De fiecare dată când mă urc într-un avion să merg să vizitez un colț de lume mai mult sau mai puțin îndepărtat mă gândesc că am văzut prea puțin din România. Mă simt prost că mă gândesc la anul de ziua mea să mă duc într-un safari în Africa ținând cont de faptul că încă nu am fost în Deltă, în Maramureș am fost doar pentru două zile, nu am fost pe Transfăgărășan, nu am văzut Porțile de Fier decât din tren în drum spre Timișoara, Dobrogea înseamnă doar Vama Veche… Exemplele pot continua. Acum ceva timp am descoperit pe pozele unui coleg din State multe locuri faine în București, în Bucureștiul pe care îl înjuram cu toții dar pe care nimeni nu vrea să-l descopere. Cu toții vrem altceva fără să știm ce avem. Nu vorbesc aici doar de București sau România.
Am ieșit din multe relații pentru că vroiam „altceva”. Nimic concret, dar un sentiment. Sentimentul lui Claudiu când vede o bicicletă la un alt copil. El are 2 ani, poate nu stă să se gândească înainte să țipe că o vrea la faptul că cea pe care o are el acasă e mai nouă și mai albastră. Noi ce scuză avem? Cred că în fuga noastră pentru nou, pentru plăcerea de a povesti despre ceva exotic („Coaie, ce tare a fost în India”) uităm să ne oprim și să ne gândim la ce se află dincolo de câinii de pe stradă, dincolo de vorbitul la Hands Free, în spatele blocurilor comuniste, a vocii de om ascultat la Geografie.
Mi-aș dori să plec din România. Să mă mut în altă țară. Aș dori să fac asta în momentul în care aș fi pe deplin fericit cu ce am aici, cu ce îmi iau din multitudinea de lucruri pe care le poate oferi. Să plec și să-i zâmbesc în timp ce mă uit în ochii oricui care va întreba cu sarcasm și ironie: „So… you are from Romania?!?!?!”
Aș vrea ca la un moment dat să o privesc pe Ea în ochi și să-i spun: „Te iubesc! Sunt extrem de fericit în brațele tale! Cele zece minute în care te țin în brațe înainte să sune alarma pentru a 3-a oară sunt cele mai fericite momente din întreaga zi! Mai am atât de multe lucruri de descoperit în spatele ochilor albaștri, atât de multe îmbrățișări de primit, atât de multe zâmbete de cules dar vreau să ne despărțim. Adio!”
Tu vrei de fapt sa mori fericit, dar asta nu decizi tu cand se intampla.
Esti prea las sa te sinucizi in apogeul fericirii tale.
Pentru ca nimeni nu moare de prea multa fericire.
Si apoi, nici nu iubesti mai mult vreodata, decat atunci cand esti: fericit.
vesnic in cautare …
ai o problema cu hands free-ul :))
Excellent post. I am continuously checking this blog and I am inspired! Very helpful info particularly the remaining section