem deja mai mult de 30 de kilometri când m-am gândit prima oară să mă opresc, să-mi trag linia imaginară de final la 10 metri în față. Nu părea că are sens să continui. Îmi venea să vomit (am făcut greșeala să mănânc un baton de cereale cu ciocolată undeva după 22 de kilometri), mă durea spatele și îmi era super sete. Mă gândeam că uneori trebuie să știi să renunți. Ce rost are să faci ceva ce nu îți face plăcere? Ar trebui să renunți la orice lucru care în momentul respectiv nu te face să vibrezi de fericire. Totuși… Poate că pentru unele lucruri trebuie să strângi din dinți și să continui. Încă 11 kilometri.