Eram în Argentin cu o Azuga și o carte și dintr-odată am tresărit. Auzisem niște pași. Era ca și cum aș fi așteptat pe cineva. Mă uitam la tipa care se apropia și am realizat că nu aștept pe nimeni. Nu aștept nimic.
Doar după 5 beri mai sunt în stare să fac ceea ce făceam atât de bine acum ceva timp: să inventez oameni. Să iau o bucată neatinsă de lut și să o modelez cât să mă pot îndrăgosti de ea. Să îi ofer formele pe care mi le imaginam că ar trebui să le aibă Ea pentru ca apoi să exclam: „Am găsit-o!”. Eram campion la asta. Am reușit să scot atât de multe Afrodite din bucăți necioplite de stâncă.
Uaaa 🙂
Gelutule, cand eram noi mici, credeam ca esti doar copil. Acum incep sa cred ca de fapt esti poet.
Poate ar trebui sa scrii totusi o carte (nu fac misto). Dar sa o dai intai la corectat (acum fac 🙂 ).
Mersi Claudiu 🙂
Cat despre “corectat”, tot timpul am recunoscut ca asta e unul din multele defecte pe care posturile mele le au 😛