În ultimele luni am plecat de zeci de ori de acasă să alerg prin oraș întorcându-mă alergând tot acasă (mai puțin în cele puține zile în care aveam ca linie de final Argentinul). Am avut mereu cu mine și cardul de RATB în caz că după 5, 10, 20 sau 30 de kilometri nu mai eram în stare să continui alergarea. Nu l-am folosit niciodată. De fiecare dată am alergat până la final chiar dacă mă dureau gambele după alergările lungi din weekend. Duminica trecută mi-am propus să alerg din nou după o săptămână de pauză. Mi-am propus de încălzire să alerg doar până la Universitate și înapoi. 12 km, o oră și 10 minute cel mult. De data asta însă nu mai aveam niciun scop. Alergam pur și simplu. După doar 3 kilometri au început să mă doară coapsele deși nu ajunsesem nici măcar la Eroilor. La 30 de minute după ce am dat drumul la cronometru eram la Universitate. Nu mă mai durea nimic dar nici nu părea că are vreun sens ceea ce făceam.
Am ajuns după 7 km să stau îmbrăcat în egari și cu o centură la brâu să aștept autobuzul. 137. Timp de aproape 10 minute am stat și am așteptat. Aș fi făcut aproape jumătate din distanța spre casă dacă pur și simplu aș fi alergat. Dar nu mai avea sens. Încă nu m-am hotărât dacă vreau să fac maratonul din Sahara din Februarie așa că stăteam într-o duminică dimineața și așteptam autobuzul. Și simțeam un gol în jur.
Mi-am adus aminte de a șasea poruncă, „Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.”, și m-am întrebat ce aș face în mijlocul unui pustiu adevărat. Dacă chiar aș fi înconjurat doar de nisip și atât, ținând cont că simt un gol atât de puternic într-un București agitat. Poate că soluția pentru a nu mai căuta cu atâta disperare un gol pe care să-l umplu e să reușesc să acopăr prima gaură care-mi apare în cale. Ar fi simplu dacă nu ar fi așa de greu să-mi observ pur și simplu buturuga din față. Am atât de multe goluri de umplut în mine încât e mai simplu să încerc să umplu un deșert.
Oricât de mult aș alerga și oricât de mult aș căuta nu pot decât să mă găsesc pe mine și să-mi fie imposibil să mă pierd în urma unui sprint prelungit.