În febra căutărilor pe Google am ajuns pe un forum pe care un tip spunea că peste 6 luni are primul lui maraton și se întreba dacă e realist să-și propună un timp de 4 ore ținând cont că deși a alergat câteva curse de 5 km nu a alergat până atunci într-un mod constant și pe deasupra mai și fumează. M-a surprins similitudinea poveștilor noastre. Am stat o oră să citesc răspunsurile de pe forum. Majoritatea spuneau că 6 luni e prea puțin să te pregătești pentru un maraton dacă nu ai alergat cel puțin 40 de kilometri pe săptămână până atunci, mai ales că și fumător. Puțini erau cei care spuneau: ‘What the fuck, give it a try!’
După ce am citit fiecare răspuns am început să mă îndoiesc de șansele pe care le am să termin cei 42 de kilometri într-un timp care să-mi permită să apar a doua zi în NY Times. Mi-am adus de asemenea aminte de cât de surprins am fost de fiecare dată când o fostă prietenă îmi spunea că urmează să se căsătorească cu cineva la mai puțin de câteva luni după ce l-au întâlnit. Acum sunt foarte fericite alături de soții lor. În mintea mea mă gândesc că ar trebui să o ia treptat, să parcurgă fiecare etapă și apoi să ia decizia asta: după primele două întâlniri să-l sărute, după câteva luni să își lase o periuță de dinți la el, după un an să se mute împreună, după câțiva ani să se căsătorească. Mai întâi începi să alergi prin parc, după câteva luni participi la o primă cursă de 5k, după un an sau doi încerci un maraton ștafetă în 4 (10.6k), apoi după ceva antrenament un semimaraton și după câțiva ani după ce ai părăsit canapeaua alergi primul maraton.
Eu sunt ultimul om care ar putea judeca pe cineva (e și singurul motiv pentru care cred că pot fi un foarte bun prieten) dar sunt primul care mă judec. De exemplu, cred că unul din motivele pentru care am ales să merg la New York și nu să alerg în București, Berlin sau Atena e aroganța și superficialitatea care mă definesc. „Nu e destul de cool să alergi pur și simplu, trebuie să o faci în Central Park ca să știe lumea că ești corporatist și dacă nu scrii 42 de posturi despre asta nu are sens.” „O știi doar de o lună, nu poți fi nebun să-ți dorești să te muți cu ea și ar trebui să fii internat la Socola pentru că într-o seară în timp ce o priveai cum doarme ți-ai imaginat că ar fi o mamă bună pentru copiii tăi.”
Poate că unele lucruri trebuie pur și simplu să le încerci înainte să-ți dai seama că pur și simplu nu se fac. Nu te pregătești pentru un maraton în timp ce fumezi 20 de țigări, nu te muți pur și simplu cu cineva, nu mergi pur și simplu singur în Nepal fără să ai un plan cu ce vrei să vizitezi și să faci acolo. Uneori însă e mult mai simplu dacă atunci când vezi un zid să te arunci cu capul în el, cine știe, poate cărămizile nu sunt făcute decât din vată de zahăr. De cele mai multe ori sunt din cărămidă dar măcar ai aflat asta. Măcar atât știu și eu: e mult mai dureros să te doară capul de la cât te întrebi dacă poți să spargi zidul decât să te doară de la fractura deschisă de craniu. Nu te gândești să sari dintr-un avion fără parașută, vrei doar să ignori 80% din sfaturile pe care le primești sau pe care ți le dai în momentele de luciditate.
Ba sunt lucruri pe care le faci pur si simplu. Where’s the fun in life otherwise? Pana la urma nici nu conteaza daca pici dupa primii 5-10 km. Conteaza ca ai avut curaj sa dau cu capul de zid.
Cred ca lasitatea si “taking it slow” sunt 2 dintre lucrurile care, uneori (dar nu intotdeauna), ajuta multi oameni sa isi rateze niste momente faine.
PS: eu m-am mutat cu Marius la mai putin de-o luna de cand eram impreuna. Ne-am cunoscut, la 3 zile dupa eu l-am vizitat in Bucuresti pentru 3 zile, apoi eu am plecat sa dau la facultate in Constanta pentru o saptamana si el intr-un concediu, iar cand ne-am intors … am inceput pur si simplu sa locuim impreuna. Dar pur si simplu. Nici macar n-am realizat ca s-a intamplat.