Despre Vama

Ieri am văzut un link spre blogul Andreei și am crezut că e doar un post în care apar poze cu o cutie inspirată de Vama. Am găsit în schimb o poveste simplă despre un loc simplu. Cred că fiecare dintre noi a trăit povești asemănătoare la câțiva kilometri de granița cu Bulgaria. Azi am mai citit o poveste din același loc. De data asta pe pagina lui Marian. Din nou, despre lucrurile măruntele care fac Vama să fie un loc atât de special. Am tot scris povești reale sau imaginare despre locul acesta dar vreau să mai scriu una (oare va ieși o poveste?) mai ales că pe cei doi i-am descoperit și datorită Vamei (asta e o poveste în sine). E ciudat să mă gândesc la stâlp de la mii de kilometri distanță dar hai să începem 🙂

Am ajuns în Vama relativ târziu. Aveam 20 de ani și eram deja corporatist. Prima mea experiență în Vama a fost una „all inclusive”, atât de bulgaresc cât vă imaginați. Aveam închiriat singurul hotel care exista pe vremea aceea, am avut parte de petreceri „private” în curtea interioară, udate din plin de whisky din partea „casei”; am avut parte chiar și de un mic recital dat de Grasu XXL. Țin minte că în momentul în care am mers în Expirat fiecare cu câte o sticlă de vin sau de Jack Daniels că simțeam că ceva nu e la locul lui. Au trecut 5 veri de atunci și mi-am dat seama despre ce era vorba.

Din fericire asta nu a fost decât un început stângaci a unei foarte frumoase prietenii. Ca și când ți-ai găsi soția lovind-o cu mașina pe o trecere de pietoni. Nu îmi mai aduc aminte prea multe de la acea primă întâlnire dar știu că atunci am descoperit plăcerea de a sta singur pe malul mării, eu cu obsesiile și visele mele. Îmi amintesc valul de liniște care m-a lovit uitându-mă la mare, la faptul că am învățat că poate fi atât de ușor să ignori toată nebunia din jurul tău.

Ne-am reîntâlnit de zeci de ori după aceea. Iubesc în continuare regăsirea de sine după ce cu 10 minute înainte eram inundat de oamenii de la stâlp; căldura cu care îți îmbrățișează marea trupul gol în miezul nopții; oamenii detașați de toate și de toți. Am iubit în Vama, am urât, am uitat de mine și de ceilalți, am făcut lucruri pe care în mod normal le-aș regreta, am distrus și am construit iubiri. Îmi amintesc transpirația corpurilor noastre când o îmbrățișam într-o dimineață într-un cort de la Mariana, sarea de pe buze când îi sărutam sânii.

Cerul infinit ne privea în timp ce făceam dragoste de față cu tot universul pe stâncile ce duc spre 2 Mai; nisipul mi-a ținut de cald în primele nopți de mai; domniișoare necunoscute m-au lăsat să le mângâi spatele în timp ce dansam pe nisipul din jurul stâlpului. În Vama oamenii sunt pur și simplu liberi. Sună ca și un clișeu dar acolo nu mai contează dacă mergi la birou între 9 și 6 sau pur și simplu scrii poezii și vinzi ziare ca să ai bani de bere; lumea te lasă să fii așa cum vrei să fii. Ești liber să-ți expui trupul gol lunii sau soarelui, să adormi mort de beat sub barca salvamarilor sau să bei toată noaptea suc de portocale. Marea și stâlpul nu judecă.

Mi-e dor de Vama. Mi-e dor să iubesc cu nisip în păr; mi-e dor de singurătatea nebuniei de acolo; vreau să înot liber și să visez îmbrățișând întreg universul.