Zero. Sunt total lipsit de inspirație așa că am încercat să reciclez un draft de acum câteva săptămâni de dragul de a publica ceva. Am o sete în ceea ce privește apăsarea butonului de „publish”. E unul din lucrurile care îmi oferă plăcere și pe care nu le-am mai făcut de mult. Îmi place să arunc în neant biți care pentru mine înseamnă ceva și pe care voi aproape că îi ignorați. (după ultimele cuvinte aș zice că sunt o persoană care plânge după atenție și probabil că așa e).
În ultimul timp am ajuns de câteva ori în clasicul Argentin cu dorința de a scrie. Nu mi-a ieșit. Orice idee mi-ar fi venit era respinsă imediat și fugeam în căutarea „ideii”, acel gând care să te facă să simți că are sens să faci umbra pământului. Adică să mă facă. Nu am găsit așa ceva. Am croșetat cu multe dar niciuna nu se concretiza în nimic… concret… Mă simt extrem de departe de starea mea de „genial”. Cei care au rezistat până la rândurile astea probabil că nu înțeleg cum aș putea să cred că aș putea să ajung la o astfel de stare dar credeți-mă că orgoliul meu e uneori mai mare decât orice lipsă de inspirație pe care aș putea să o am.
În una din ciornele oficiale, adică din cele care chiar au fost scrise, erau câteva rânduri despre cum unele lucruri lipsite de importanță îți influențează restul vieții; în câteva mai puțin „oficiale” era vorba despre discuțiile auzite în vestiar sau în Argentin. Atât de neimportante încât mi-aș dori să scriu, din nou (?!?!), despre cât de simplu e să fii fericit. Între timp și-a revenit și tableta așa că voi continua cu ciorna. Mi-e frică să renunț la părțile „din mine” care nu au nicio importanță.
Acum 8 ani și ceva am dat examenul de admitere la Poli. Eram convins că o să intru la Automatică dar totuși am pus Calculatoare ca și prima opțiune pe fișa de înscriere. După ce am luat 10 la Matematică eram convins că nu am cum să nu iau 10 și la fizică. După ce am terminat și cea de-a doua probă de admitere aveam dubii doar în ceea ce privește câteva întrebări. Înainte să se pună grila pe foaia mea de examen eram convins că nu am greșit nimic. Și totuși un X nu era la locul potrivit. Și așa am luat doar 9.60 la fizică și am intrat la Automatică și nu la Calculatoare. Asta pentru că am înțeles din enunțul unei probleme banale că se cere căderea de tensiune pe întreg circuitul și nu la bornele sursei. Greșeală minoră și așa am ajuns să fac Automatică. Și așa am ajuns să cunosc mai mult de jumătate din oamenii din viața mea, să iubesc mai mult de 79% din iubirile mele, să fiu în mare parte ceea ce sunt acum.
Și uite așa lucrurile minore spun mai multe decât pare la început. Erau 5 cuvinte care ar fi putut fi înțelese într-un fel sau în altul. Le-am înțeles într-un anumit fel și am ajuns aici. Aș putea spune că a fost de bine dar nu am cum să știu ce se întâmplă în universul paralel în care eu am luat 10 la Fizică și am intrat la Calculatoare. Cred că astfel de lucruri se întâmplă mai des decât am crede. Puține însă sunt atât de evidente. Totuși, n-ar trebui niciodată să privim în urmă asupra lucrurilor pe care nu le putem schimba și care nu ne oferă niciun avantaj în viitor. Sunt un om care privește destul de mult în trecut dar sunt conștient că asta nu mă ajută efectiv cu nimic.
Și acum să revenim într-un loc fără ciorne. Un loc în care nu te gândești la ceea ce ar fi putut să se întâmple. Un loc în care ai fi atât de fericit dacă nu te-ai gândi la viitor. Sau la trecut. Un loc în care nu ai fi influențat de niciunul din momentele care au trecut sau se vor întâmpla. Îmi place să cred că uneori sunt acolo. Uneori. Ne place să credem asta. Ar fi prea simplu. Presupun că ar fi prea simplu. Nu am de unde să știu. Nici voi. Nu avem decât să ne imaginăm cum ar fi să nu-ți pese de ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi decis să se întâmple ce s-a întâmplat deja.