For a special one

Când mi-am pierdut iPhone-ul mi-am pierdut și lista de idei de posturi noi. Ar fi fost extrem de utilă acum. Pe noul telefon nu am decât două idei: „Poligamie” (despre care am tot scris) și „Destrămat obsesii” (aștept să am din nou obsesie ca să scriu despre asta) așa că mă găsesc din nou în situația în care eu simt nevoia să scriu și nu știu despre ce 🙂 Aș putea probabil să scriu după mult timp despre politică, sau să mă plâng de faptul că Australia părea atât de departe azi…

La Mulți Ani Andreea. Nu știu dacă o știți pe Deea dar sigur v-ar plăcea de ea. Zâmbește mult. Și îi face și pe ceilalți să zâmbească :-). Ei îi datorez o mare parte din narcisismul dezvoltat pentru că de 4 ani îmi spune La Mulți Ani în fiecare lună pe 11. Așa că eu îi spun azi. La Mulți Ani Andreea.

Mi-am dat seama că uneori sunt mult prea sincer. M-am mai plâns de asta dar simt nevoia să-mi spun încă o dată: „Uneori e ok să taci! Deschide gura atunci când ești sigur că lucrul ăla chiar îl crezi”. Nu știu dacă ați observat dar dacă eu mă gândesc la un lucru, total întâmplător, îl spun… Gen: „Arăți decent dar fundul tău e puțin cam mare” unei tipe care arată perfect. „Nu e nevoie să-ți dovedești că nu ești Gay că știm asta. Atât de bine încât mă face să mă gândesc că…” unui basarabean fioros. „Tu pur și simplu nu vrei să fii fericită. Ar fi prea simplu să nu pozezi ca o victimă” unei tipe care plânge. „Și în afara de lucruri evidente citite în reviste de femei ce mai spui?” în timpul unei discuții înflăcărate despre… vreme.

Citind ultimul paragraf mă întreb de ce Andreea e în continuare așa drăguță cu mine. În cei patru ani de când ne cunoaștem cred că am fost de mai multe ori extrem de rău, chiar porc în multe situații, nesimțit de-a dreptul dacă mă gândesc nu mai departe de miercurea trecută. Cu toate astea… E posibil că până la urmă la asta se rezumă prietenia: să treci peste momentele în care i-ai sparge capul și să-l asculți în continuare, să-l faci să zâmbească când știi că are nevoie de asta. În toți acești ani am fost atât de preocupat de mici sau mari obsesii, dileme existențialiste și aventuri de o noapte încât am uitat de oamenii care îmi sunt mereu aproape. Andreea, you know you are special for me! I am such a terrible friend… Dacă citești asta, te rog ca tura viitoare când îmi dovedesc porcismul să îmi dai o palmă sau un genunchi între picioare și să-mi întorci obrazul să ți-l pup.

Ce ne place să alergăm după lucruri care par imposibile de prins. Oare asta e o reminiscență a trecutului nostru de vânători? Oare acum zeci de secole oamenii vânau cerbii blocați lângă cocioabă sau alergau după cel mai sprinten din pădure? De ce e atât de greu să dai blana la o parte, să-i bagi cuțitul în inimă, să-l jupui și apoi să-l tranșezi? De ce alerg după obsesii și nu ies mai des cu oamenii „blocați” lângă mine?

La Mulți Ani Andreea. Ești unul din motivele pentru care „Acasă” e în București.