Ratacind prin secara

Și eram copil. Era vară și timp de aproape trei luni aveam un singur țel în viață: să duc și să aduc vaca de la pășcut. Acolo se descurca singură. Evident că era un lucru impus din exterior, dar e greu că la 10 ani să faci diferența între ceea ce îți dorești tu să faci și ceea ce vor oamenii din jur ca tu să faci. Eram mândru că aveam un rol, oricât de mic, în procesul de obținere a brânzei cu smântână (între noi fie vorba, nu știu câți dintre voi au mâncat brânză cu smântână și mămăligă făcute din laptele produs de o vacă pe care o poți privi în ochi și de păpușoi cultivat de unchi, veri și mătușe).

După primele săptămâni mi-am dat seama că îmi trebuie și un scop mai nobil (din fericire încă nu murise vaca cea bătrână care mă urma obedientă spre pășunătoare; cu tânăra vițică ce descoperea pentru prima oară exteriorul grajdului urma să fie mult mai complicat, dar asta poate o să vă povestesc în altă însemnare). Așa s-a născut dorința mea de a scrie o poezie. O poezie altfel. Nu înțelegeam „Cățeluș cu părul creț” și eram frustrat că am terminat clasa a 4-a și învățătoarea ne obliga să învățăm versuri ridicole.

M-am decis să scriu eu o poezie. Cuvânt cu cuvânt. În fiecare zi un cuvânt nou, nemaiauzit până atunci. Aveam 6 ore să învecinez 6 litere. Părea un lucru relativ simplu de făcut, cu siguranță mult mai simplu decât să adun toate numerele de la 1 la 2000 în mai puțin de 15 minute, problema pe care o primisem cu câteva luni înainte la olimpiadă de matematică (să-mi fie iertat că nu știam în clasa a 4-a cum să calculez o progresie aritmetică). Să revenim la oile, adică la cuvintele, noastre. Eram convins că vegheatul vacii îmbătrânite mă va ajuta să scot cele mai bune litere din mine. Am reușit însă cumva să mă pierd în infinitate de fire de iarbă și în „glasul roților de tren” care treceau cam la fiecare oră pe lângă pășunea aflată la periferia satelor.

După 4 zile nu am reușit să scot nici măcar o literă. Îmi era imposibil să mă decid dacă ar fi trebuit să-mi încep poezia cu un A sau cu un E sau cu un D sau… așa că mă scufundam în paginile lui Jules Verne și îmi spuneam că am timp să fac un lucru atât de simplu, să găsesc o literă, în drumul spre casă. Și într-a 4-a zi mi-am zis că așa nu se mai poate și că „R” e la fel de bună ca oricare altă literă. Nu venea de la nimic. Poate că vaca pe care o păzeam a pășcut iarba în formă de R, poate că a trecut un Rapid pe lângă noi, poate că eram patriot de pe atunci…

În următoarele 3 zile am găsit primul cuvânt: Revulter. Joiței îi plăcea. Era un început bun. Eram după o săptămână mai entuziasmat ca la început în timp ce treceam calea ferată și m-am hotărât să sărbătoresc prima victorie împotriva lui Zorel (sau cum îl chema pe săracul câine cu părul creț), așa că mi-am lăsat vaca singură și m-am băgat într-un zmeuriș de la marginea căii ferate. Mă înfructam din fructele feroviare când am auzit semnalul tras de personalul de 9. După 5 secunde de intense cugetări mi-am dat seama că nu e prea înțelept să stau acolo în timp ce trece trenul, așa că m-am hotărât să mă alătur animalului care mă aștepta liniștit. Am trecut peste calea ferată în timp ce un sunet infernal mi-a străbătut prin timpane. Trecusem la mai puțin de 20 de metri de tren. Am rămas înmărmurit și mă uitam în ochii vacii care-mi spunea în felul ei că ar fi trebuit să rămân în zmeuriș.