Canapele distruse

Și am fugit din nou singur în Vama. Nu știu de ce dar mi s-a părut cel mai natural lucru pe care aș fi putut să îl fac. Și am ajuns în locul de care vă povesteam acum câteva săptămâni, barul în care am fost primul client. Se vedea în fiecare colț al terasei de pe faleză că între timp trecuseră atât de mulți clienți veniți să admire marea de la înălțime. Și să se bucure de liniște. Chiar dacă toate canapelele erau pline în jur plutea un nor de liniște. O puteai atinge cu mâna. Și între timp saltelele de pe paleții de lemn erau rupte. Se vedea buretele ca să ateste faptul că nu mai eram primul lor client. Timpul și bețivii din Vama au stricat, sau poate doar au oferit mai multă personalitate, canapelelor improvizate de pe faleza aflată între Vama și 2 Mai.

Și totuși m-am bucurat de buretele uzat. Eram singur și aveam bere. În plus nu trebuia să-mi fac griji că aș putea să distrug mobila nouă de Ikea. De ceva timp se pare că îmi pasă, prea mult, aș spune eu câteodată, de lucrurile, și de oamenii din jurul meu. Dacă sunt al 5438-lea client e ok să-mi cadă scrum pe canapea. E ok să-mi doresc doar plăceri de moment cu o tipă care a ajuns să caute doar bucurii carnale din partea tipilor. Îmi beau însă cu grijă berea pe huse proaspăt cumpărate din Ikea și mă abțin să fiu iubit atunci când sufletul ei nu a fost încă rănit.

Și am fost singur în Vama. O infinitate de vise și de posibilități. Am dansat la stâlp dar nu am făcut baie dezbrăcat la răsărit. Din toți oamenii cu care aș fi putut să împart nisipul am ales să-l împart cu mine. Îmi place să fiu singur dar mi-aș dori ca acum să vină cineva în Argentin, unde am ales să mă retrag cu paginile necitite, și să mă caute. Și între timp, ca și cum ar citi gândurile clienților lui, Nea’ Vasile s-a așezat la masa mea. Îi sunt client de 6 ani probabil, e prima oară când împărțim o masă.

Și m-am uitat la mare. Am citit, am băut și am dormit. M-am trezit și marea era tot acolo. Am coborât la stâlp și nisipul plin de chiștoacele îmi bucura tălpile. Îmi țineam sandalele cumpărate cu 700 de rupii din cel mai estic punct din Delhi și mă întrebam de ce lucrurile nu pot fi atât de simple și în viață. Să bei 6 beri privind marea și apoi lucrurile să fie așa cum te aștepți să fie. Nisipul să fie nisip. Marea să fie mare. Dragostea să fie dragoste. Tristețea să fie tristă. Atingerile să fie atingeri. Săruturile să fie umede. Privirile să fie albastre.

Și am intrat în marea verzuie. Pe mal am lăsat pălăria împrumutată de la tenul alb și părul blond. Am privit spre țărm și am continuat să înot și după ce am trecut de geamandură. Am încercat să ating cu picioarele nisipul dar apa era deja prea adâncă. După ce ai trecut de sferele roșii din metal care sunt ancorate de realitate nu mai ai decât două opțiuni: fie te întorci la mal fie continui să dai din picioare sperând că o să rămâi la suprafață. Am ales să sper că voi rămâne la suprafață. În momentul în care mi-am dat seama că aș putea alerga 40 de km în mai puțin de 4 ore dar nu pot să înot încă 20 de metri m-am întors. Nu mă gândeam că aș putea să mă înec dar nu m-aș fi simțit bine în pielea mea dacă l-aș fi făcut pe salvamarul de pe mal să fluiere din cauza mea. Înainte să mă întorc pe mal m-am oprit la geamandură și m-am uitat la țărm din nou. Nu știam prea clar de ce mă întorc dar cu siguranță nu aș fi vrut să rămân pentru totdeauna la malul unui larg de mare.

Și, dintr-o dată, îmi doresc ca într-o zi de 11 să merg la gară la 11:11, să mă urc în primul tren care pleacă de la linia 11 și să cobor la a 11-a stație.