105 – 106

Locul 105 la cușetă. Patul de sus. Era ultimul pat la cușetă. Mă aștepta o zi obositoare de luni în București așa că aveam nevoie de tot somnul pe care puteam să-l obțin. Ajuns în compartiment era doar un pat ocupat. 106. M-am urcat la mine să-mi pun lenjeria pe pat fără să mă intereseze cine ocupa patul din față. După 15 minute în care m-am chinuit să pun cearșaful pe pat și să acopăr perna jegoasă m-am întins și eu. Mirosul de mucegai m-a făcut să renunț să mă învelesc cu cearșaful pseudo alb și să mă gândesc pentru prima oară la boli de piele. Întors cu capul spre culoar am observat că în fața mea era o blondă de anu 2-3 care se chinuia să doarmă. Avea o față interesantă, mult prea simetrică pentru gusturile mele dar era prea aproape de miezul nopții ca să mai fac mofturi.

Când eram mic obișnuiam că înainte să adorm să mă gândesc la moduri în care aș putea să mor. Nu erau gânduri de sinucigaș ci doar imaginație bolnavă luată pe câmpii. Acum eram în tren. Ultimul vagon. Ultimul compartiment. Patul de sus. Ce s-ar putea întâmpla? Dacă ne-ar prinde un cutremur pe un pod și podul s-ar prăbuși exact după ce au trecut primele n-1 vagoane și vagonul nostru ar rămâne suspendat deasupra prăpastiei? Probabil că vagonul nostru n-ar reuși să tragă tot trenul în golul de jos și nici nu s-ar desprinde. Eu sunt în patul din spate deci m-aș sprijini pur și simplu de perete. Nici măcar o zgârietură. Aveam nevoie de un alt scenariu. Sau…

-Hei… nici tu nu reușești să adormi?
-E prima oară la cușetă. De obicei nu reușesc să dorm prima noapte într-un pat nou. Nu știu ce a fost în capul meu când mi-am luat biletul ăsta. Poate mă gândeam că îmi iau bilet la Orient Express.
-Eu de obicei reușesc. Oricum, vroiam să-ți fac o „propunere” mai ciudată. Vrei să facem schimb de paturi?
-Sigur… dar… sunt curioasă, de ce? Nu e ca și cum tu ai merge cu spatele și eu cu fața.
-Înainte să-ți spun vreau doar să-mi promiți că nu o să mă crezi nebun după ce îți zic.
-Îți dai seama că nu îți pot promite nimic. De-abia te-am cunoscut.
-Ok… E pentru binele tău oricum. Dacă trenul e prins de un cutremur foarte foarte puternic pe un pod care se prăbușește și vagonul nostru, care e ultimul, rămâne suspendat deasupra unei prăpastii cu un unghi de 60 de grade, să zicem, tu ai cădea din pat peste patul de sub mine sau, mai rău, direct jos și sigur te-ai lovi. Așa, dacă ai sta în locul meu nu ai păți nimic că ai veni direct în peretele care e la 10-20 de centimetri. Mama m-a învățat să fiu gentleman și să le protejez pe fete pe cât posibil. Și de aceea…
-Drăguț… Puțin probabil dar drăguț. Eu mă gândeam că o să ne prindă cutremurul pe mijlocul podului și nu ar mai conta. Dar oricum, drăguț!
-Nu e nevoie să râzi…
-Serios… aproape la asta mă gândeam și eu. Hai să facem schimb, că oricum dacă se confirmă teoria mea nu ar conta în ce pat „dorm”
-Ok. Hai.

Ne-a luat cam 5 minute să facem schimb de paturi. În timpul ăsta am reușit să o văd mai bine pe tipa pe care o salvam de la niște foarte probabile vânătăi. Mai evidente decât probabilele vânătăi erau însă privirile mele înspre maioul ei albastru. Arăta decent pentru cineva cu fața așa simetrică.

Odată instalat în patul ei care mirosea tot a mucegai s-a lăsat din nou liniștea. Pseudo liniște. Eu mă uitam în gol spre ea cum se fâțâia în noul pat. Zgomotul trenului care trecea prin tunelul din Ciprian Porumbescu a fost întrerupt de o remarcă de-a ei surprinzător de pertinentă:

-Tu ți-ai dat seama până acum că nu ai cum, „fizic” vorbind, să te culci cu toate tipele care îți atrag la un moment dat atenția. Nu mă refer la mine, deși maioul ăsta subțire văd că ți-a atras privirea, ci așa în general… un lucru la care tipii se gândesc prea puțin. Prea multe decoltee ca să ai timp într-o viață de om. Zic și eu așa, nu de alta dar nu pot adormi.

Ce aș fi putut răspunde? Că mă uitam în gol? Poate asta dar era o chestie prea adevărată și generală ca să pot să o contrazic, oricât de mult aș fi vrut.

-Ai adormit cu ochii deschiși sau nu poți să dai dreptate unei tipe pe care tocmai ai cunoscut-o?
-Nu, nu dorm. Și nu, nu e asta. Pur și simplu… ai o față prea simetrică…

Cât de jalnic a fost răspunsul meu. Nu eram pregătit pentru așa ceva. Eu nu vroiam decât să o salvez de niște posibile vânătăi. Ea… evident că a râs. Ce putea să facă și ea… să râdă…

-Să înțeleg că îți plac tipele cu fețe simetrice. Ești obișnuit să ieși cu astfel de tipe la bere și să aveți discuții paralele și în gol… Te înțeleg!
-Poftim? De ce?
-Pur și simplu. Ești Pești!

Aș fi vrut să-i răspund dar din nou eram fără cuvinte și oricum ajunseserăm deja în Suceava și au urcat și ceilalți patru posesori de paturi din cușeta noastră.